Big Ben a bătut de patru ori.

Deşi lordul cancelar era extenuat de întâmplările din acea noapte, organismul îi era invadat de atâta adrenalină încât era incapabil să adoarmă. I-a asigurat pe lorzi că va da verdictul în cazul Barrington contra Clifton şi va decide astfel care dintre tinerii domni va moşteni titlul şi vastele domenii ale familiei.

A mai analizat o dată faptele, pentru că bănuia că faptele şi doar faptele îl vor conduce la concluzia finală.

Când îşi începuse studiile, cu vreo patruzeci de ani înainte, maestrul său îl sfătuise să-şi lase părerile, sentimentele sau înclinaţiile personale deoparte când va judeca clientul sau cazul adus în faţa lui. Legea nu este pentru cei slabi şi romantici, îi mai explicase el. Totuşi, după ce respectase această mantră timp de patru decenii, lordul cancelar era obligat acum să recunoască faptul că nu mai întâlnise un astfel de caz atât de echilibrat. Şi-ar fi dorit doar ca F. E. Smith să mai trăiască pentru a-i putea cere sfatul.

Pe de o parte… cât de mult ura acest clişeu. Pe de o parte, Harry Clifton era născut cu trei săptămâni înaintea celui mai bun prieten al lui, Giles Barrington: fapt. Pe de altă parte, Giles Barrington era fără îndoială fiul legitim al lui sir Hugo Barrington şi al soţiei sale legitime, Elisabeth: fapt. Dar asta nu-l făcea primul născut al lui sir Hugo: fapt, şi exact acesta era punctul relevant al testamentului.

Pe de o parte, Maisie Tancock îl născuse pe Harry în cea de-a 28-a zi din luna a noua după ce recunoscuse că avusese o aventură cu sir Hugo Barrington în Weston-super-Mare. Fapt. Pe de altă parte, Maisie Tancock era măritată cu Arthur Clifton când îl născuse pe Harry şi certificatul de naştere declara limpede că Arthur era tatăl de drept al copilului. Fapt.

Pe de o parte… gândurile lordului cancelar au revenit la întâmplările din Cameră după ce membrii parlamentului se despărţiseră şi votaseră în cele din urmă dacă Giles Barrington sau Harry Clifton ar trebui să moştenească titlul şi tot ceea ce înseamnă acesta. Şi-a amintit cu exactitate cuvintele aprodului Whip când anunţase rezultatul după ce Camerele se reuniseră.

— Pentru, la dreapta, două sute şi şaptezeci şi trei de voturi, contra, la stânga, două sute şi şaptezeci şi trei de voturi.

Pe băncile roşii se dezlănţuise iadul. El acceptase că votul egal îi lăsase lui sarcina neplăcută de a decide cine va moşteni titlul familiei Barrington, renumita companie maritimă, precum şi proprietăţile, terenurile şi bunurile. Dacă n-ar fi depins atât de mult viitorul acestor doi tineri de decizia lui. Ar fi trebuit să fie influenţat de faptul că Giles Barrington dorea să moştenească titlul, şi Harry Clifton nu? Nu, nu ar trebui. După cum declarase lordul Preston în discursul lui convingător rostit de pe băncile opoziţiei, aceasta ar fi creat un precedent, chiar dacă ar fi fost convenabil.

Pe de altă parte, dacă ar fi decis în favoarea lui Harry… a aţipit în cele din urmă doar ca să fie trezit de o bătaie uşoară în uşă la ora neobişnuit de târzie, şapte. A mormăit şi şi-a ţinut ochii închişi în timp ce număra bătăile Big Ben-ului. Mai avea doar trei ore până la verdict, iar el încă nu se hotărâse.

Lordul cancelar a mormăit a doua oară dându-şi picioarele jos, punându-şi papucii şi îndreptându-se spre baie. Chiar în timp ce era în baie, a continuat să se gândească.

Fapt. Harry Clifton şi Giles Barrington erau daltonişti amândoi ca sir Hugo. Fapt. Daltonismul poate fi moştenit doar pe linie maternă, deci aceasta nu era decât o coincidenţă şi trebuia înlăturată ca atare.

A ieşit din baie, s-a şters şi şi-a pus halatul. Apoi a ieşit din dormitor şi a mers pe covorul gros până în birou.

Lordul cancelar a luat un stilou şi a scris numele „Barrington” şi „Clifton” în partea de sus a unei pagini, sub care a continuat cu dovezile pro şi contra pentru fiecare dintre ei. După ce a umplut trei pagini cu scrisul lui elegant, Big Ben a bătut de opt ori. Dar tot nu se lămurise.

A lăsat stiloul jos şi a plecat nemulţumit să caute ceva de mâncare.

Lordul cancelar a mâncat singur micul dejun în tăcere. A refuzat să se uite la ziarele de dimineaţă care fuseseră aşezate elegant de cealaltă parte a mesei şi nici n-a dat drumul la radio, pentru că nu dorea ca un redactor prost informat să-l influenţeze. Ziarele serioase protestau din cauza încălcării principiului ereditar, dacă lordul cancelar va decide în favoarea lui Harry, în timp ce tabloidele păreau interesate doar dacă Emma se va putea mărita cu bărbatul iubit.

Când s-a întors în baie să se spele pe dinţi, balanţa Justiţiei tot nu se înclinase în nicio parte.

După ce Big Ben a sunat ora nouă, el a intrat în birou şi s-a mai uitat peste notiţe sperând că balanţa se va înclina în cele din urmă într-o parte sau în alta, dar aceasta refuza să se mişte. S-a mai uitat o dată la ce scrisese când o bătaie în uşă i-a reamintit că, oricât de puternic îşi închipuia că este, tot nu putea opri timpul. A oftat, a rupt cele trei foi din agendă, s-a ridicat şi a continuat să citească în timp ce ieşea din birou şi mergea pe coridor. Când a intrat în dormitor l-a găsit pe East, valetul său, stând la capul patului, aşteptând să îndeplinească ritualul de dimineaţă.

East i-a scos cu îndemânare halatul din mătase după care şi-a ajutat stăpânul să-şi pună o cămaşă albă, proaspăt călcată. Apoi, gulerul apretat şi batista brodată. Când lordul cancelar îşi punea pantalonii negri, şi-a dat seama că se mai îngrăşase câteva kilograme de când primise această funcţie. East l-a ajutat după aceea să-şi pună mantia lungă, neagră cu auriu. I-a pus o perucă pe cap, apoi i-a încheiat catarama de la pantofi. Abia după ce lanţul de aur al funcţiei care mai fusese purtat de treizeci şi nouă de lorzi cancelari înaintea lui i-a fost aranjat pe umeri, a devenit imaginea celei mai mari autorităţi din ţară. S-a privit în oglindă şi s-a simţit gata să iasă pe scenă şi să-şi joace rolul în drama în desfăşurare. Păcat doar că nu cunoştea încă replicile.

Cronometrarea intrării lordului cancelar şi a ieşirii din turnul de nord al palatului Westminster ar fi impresionat şi un sergent-major. La 9:47 s-a auzit o bătaie şi secretarul său, David Bartholomew, a intrat în cameră.

— Bună dimineaţa, sir, a rostit acesta.

— Bună dimineaţa, domnule Bartholomew, a răspuns lordul cancelar.

— Îmi pare rău că trebuie să vă anunţ, a spus Bartholomew, că lordul Harvey a murit noaptea trecută în ambulanţă, în drum spre spital.

Amândoi ştiau că era o minciună. Lordul Harvey – bunicul lui Giles şi al Emmei – se prăbuşise în camera sa, doar la câteva minute după ce sunase clopotul care anunţa începerea votării. Totuşi ambii acceptaseră vechea convenţie: dacă un membru al Camerei Comunelor sau Lorzilor murea în timp ce Parlamentul era în sesiune, ancheta referitoare la cauza morţii trebuia amânată. Pentru a evita această şaradă neplăcută şi inutilă, „mort în drum spre spital” era frazeologia acceptată care acoperea aceste cazuri. Obiceiul data din timpul lui Oliver Cromwell, când membrii Parlamentului aveau voie să poarte săbii în Cameră şi, de câte ori murea cineva, era posibil să fi fost un complot.

Lordul cancelar s-a întristat când a auzit de moartea lordului Harvey, un coleg pe care-l plăcuse şi admirase. Şi-ar fi dorit doar ca secretarul său să nu-i fi amintit de una dintre faptele pe care o scrisese sub numele lui Giles Barrington; şi anume că lordul Harvey fusese incapabil să voteze după ce leşinase şi care, dacă ar fi votat, ar fi făcut-o în favoarea lui Giles Barrington, rezolvând astfel problema, iar el ar fi putut să doarmă liniştit în acea noapte. Iar acum se aşteptau ca el să rezolve problema definitiv.

Sub numele lui Harry Clifton, scrisese alt fapt. Când se depusese primul recurs în faţa Tribunalului Lorzilor, cu şase luni înainte, votul fusese 4-3 pentru Clifton şi, pentru a cita din testament… titlul şi tot ce cuprinde acesta.

O a doua bătaie în uşă şi a apărut purtătorul de trenă, având alt costum gen Gilbert şi Sullivan, un semnal că străvechea ceremonie era gata să înceapă.

— Bună dimineaţa, sir.

— Bună dimineaţa, domnule Duncan.

Când purtătorul de trenă a ridicat poala lungii mantii negre a lordului cancelar, David Bartholomew a înaintat şi a deschis uşa dublă a camerei de ceremonii astfel încât şeful său să poată să-şi înceapă călătoria de şapte minute către Camera Lorzilor.

Membrii, mesagerii şi oficialii parlamentului care-şi vedeau de treburile lor matinale s-au dat repede deoparte când l-au văzut pe lordul cancelar apropiindu-se, asigurându-se că înaintarea acestuia către Camera Lorzilor nu era stânjenită. Când trecea pe lângă ei, se aplecau adânc, nu pentru el, ci pentru suveranul pe care-l reprezenta. El a avansat pe covorul roşu cu acelaşi pas ca în fiecare zi în ultimii şase ani ca să intre în Cameră atunci când Big Ben bătea ora zece dimineaţa.

Într-o zi obişnuită, iar aceasta nu era o zi obişnuită, ori de câte ori intra în Cameră, ar fi întâlnit câţiva membri care s-ar fi ridicat politicos de pe băncile roşii, i-ar fi făcut o plecăciune şi ar fi rămas în picioare în timp ce episcopul de serviciu ar fi ţinut predica de dimineaţa, după care ar fi început procedurile obişnuite.

Dar nu şi astăzi, pentru că multă vreme înainte să ajungă în Cameră, putea auzi murmurul vocilor. Chiar şi lordul cancelar a fost surprins de imaginea care l-a întâmpinat când a intrat în Camera Lorzilor. Băncile roşii erau atât de pline, încât unii membri se aşezaseră pe treptele din faţa tronului, în timp ce alţii stăteau la bara Camerei, incapabili să-şi găsească un loc liber. Singura ocazie în care-şi amintea să se fi întâmplat ceva similar fusese atunci când Maiestatea Sa rostise Discursul Regelui, în care informase membrii ambelor Camere de legislaţia propusă de guvernarea sa pentru a fi aplicată în următoarea sesiune a Parlamentului.

Când lordul cancelar a intrat în Cameră, lorzii s-au oprit imediat din vorbă, s-au ridicat ca unul şi s-au aplecat când acesta s-a aşezat în faţa Sacului de Lână.

Ofiţerul-senior însărcinat cu aplicarea legii în ţară s-a uitat încetişor prin Cameră şi a fost întâmpinat de privirile mai multor mii de oameni curioşi. Privirea i s-a aţintit în cele din urmă asupra celor trei tineri aşezaţi în capătul îndepărtat al Camerei, chiar sub Galeria Oaspeţilor. Giles Barrington, sora lui, Emma şi Harry Clifton purtau negru în semn de doliu pentru iubitul lor bunic şi, în cazul lui Harry, pentru mentorul şi prietenul său cel mai drag. Se simţea responsabil pentru toţi trei, dându-şi seama că judecata sa le va schimba vieţile. S-a rugat ca această schimbare să fie în bine.

Când înalt-reverendul Peter Watts, Episcop de Bristol – cât de potrivit, s-a gândit lordul cancelar – şi-a deschis cartea de rugăciuni, lorzii şi-au aplecat capetele şi nu le-au mai ridicat până ce acesta nu a spus:

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Cei din adunare şi-au reluat locurile, iar lordul cancelar a rămas singura persoană în picioare. De îndată ce s-au aşezat, lorzii au aşteptat cu nerăbdare să-i audă verdictul.

— Lorzii mei, a început el, nu pot pretinde că judecata pe care mi-aţi încredinţat-o s-a dovedit a fi uşoară. Dimpotrivă, mărturisesc că a fost una dintre cele mai grele decizii pe care a trebuit să o iau în lunga mea carieră la bară. Dar Thomas More a fost cel care ne-a amintit că, atunci când îmbraci roba justiţiei, trebuie să fii gata să iei decizii care cu greu îi vor mulţumi pe toţi. Şi într-adevăr, domnii mei, în trei astfel de ocazii din trecut, după ce lordul cancelar şi-a dat verdictul, a fost decapitat a doua zi.

Râsetele care au urmat au mai slăbit tensiunea, însă doar pentru un moment.

— Totuşi, este datoria mea să vă reamintesc, a continuat el, după ce râsetele s-au oprit, că eu răspund doar în faţa Atotputernicului. Ţinând seama de aceasta, domnilor, în cazul Barrington versus Clifton cu privire la cine este moştenitorul de drept şi să primească titlul, terenurile şi tot ce înseamnă acestea este…

Lordul cancelar s-a mai uitat o dată înspre galerie şi a ezitat. Ochii lui s-au oprit asupra celor trei persoane inocente care continuau să-l privească fix. S-a rugat să fie luminat de înţelepciunea lui Solomon, apoi a adăugat:

— Ţinând seama de toate faptele, am decis în favoarea lui… Giles Barrington.

Un murmur continuu a erupt imediat din partea de jos a Camerei. Ziariştii au părăsit repede galeria presei pentru a comunica editorilor care-i aşteptau că lordul cancelar hotărâse ca principiul ereditar să rămână intact, iar Harry Clifton putea acum să-i ceară Emmei Barrington să-i fie soţie, în timp ce spectatorii din galerie s-au aplecat peste balustrade pentru a vedea cum reacţionează lorzii la această judecată. Dar acesta nu era un meci de fotbal, iar el nu era arbitru. Nu era nevoie să se fluiere pentru că fiecare dintre membrii Camerei Lorzilor va accepta şi asculta de hotărârea lordului cancelar fără murmure sau proteste. În timp ce lordul cancelar aştepta să se facă linişte, s-a uitat iar la cei trei tineri din galerie, care urmau să fie afectaţi cel mai mult de decizia lui, pentru a vedea cum reacţionează. Harry, Emma şi Giles îl priveau cu aceleaşi figuri inexpresive, de parcă nu înţeleseseră încă semnificaţia completă a judecăţii lui.

După luni de incertitudine, Giles a simţit o imensă uşurare, cu toate că moartea bunicului său îl lipsise de orice sentiment de victorie.

Harry se gândea la un singur lucru pe când o ţinea pe Emma strâns de mână. Acum se putea însura cu femeia iubită.

Emma era nesigură. La urma-urmei, lordul cancelar crease alte probleme pentru ei trei şi pe care nu va trebui să le rezolve el.

Lordul cancelar şi-a deschis dosarul placat cu aur şi a studiat problemele aflate pe ordinea de zi. O dezbatere referitoare la serviciul naţional de sănătate era al doilea punct de pe agendă. Mai mulţi lorzi plecaseră din Cameră, pentru că situaţia revenise la normal.

Lordul cancelar nu avea de gând să admită în faţa nimănui, nici măcar a celui mai de încredere prieten, că-şi schimbase decizia în ultimul moment.