Prin influenţa slavă, locuitorii teritoriilor româneşti au  împrumutat liturghia slavonă şi scrierea chirilică, iar slava veche (slavona) a devenit  limbă “de cancelarie”. Înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin a fost decretată  oficial după anul 1860 de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu toate că în şcolile din Muntenia fusese introdus cu 10 ani mai devreme, iar din 1830  şi mai ales după 1840 în toate teritoriile locuite de români fusese adoptat neoficial un alfabet de tranziţie în care caracterele chirilice erau  amestecate  cu cele latine. 

Fostul principat al Moldovei a renunţat la scrierea chirilică abia în anul 1862, iar biserica de aici ceva mai târziu. „În 1858 şi 1859 au decis Eforiile Şcolilor din Muntenia şi Moldova introducerea generală, în şcoală, a alfabetului latin. În Muntenia, în anul 1860, la 8 februarie, Ion Ghica a publicat, în Monitorul oficial, ordinul prin care alfabetul latin era introdus în administraţie şi în învăţământ, din 1860 şi în Transilvania a devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la Sibiu, iar în 1862, în Moldova, a fost introdus alfabetul latin printr-un ordin dat de V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii.

Astfel, după Unirea din 1859, a fost introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti. Trecerea spre alfabetul latin s-a făcut, aşadar, treptat în tipografii, procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul uşor, lipsit de dispute, adesea, aprige, adoptarea scrierii cu alfabet latin a limbii române a însemnat depăşirea unor mari obstacole”, potrivit conferenţiarul uiuniversitar Dumitru Draica, care a scris un amplu material pe acest subiect în “Revista de lingvistică şi cultură românească”.

Acesta este de părere că alfabetul latin a existat cum mult înainte, dar că acest proces de recunoaştere a fost zădărnicit de tipografiile care nu au dorit să editeze cărţi cu litere latine.