PRELUDIU

Această povestire n-ar fi fost scrisă niciodată dacă n-aş fi rămas gravidă. Dar fiţi atenţi, întotdeauna plănuisem să-mi pierd virginitatea lângă Weston-super-Mare, doar că nu chiar cu acest bărbat.

Arthur Clifton era născut pe aceeaşi stradă cu mine, merseserăm chiar la aceeaşi şcoală, Merrywood Elementary, dar cum eu eram mai mică decât el cu doi ani, el nici măcar nu ştia că existam. Toate fetele din clasa mea erau topite după el şi nu doar pentru că era căpitanul echipei de fotbal.

Cu toate că Arthur nu păruse interesat deloc de mine când eram la şcoală, asta s-a schimbat după ce s-a întors de pe Frontul de Vest. Nu sunt sigură că şi-a dat seama cine eram când m-a invitat la dans în acea sâmbătă noaptea la Palais dar, ca să fim drepţi, şi eu m-am uitat de două ori înainte să-l recunosc, pentru că acum avea o mustaţă subţire şi părul lui era lins pe spate ca al lui Ronald Colman. Nu s-a mai uitat la altă fată în noaptea aceea şi, după ce am dansat ultimul vals, mi-am dat seama că nu va mai dura mult până ce mă va cere de nevastă.

Arthur m-a ţinut de mână pe când m-a condus înapoi spre casă şi, când am ajuns în faţa casei, a încercat să mă sărute. M-am întors. La urma-urmei, reverendul Watts îmi spusese adesea că trebuia să rămân virgină până la nuntă, şi domnişoara Monday, dirijoarea corului, mă avertizase că bărbaţii voiau doar un singur lucru şi, de îndată ce-l obţineau, îşi pierdeau repede interesul. M-am întrebat adesea dacă domnişoara Monday ne vorbea din experienţa proprie.

În sâmbăta următoare, Arthur m-a invitat la cinema s-o văd pe Lillian Gish în Broken Blossoms şi, cu toate că i-am permis să-şi pună mâna pe umărul meu, tot nu l-am lăsat să mă sărute. N-a protestat. Adevărul e că Arthur era cam timid şi nu m-ar fi surprins dacă şi el ar fi fost virgin.

După o săptămână, l-am lăsat să mă sărute, dar când a încercat să-şi bage mâna în bluza mea, l-am împins. De fapt, nu l-am lăsat s-o facă până ce nu m-a cerut de nevastă, mi-a cumpărat un inel şi reverendul Watts a citit jurămintele a doua oară.

Fratele meu, Stan, mi-a spus că eram ultima fecioară existentă de această parte a râului Avon, cu toate că bănuiesc că majoritatea cuceririlor lui erau închipuite. Totuşi, am decis că venise timpul să-mi pierd virginitatea şi când era un moment mai propice decât la terminarea lucrărilor la Weston-super-Mare, cu bărbatul cu care urma să mă căsătoresc peste câteva săptămâni?

Dar, de îndată ce Arthur şi Stan au terminat şmotrul, s-au dus direct la cârciuma cea mai apropiată. Dar eu îmi petrecusem ultima lună aşteptând acest moment, aşa că atunci când am coborât din trăsură, ca o fată bună cum mă credeam, eram pregătită.

Mergeam supărată spre ponton când mi-am dat seama că cineva mă urmărea. M-am uitat împrejur şi am fost surprinsă când am văzut cine era, fiul şefului. M-a prins din urmă şi m-a întrebat dacă eram singură.

— Da, i-am răspuns, conştientă că Arthur era deja la cea de-a treia halbă.

Când mi-a pus mâna pe fund, ar fi trebuit să-l pocnesc, dar, din mai multe motive, n-am făcut-o. Mai întâi m-am gândit la avantajele de a face sex cu cineva pe care era puţin probabil să-l mai întâlnesc. Şi trebuie să recunosc că eram flatată de avansurile lui.

Până când Arthur şi Stan ajunseseră probabil la a opta halbă, eram deja instalaţi într-un hotel pe malul mării. Se părea că erau preţuri speciale pentru vizitatorii care nu aveau de gând să rămână peste noapte. El a început să mă sărute chiar înainte de a ajunge la primul etaj şi, când uşa dormitorului s-a închis, mi-a desfăcut repede nasturii bluzei şi a început să mă pipăie pe sâni. Evident că nu o făcea pentru prima oară. De fapt, sunt sigură că nu eram prima fată pe care o agăţase la ieşirea de la serviciu. Altfel cum ar fi ştiut de tariful special?

Trebuie să mărturisesc că nu mă aşteptasem să se termine atât de repede. De îndată ce s-a dat jos de pe mine, am dispărut în baie, în timp ce el a rămas pe marginea patului şi şi-a aprins o ţigară. Poate ar fi mai bine a doua oară, m-am gândit eu. Dar când am ieşit, el dispăruse. Trebuie să recunosc că am fost dezamăgită.

M-aş fi simţit mai vinovată că nu-i fusesem credincioasă lui Arthur dacă n-ar fi vomitat pe mine pe drumul de întoarcere către Bristol.

În ziua următoare, i-am mărturisit mamei ce se întâmplase, fără să-i spun însă cine fusese tipul. La urma-urmei, ea nu-l ştia şi era puţin probabil să-l vadă vreodată. Mama mi-a zis să-mi ţin gura pentru că nu voia să anuleze nunta şi chiar dacă aş fi rămas gravidă, nu şi-ar fi dat nimeni seama, pentru că eu şi Arthur am fi fost deja căsătoriţi până ce ar fi observat cineva.

HARRY CLIFTON
1920-1933

1

Mi s-a spus că tata a murit în război.

De câte ori am întrebat-o pe mama despre moartea lui, n-a vrut să-mi spună decât că servise în regimentul Royal Gloucestershire şi fusese ucis luptând pe Frontul de Vest doar cu câteva zile înainte de semnarea tratatului de pace cu Germania. Bunica mi-a zis că tata a fost un bărbat curajos şi, când eram singuri în bucătărie îmi arăta medaliile lui. Bunicul rareori îşi spunea părerea despre ceva, dar era şi surd toacă, aşa că poate nici nu auzise ce întrebasem.

Singurul alt bărbat pe care mi-l amintesc este unchiul Stan, care stătea în capul mesei la micul dejun. Când pleca dimineaţa, mergeam adesea cu el la docurile oraşului, unde muncea. Fiecare zi petrecută acolo era o aventură. Cargouri venite din ţări îndepărtate îşi descărcau produsele: orez, zahăr, banane, iută şi multe alte lucruri de care nici n-auzisem. După ce calele erau golite, docherii le încărcau cu sare, mere, cositor, chiar şi cărbuni (cei mai puţin îndrăgiţi de mine pentru că dădeau de înţeles ce făcusem toată ziua şi mama se supăra), apoi porneau iar, nu ştiu unde. Întotdeauna am vrut să-l ajut pe unchiul Stan să descarce orice adusese cargoul în dimineaţa respectivă, dar el se mulţumea să râdă şi spunea:

— Toate la timpul lor, băiete.

Nu era suficient de repede pentru mine şi, fără nicio avertizare, şcoala mi s-a aşezat în drum.

Am fost trimis la Merrywood Elementary când aveam şase ani şi mi se părea că e o pierdere de vreme. Ce rost avea să mă duc la şcoală când puteam învăţa tot ce aveam nevoie pe docuri? Nu m-aş fi obosit să mă duc şi a doua zi, dacă mama nu m-ar fi târât până la poarta din faţă, nu m-ar fi lăsat acolo şi nu s-ar fi întors la ora patru să mă ducă acasă.

Nu mi-am dat seama că mama avea alte planuri pentru viitorul meu care nu includeau munca pe docuri.

De îndată ce mama mă lăsa dimineaţa la şcoală, mă învârteam prin jur până ce dispărea, apoi o ştergeam pe docuri. Mă asiguram că eram înapoi la porţile şcolii când mama se întorcea după-masa să mă ia de acolo. În drum spre casă, inventam tot felul de poveşti, dar n-a durat mult până ce şi-a dat seama că erau doar poveşti.

Unul sau doi dintre băieţii de la şcoală se învârteau şi ei pe docuri, dar mă ţineam departe de ei. Erau mai mari şi mai solizi şi aveau obiceiul să mă bată dacă le stăteam în drum. Trebuia să mă uit şi după domnul Haskins, şeful, pentru că atunci când mă descoperea hăimănălind, ca să folosesc cuvântul lui preferat, îmi dădea un şut în fund şi mă ameninţa:

— Dacă te mai văz hăimănălind p’acia, băiete, te raportez lu’ directoru’.

Din când în când, Haskins era de părere că mă văzuse suficient de des şi mă pâra directorului, care îmi trăgea câteva curele şi mă trimitea în clasă. Învăţătorul meu, domnul Holcombe, nu se supăra dacă nu apăream la ore, dar el era cam molâu. Când mama afla că am chiulit iar, se înfuria şi nu-mi mai dădea o săptămână bani de buzunar. Dar în ciuda pumnului ocazional primit de la câte un băiat mai mare şi a pierderii banilor, tot nu puteam rezista să mă ţin departe de docuri.

Mi-am făcut doar un singur prieten pe când „hăimănăleam” prin şantierul naval. Îl chema Moş Jack Tar. Domnul Tar locuia într-un vagon abandonat la capătul magaziilor. Stan îmi spusese să mă feresc de Moş Jack pentru că era un vagabond bătrân, prost şi murdar. Mie nu mi se părea murdar, sigur nu la fel de murdar ca Stan, şi n-a durat mult până ce mi-am dat seama că nu era nici prost.

După prânzul cu unchiul Stan, o îmbucătură din sandviciul Marmite, cotorul lui de măr abandonat şi o înghiţitură de bere, mă întorceam la şcoală pentru meciul de fotbal; singura activitate pentru care consideram că merita să mă întorc. La urma-urmei, după ce terminam şcoala voi fi căpitanul echipei Bristol, sau voi construi un vas care va naviga în jurul lumii. Dacă domnul Holcombe tăcea şi dirigintele nu mă pâra directorului, treceau mai multe zile până ce mă prindeau şi, atâta timp cât evitam barjele cu cărbuni şi ajungeam la poarta şcolii înainte de patru după-masa, mama habar n-avea de nimic.

***

În fiecare sâmbătă, unchiul Stan mă ducea la meciurile echipei Bristol la Ashton Gate. Duminică-dimineaţa, mama mă căra la Biserica Nativităţii, chestie de care nu reuşeam să scap. Când reverendul Watts rostea binecuvântarea finală, alergam până în curtea şcolii să mă alătur colegilor la un joc de fotbal înainte de a mă întoarce acasă la timp pentru prânz.

Nu împlinisem şapte ani şi toată lumea care se pricepea la fotbal se lămurise că nu voi intra în echipa şcolii, ce să mai vorbim de căpitănia echipei Bristol. Dar tot atunci am descoperit că Dumnezeu îmi dăduse un mic talent, şi acela nu se afla în picioarele mele.

La început nu mi-am dat seama că toţi cei care stăteau în biserică lângă mine duminică-dimineaţa se opreau din cântat de câte ori deschideam eu gura. Nu m-aş mai fi gândit la asta dacă mama nu ar fi sugerat să intru în cor. Am râs dispreţuitor; la urma-urmei corul era pentru fete şi molâi, toţi ştiau asta. Aş fi renunţat de tot la idee dacă reverendul Watts nu mi-ar fi spus că băieţii din cor primeau un penny pentru înmormântări şi doi penny pentru nunţi; prima mea experienţă în mituire. Însă chiar după ce am acceptat cu rea voinţă să dau un test vocal, diavolul s-a decis să-mi pună un obstacol în drum, sub forma domnişoarei Eleanor E. Monday.

Nu m-aş fi întâlnit cu domnişoara Monday dacă aceasta n-ar fi fost şefa corului din biserică. Deşi avea doar un metru cincizeci, o sufla vântul, nimeni nu îndrăznea s-o contrazică. Bănuiam că până şi diavolului îi era frică de domnişoara Monday, pentru că reverendului Watts sigur îi era.

Am acceptat să dau testul, numai după ce mama mi-a dat alocaţia cu o lună în avans. În următoarea duminică am stat la coadă cu un grup de alţi puşti, aşteptând să fiu chemat.

— Întotdeauna vei ajunge la timp pentru repetiţii, a anunţat, uitându-se chiorâş la mine. M-am uitat şi eu obraznic la ea. Nu vei vorbi decât dacă vei fi întrebat. Am reuşit cumva să tac. Şi, în timpul slujbei, te vei concentra tot timpul. Am încuviinţat cu neplăcere. Şi, cel mai important, a declarat ea, punându-şi mâinile pe şolduri, în douăsprezece săptămâni, vei trece un test de scris şi citit, aşa încât să fiu sigură că eşti în stare să te descurci cu un imn nou sau cu un psalm necunoscut.

Eram mulţumit că trecusem de prima încercare. Dar, după cum urma să descopăr, domnişoara Eleanor E. Monday, nu renunţa uşor.

— Ce ne vei cânta, copile? m-a întrebat ea când a venit în faţa rândului.

— Nu am ales nimic, i-am spus eu.

Ea a deschis o carte de imnuri, mi-a dat-o şi s-a aşezat la pian. Am zâmbit gândindu-mă că mai aveam timp să ajung şi la repriza a doua a meciului de fotbal din acea zi. Ea a început să cânte o melodie familiară şi, când am văzut-o pe mama holbându-se la mine din primul rând de strane, m-am hotărât să-i dau înainte ca s-o fac fericită.

— „Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase, toate creaturile mari şi mici. Toate lucrurile înţelepte şi minunate…” Domnişoara Monday a început să zâmbească înainte să ajung la „Domnul Dumnezeu le-a creat pe toate”.[1]

— Cum te cheamă, copile? a întrebat ea.

— Harry Clifton, domnişoară.

— Harry Clifton, vei veni la repetiţiile corului în fiecare luni, miercuri şi vineri la şase fix.

Întorcându-se spre băiatul din spatele meu, a zis:

— Continuă!

I-am promis mamei că voi ajunge la timp la prima repetiţie a corului, deşi ştiam ca va fi ultima, când domnişoara Monday îşi va da seama repede că nu ştiam să scriu sau să citesc. Şi chiar ar fi fost ultima, dacă toţi cei care mă ascultaseră nu-şi dăduseră seama că vocea mea era într-o clasă diferită de a tuturor celorlalţi din cor. De fapt, din momentul în care deschisesem gura, toţi tăcuseră şi privirile de admiraţie, de respect profund, pe care le aşteptasem pe terenul de fotbal, au apărut la biserică. Domnişoara Monday s-a prefăcut că nu observă. După ce ne-a dat drumul, nu m-am dus acasă, ci am fugit la docuri ca să-l întreb pe domnul Tar cum să procedez când eu nu ştiam nici să scriu, nici să citesc. Am ascultat cu atenţie sfatul bătrânului şi m-am întors în clasa domnului Holcombe. Profesorul nu şi-a ascuns mirarea când m-a văzut în primul rând şi a fost chiar şi mai surprins când, pentru prima oară, am fost atent la ora de dimineaţă.

Domnul Holcombe a început să mă înveţe alfabetul şi, după câteva zile, puteam să scriu toate cele douăzeci şi şase de litere, chiar dacă nu le scriam întotdeauna în ordinea corectă. Mama m-ar fi ajutat când m-am întors acasă după-masa, dar, ca şi restul familiei, nici ea nu ştia să scrie sau să citească.

Unchiul Stan nu ştia decât să-şi mâzgălească semnătura şi, cu toate că ştia diferenţa dintre un pachet de Wils’s Star şi de Wild Woodbines, eram sigur că de fapt nu putea să citească etichetele. În ciuda bombănelilor lui inutile, am început să scriu alfabetul pe orice bucăţică de hârtie pe care o găseam. Unchiul Stan n-a părut să observe că ziarul rupt de la toaletă era plin întotdeauna cu litere.

După ce am învăţat bine alfabetul, domnul Holcombe m-a învăţat câteva cuvinte simple: „câine”, „pisică”, „mamă” şi „tată”. Atunci l-am întrebat prima oară de tata, sperând că va fi în stare să-mi spună câte ceva despre el. La urma-urmei, părea să ştie totul. Dar el a părut nedumerit că ştiam atât de puţine despre propriul meu tată. După o săptămână am scris pe tablă primul cuvânt din patru litere, „casă”, apoi din cinci, „carte”, şi din şase, „şcoală”. Până la sfârşitul lunii am fost în stare să scriu prima propoziţie, „Vulpea cu blană maro ţopăie zorită fix chiar peste javra adormită” care, a observat domnul Holcombe, conţinea toate literele din alfabet. Am verificat şi s-a dovedit că avusese dreptate.

Până la sfârşitul trimestrului puteam să scriu „imn”, „psalm” şi chiar „binecuvântare”, deşi domnul Holcombe a observat că tot nu pronunţam h-urile când vorbeam. Apoi ne-am despărţit în vacanţă şi am început să mă îngrijorez că nu voi reuşi să trec testul domnişoarei Monday fără ajutorul domnului Holcombe. Şi s-ar fi putut să fie adevărat, dacă Moş Jack nu i-ar fi luat locul.

***

Vineri-dimineaţa am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la repetiţie când am aflat că trebuie să trec al doilea test dacă doream să continui să fiu membru al corului. Am stat liniştit în strană, sperând că domnişoara Monday va alege pe altcineva înaintea mea.

Trecusem deja primul test cu ceea ce domnişoara Monday descria ca fiind culorile zburătoare. Ni se ceruse să recităm: „Tatăl Nostru”. Asta nu fusese o problemă pentru mine, pentru că, de când mă ştiam, mama îngenunchea în faţa patului meu în fiecare seară şi repeta cuvintele familiare înainte de a mă înveli. Totuşi, următorul test al domnişoarei Monday urma să fie mult mai greu.

De data aceasta, la sfârşitul celei de-a doua luni, ni s-a cerut să recităm cu voce tare un psalm, în faţa restului corului. Am ales Psalmul 121, pe care-l ştiam pe dinafară, pentru că-l cântasem foarte des. Şi-mi voi ridica ochii spre dealuri, de unde-mi vine ajutorul. Puteam doar să sper că ajutorul meu venea de la Domnul. Deşi eram în stare să întorc pagina corectă în cartea cu psalmi, şi ştiam deja să număr până la o sută, mă temeam că domnişoara Monday îşi va da seama că nu puteam urmări fiecare strofă, rând cu rând. Chiar dacă şi-a dat seama, n-a zis nimic, pentru că am rămas în cor încă o lună, în timp ce doi răufăcători – aspru cuvânt, nu că aş fi ştiut ce înseamnă până ce nu l-am întrebat pe domnul Holcombe – au fost trimişi înapoi cu restul congregaţiei.

Când mi-a venit rândul la al treilea şi cel din urmă test, eram pregătit. Domnişoara Monday ne-a cerut celor rămaşi să scriem cele Zece Porunci în ordine, fără să ne uităm în Cartea Exodului.

Şefa corului s-a făcut că nu observă că pusesem furtul înaintea crimei, nu puteam să scriu corect „adulter” şi, desigur, nu ştiam ce înseamnă. Doar după ce alţi doi răufăcători au fost daţi afară din cor pentru greşeli mai mici, mi-am dat seama că vocea mea era excepţională.

În prima duminică a Postului Paştelui, domnişoara Monday a anunţat că alesese trei noi tenori – sau „îngeraşi”, după cum dorea să ne spună reverendul Watts – să se alăture corului, restul fiind respinşi pentru comiterea unor păcate de neiertat cum ar fi vorbitul în timpul predicilor, mestecatul gumei şi, în cazul a doi băieţi, fiind prinşi jucând dame în timpul Nunc Dimittis.

În duminica următoare, m-am îmbrăcat într-o robă lungă şi albastră, cu un guler alb, plisat. Doar mie mi s-a permis să port un medalion cu Fecioara Maria, pentru a se vedea că fusesem ales solist. Aş fi purtat cu mândrie medalionul pe drumul spre casă, şi chiar şi la şcoală în dimineaţa următoare, ca să-l arăt colegilor, dacă domnişoara Monday nu mi l-ar fi luat la sfârşitul slujbei.

În fiecare duminică eram transportat într-o altă lume, dar mă temeam că această stare de delir nu va dura o eternitate.

2

Când unchiul Stan se scula dimineaţa, reuşea cumva să-i trezească pe toţi ceilalţi. Nimeni nu se plângea, pentru că el era cel care aducea bani în casa şi, oricum, era mai ieftin şi mai sigur decât un ceas deşteptător.

Primul zgomot pe care-l auzea Harry era uşa dormitorului trântindu-se. Aceasta era urmată de tropăitul unchiului pe scara de lemn, în jos, şi afară din casă. Apoi se trântea altă uşă când intra în privată. Dacă cineva mai dormea, huruitul apei când unchiul Stan trăgea lanţul, urmat de alte două uşi trântite înainte de întoarcerea lui în dormitor, le amintea tuturor că era timpul să-i pună micul dejun pe tavă când intra în bucătărie. Se spăla şi se bărbierea doar sâmbătă-dimineaţa înainte de a se duce la Palais sau la Odeon. Făcea baie doar de patru ori pe an, sâmbăta. Nimeni nu-l putea acuza pe Stan că risipea banii greu câştigaţi pe săpun.

Maisie, mama lui Harry, era următoarea care se scula, sărind din pat după ce se auzea prima uşă trântită. Când Stan ieşea din privată, pe aragaz era vasul cu porridge. Bunica urma curând după aceea şi-şi întâlnea fiica în bucătărie înainte ca Stan să se aşeze în capul mesei. Harry trebuia să coboare la cinci minute după prima uşă trântită dacă dorea să capete micul dejun. Ultimul care sosea în bucătărie era bunicul, care era atât de surd încât reuşea uneori să doarmă în timpul ritualului matinal al lui Stan. Această rutină zilnică din casa Clifton nu varia niciodată. Când ai doar o privată în curte, o chiuvetă şi un prosop, ordinea este o necesitate.

Când Harry se spăla pe faţă cu un fir de apă rece, mama lui deja servea micul dejun în bucătărie: două felii subţiri de pâine prăjită cu slănină pentru Stan, şi patru felii subţiri pentru restul familiei, pe care le prăjea doar dacă mai rămâneau cărbuni în sacul aruncat în faţa uşii în fiecare luni. De îndată ce Stan îşi termina porridge-ul, Harry avea voie să lingă vasul.

Pe cămin fierbea întotdeauna un ceainic mare cu ceai pe care bunica îl turna în tot felul de căni, printr-o strecurătoare victoriană argintată pe care o moştenise de la mama ei. În timp ce alţi membri ai familiei îşi beau ceaiul neîndulcit – zahărul era doar pentru sărbători – Stan deschidea prima sticlă de bere pe care, de obicei, o termina dintr-o înghiţitură. Se ridica apoi de la masă şi râgâia zgomotos înainte de a-şi lua cutia cu mâncarea de prânz, pe care i-o pregătea bunica în timpul micului dejun: două sandviciuri Marmite, un cârnat, un măr, încă două sticle cu bere şi un pachet cu cinci cuie de coşciug. De îndată ce Stan pleca la docuri, toţi începeau să vorbească în acelaşi timp.

Bunica voia să ştie cine vizitase ceainăria la care fiica ei lucra ca ospătăriţă: ce mâncaseră, cu ce erau îmbrăcaţi, unde stăteau; detalii despre meniurile gătite pe o maşină de gătit, într-o cameră luminată cu becuri electrice, din care nu se scurgea ceară, şi despre clienţii care lăsau uneori trei penny bacşiş şi pe care Maisie îi împărţea cu bucătarul.

Maisie era mai interesată să afle ce făcuse Harry la şcoală în ziua anterioară. Îi cerea raportul zilnic, care nu o interesa pe bunica, poate pentru că ea nu fusese niciodată la şcoală. Şi nu fusese nici la ceainărie în viaţa ei.

Bunicul comenta rar, pentru că, după patru ani de descărcat şi încărcat tunul de artilerie, dimineaţa, la prânz şi noaptea, era aşa de surd încât trebuia să se mulţumească să le vadă cum dau din buze şi să încuviinţeze din când în când. Acest lucru ar fi putut da unui străin impresia că era tâmpit, ceea ce restul familiei ştia că nu era adevărat.

Rutina matinală a familiei se schimba doar în weekend. Sâmbăta, Harry îşi urma unchiul afară din bucătărie, mergând întotdeauna cu un pas în urma lui pe când acesta se îndrepta spre docuri. Duminica, mama lui Harry îl însoţea la Biserica Sfintei Naşteri, unde, din al treilea rând de strane, se scălda în gloria solistului corului.

Dar astăzi era sâmbătă. În timpul celor douăzeci de minute ale drumului până la doc, Harry nu deschidea niciodată gura dacă nu-l întreba unchiul lui ceva. Ori de câte ori o făcea, revenea la aceeaşi conversaţie pe care o purtaseră cu o sâmbătă în urmă.

— Când ai de gând să pleci de la şcoală şi să munceşti şi tu o zi, băiete?

Era rafala de deschidere a unchiului Stan.

— N-am voie să plec până la paisprezece ani, îi amintea Harry. Aşa e legea.

— O lege tâmpită, după mine. Eu am renunţat la şcoală şi munceam deja la docuri la doişpe ani, declara Stan, de parcă Harry nu mai auzise această observaţie profundă şi mai înainte. Harry nu se obosea să-i răspundă, pentru că ştia deja următoarea frază a unchiului său. Şi, mai mult, m-am înrolat în armata lui Kitchener înainte de a împlini şaptesprezece ani.

— Povesteşte-mi despre război, unchiule Stan, spunea Harry, ştiind că asta-l va ţine ocupat următoarele sute de metri.

— Eu şi taică-tu ne-am înrolat în regimentul Royal Gloucestershire în aceeaşi zi, spunea Stan, atingându-şi şapca de parcă ar fi salutat o amintire îndepărtată. După douăsprezece săptămâni de antrenament la Taunton Barracks, am fost expediaţi la Wipers să ne luptăm cu nemţii. Când am ajuns acolo, ne-am petrecut majoritatea timpului îngropaţi în tranşeele alea pline cu şobolani, aşteptând ca un ofiţer cu nasul pe sus să ne spună că, atunci când suna trompeta, trebuia să sărim din tranşee, trăgând din puşti pe când înaintam spre liniile inamice. Apoi urma o pauză lungă, după care Stan adăuga: Eu am fost dintre cei norocoşi. M-am întors la Blighty în formă şi întreg. Harry ar fi putut cita următoarea propoziţie cuvânt cu cuvânt, dar a tăcut. Nici nu ştii cât de norocos eşti, băiete. Am pierdut doi fraţi, pe unchiul tău Bert şi pe tatăl tău, iar tatăl tău nu a pierdut doar un frate, ci şi pe tatăl lui, celălalt bunic al tău, pe care nu-l ştii. Un bărbat grozav, care putea da duşcă o halbă mai repede decât oricare alt docher pe care-l ştiu.

Dacă Stan s-ar fi uitat în jos, ar fi văzut cum băiatul îi mima cuvintele, dar astăzi, spre surprinderea lui Harry, unchiul Stan a adăugat o propoziţie pe care n-o mai auzise înainte.

— Şi tatăl tău ar mai trăi şi azi, dacă şefii m-ar fi ascultat.

Harry a devenit brusc atent. Moartea tatălui lui fusese întotdeauna subiectul unor conversaţii şoptite. Dar unchiul Stan a tăcut, de parcă-şi dăduse seama că mersese prea departe. Poate săptămâna viitoare, s-a gândit Harry, prinzându-şi unchiul din urmă şi mergând în pas cu el, de parcă erau doi soldaţi în patrulare.

— Deci cu cine joacă City astăzi? a întrebat Stan, revenind la scenariu.

— Cu Charlton Athletic, a replicat Harry.

— O adunătură de cârpaci.

— Ne-au făcut praf sezonul trecut, i-a amintit Harry.

— Au avut un noroc afurisit, dacă mă întrebi pe mine, a spus Stan şi n-a mai deschis gura.

Când au ajuns la intrarea în şantierul naval, Stan a pontat cartela înainte de a se îndrepta spre locul în care lucra cu alţi docheri, dintre care niciunul nu-şi permitea să întârzie un minut. Şomajul era mare şi prea mulţi tineri aşteptau la porţi să le ia locul.

Harry nu l-a urmat pe unchiul lui, ştiind că dacă domnul Haskins îl prindea învârtindu-se prin magazii l-ar fi tras de urechi iar unchiul lui i-ar fi dat un şut în fund pentru că-l supărase pe şef. Aşa că a pornit în direcţia opusă.

Prima vizită a lui Harry în fiecare sâmbătă-dimineaţa era la Moş Jack Tar, care locuia într-un vagon abandonat la celălalt capăt al docurilor. Nu-i spusese niciodată lui Stan despre aceste vizite pentru că unchiul îi ceruse să-l evite pe bătrân.