Emma se uita întotdeauna la orice vas care arbora steagul canadian la provă. Apoi verifica numele de pe carenă înainte ca bătăile inimii să-i revină la normal.

Când s-a uitat de data aceasta, inima a început să-i bată de două ori mai repede şi i s-au tăiat picioarele. A mai verificat încă o dată; nu era un nume pe care ar fi putut să-l uite uşor. A rămas acolo şi a urmărit cele două remorchere din estuar, cu fumul negru ieşindu-le pe coşuri în timp ce pilotau vechea şi ruginita navă către ultima sa destinaţie.

Şi-a schimbat direcţia, dar pe când se îndrepta spre şantier, nu se putea opri să nu se întrebe despre consecinţele încercării de a afla adevărul după toţi aceşti ani. Desigur că ar fi fost mai uşor să se întoarcă în biroul ei în loc să scormonească trecutul… trecutul îndepărtat.

Dar nu s-a întors şi, când a ajuns la şantier, Emma s-a îndreptat direct spre biroul şefului ca şi cum şi-ar fi efectuat turele ei matinale obişnuite. A intrat în vagonet şi a răsuflat uşurată când a văzut că Frank nu era acolo, ci doar o secretară care bătea la maşină. Aceasta s-a oprit când a văzut-o pe preşedintă.

— Mi-e teamă că domnul Gibson nu este aici, doamnă Clifton. Să mă duc să-l caut?

— Nu, nu este necesar, a zis Emma. S-a uitat pe fugă la harta mare de pe perete, doar ca temerile ei cele mai rele să fie confirmate. SS Maple Leaf fusese programată pentru distrugere şi treaba urma să înceapă marţi. Cel puţin aşa avea ceva timp să se hotărască dacă să-l anunţe pe Harry sau, ca Nelson, să se uite în altă parte. Dar dacă Harry afla că Maple Leaf sosise la cimitirul de nave şi ar întreba-o dacă ştiuse, nu ar fi fost în stare să-l mintă.

— Sunt sigură că domnul Gibson va reveni în câteva minute, doamnă Clifton.

— Nu te agita, nu este nimic important. Dar ai vrea să-l rogi să vină pe la mine când va trece pe lângă biroul meu?

— Pot să-i spun despre ce este vorba?

— Va şti el.

*

Karin se uita pe geam la peisajul rural trecând în viteză pe lângă ea în timp ce trenul îşi continua drumul spre Truro. Dar gândurile ei erau în altă parte, încercând să înţeleagă moartea baronesei.

Nu mai luase legătura cu Cynthia Forbes-Wilson de mai multe luni şi MI6 nu încercase s-o înlocuiască ca şefă a ei. Îşi pierduseră oare interesul faţă de ea? Cynthia nu-i oferise nimic important pentru Pengelly în ultima vreme şi întâlnirile lor la ceai deveniseră din ce în ce mai rare.

Pengelly sugerase că nu va mai trece mult până ce va fi obligat să se întoarcă la Moscova. Nu putea fi suficient de curând pentru ea. Îi era silă să-l mai înşele pe Giles, singurul bărbat pe care-l iubise vreodată şi îi era lehamite să se ducă în Cornwall pretinzând că-şi vizitează tatăl. Pengelly nu era tatăl ei, ci tatăl ei vitreg. Îl ura. Se rugase ca mama ei să nu se fi măritat cu el. Dar, după ce mama ei devenise doamna Pengelly, Karin îşi dăduse repede seama că ar fi putut folosi această scuză pentru a scăpa de un regim politic pe care-l dispreţuia mai mult decât îl dispreţuia pe el, dacă era posibil. Apoi îl întâlnise pe Giles Barrington, care făcuse totul posibil, îndrăgostindu-se de ea.

Lui Karin nu-i plăcea că nu-i putea mărturisi lui Giles motivul adevărat pentru care îşi bea atât de des ceaiul la Camera Lorzilor împreună cu baroneasa. Acum, când Cynthia era moartă, nu mai trebuia să trăiască într-o minciună. Dar când Giles va descoperi adevărul, oare va crede că ea evadase din tirania Berlinului de Est doar pentru că voia să fie cu el? Oare îl minţise prea mult?

Când trenul a ajuns la Truro, s-a rugat să fie pentru ultima oară.

*

— De câţi ani lucrezi în companie, Frank? a întrebat Emma, ridicându-şi privirea de la birou.

— De aproape patruzeci de ani, domniţă. Am lucrat cu tatăl dumneavoastră şi cu bunicul dumneavoastră, înainte.

— Deci ai auzit de povestea lui Maple Leaf?

— A fost înainte de vremea mea, domniţă, dar toţi din şantier o ştiu, cu toate că foarte puţini vorbesc despre ea.

— Aş vrea să te rog ceva, Frank. Ai putea strânge un echipaj de încredere?

— Am doi fraţi şi un văr care n-au lucrat decât pentru Barrington’s.

— Atunci trebuie să vină într-o duminică, când şantierul este închis. Le voi plăti dublu, în bani peşin, şi vor primi o primă de aceeaşi valoare peste douăsprezece luni, dar numai dacă nu se aude nimic despre ce au făcut în ziua aceea.

— Sunteţi foarte generoasă, domniţă, a spus Frank, atingându-şi casca.

— Când vor putea începe?

— Următoarea duminică dimineaţa. Şantierul va fi închis până marţi, pentru că luni e sărbătoare.

— Îţi dai seama că nu m-ai întrebat ce vreau să faceţi?

— Nu e nevoie, domniţă. Şi dacă aflăm ce căutaţi în chila dublă, atunci ce facem?

— Nu vreau decât ca rămăşiţele lui Arthur Clifton să fie înmormântate creştineşte.

— Şi dacă nu găsim nimic?

— Atunci acesta va fi un secret pe care noi cinci îl vom lua cu noi în mormânt.

*

Tatăl vitreg al lui Karin a deschis uşa din faţă a cabanei sale şi a întâmpinat-o cu un neobişnuit zâmbet cald.

— Am câteva noutăţi bune pentru tine, a zis el când ea intra, dar voi aştepta până mai târziu.

Oare putea fi posibil, s-a gândit Karin, ca acest coşmar să se fi terminat? Apoi a zărit un exemplar din The Times pe masa din bucătărie, deschis la pagina de necrologuri. S-a uitat la fotografia familiară a baronesei Forbes-Watson şi s-a întrebat dacă era o coincidenţă sau el îl lăsase deschis doar ca s-o provoace.

La cafea nu au discutat nimic important, dar Karin nu putea să ignore cele trei geamantane aşezate lângă uşă, care însemnau o plecare iminentă. Chiar şi aşa, ea a devenit din ce în ce în ce mai speriată cu fiecare minut care trecea, în timp ce Pengelly era prea relaxat şi prietenos pentru gustul ei. Cum suna vechea expresie din armată: „demobilizare fericită”?

— Şi acum e timpul să discutăm despre probleme mai serioase, a zis el, ducându-şi un deget la buze. A ieşit în hol şi şi-a luat paltonul cel gros din cuierul de lângă uşă. Karin s-a gândit s-o rupă la fugă, dar, dacă ar fi făcut-o, iar el avea de gând să-i spună doar că se întorcea la Moscova, acoperirea ei va fi demascată. A ajutat-o să-şi pună paltonul şi a însoţit-o afară.

Karin a fost surprinsă când el a strâns-o tare de braţ şi aproape a târât-o pe strada pustie. De obicei, ea doar îl ţinea de braţ pentru ca oricare trecător să presupună că nu erau decât un tată şi fiica lui ieşiţi la plimbare, dar nu şi astăzi. S-a hotărât că, dacă s-ar fi întâlnit cu cineva, chiar şi cu bătrânul colonel, să se oprească şi să stea de vorbă, pentru că ştia că Pengelly nu ar îndrăzni să-şi asume vreun risc în faţa unui martor. La fel ca toţi spionii, el presupunea că toţi ceilalţi erau şi ei spioni.