Într-o încăpere vastă, cu parchetul acoperit de un covor de Buhara, o adevărată minune ieşită din mâna unor meşteri înzestraţi, cu pereţii îmbrăcaţi în tapiserii cu desene ciudate, patru bărbaţi erau aşezaţi în jurul unei mese acoperite de un vraf de documente, risipite în dezordine. Din ungherele îndepărtate, unde un negru incredibil de bătrân, înveşmântat într-o livrea de culoare închisă, avea grijă să umple din când în când vasele înalte, aşezate pe ciudate trepiede de fier forjat, răzbătea un adormitor miros de oliban, iar pe una din laturi ticăia într-o firidă adâncă un straniu orologiu, în formă de sicriu, pe al cărui cadran erau înscrise hieroglife tulburătoare, în vreme ce acele sale se învârteau măsurând timpul după legi necunoscute pământenilor. Era o încăpere neobişnuită şi copleşitoare, dar cât se poate de potrivită cu acţiunea în curs. În această locuinţă din New Orleans, casa bătrânească a celui mai de seamă ocultist, matematician şi orientalist de pe acest continent, se stabilise în cele din urmă un scriitor visător şi erudit. Acest scriitor, doar cu ceva mai puţin renumit ca ocultist decât predecesorul său, dispăruse din această lume în urmă cu patru ani.

          Randolph Carter dispăruse la data de 7 octombrie 1928, în vârstă de cincizeci şi patru de ani, după ce încercase toată viaţa să scape de neplăcerile şi îngrădirile existenţei, strecurându-se prin deschizătura unor vise ispititoare pe drumul fabulos spre alte dimensiuni. Cariera sa fusese ieşită din comun, învăluită în singurătate şi, pornind de la misterioasele sale romane, nu puţini erau aceia care îi atribuiau o existenţă cu episoade cu mult mai stranii decât lasă să se ghicească jurnalul său. Asocierea sa cu Harley Warren, solomonarul din Carolina de Sud, împinsese până la consecinţe imprevizibile şi tragice cercetările sale asupra limbajului ancestral Naacal, utilizat de preoţii din Himalaia. Pentru a spune povestea până la capăt, Carter fusese acela care, într-o noapte înfricoşătoare, împresurat de o negură smintită, îl văzuse pe Warren coborând într-un cavou cu pereţii umezi şi brăzdaţi de salpetru, pentru a nu mai reveni la suprafaţă niciodată. Randolph Carter locuia la Boston, dar toţi strămoşii săi erau originari din acel ţinut deluros, sălbatic şi bântuit ce se întinde dincolo de Arkham, oraşul împovărat de ani şi forfotind de vrăjitoare respingătoare; şi tocmai printre acele dealuri străvechi, încărcate de puteri oculte, se pierdu el în cele din urmă.

          Bătrânul său servitor Parks – care a murit în 1930 – pomenise despre un misterios cufăr înmiresmat, acoperit cu sculpturi hâde, pe care stăpânul său îl descoperise în mansardă. Pomenise, de asemenea, despre pergamentul indescifrabil şi despre cheia de argint cu motive stranii pe care le conţinea acel cufăr – subiecte în legătură cu care însuşi Carter purtase o corespondenţă susţinută. Parks spunea că Randolph Carter i-ar fi povestit că această cheie ciudată, ajunsă la el de la strămoşii săi, îl putea ajuta să redeschidă poarta copilăriei pierdute, poarta spre alte dimensiuni, poarta împărăţiei fantastice în care până atunci pătrunsese doar în scurtul răstimp al unor scurte vise nedesluşite. Într-o bună zi, Carter se pierdu în depărtare pentru a nu mai reveni niciodată, luând cu el în maşină cufărul şi conţinutul său.

          Oamenii de prin partea locului descoperiră puţin mai târziu maşina abandonată la marginea unui drumeag vechi şi năpădit de buruieni, pe dealurile din spatele ruinelor oraşului Arkham, pe aceleaşi dealuri unde odinioară locuiseră strămoşii lui Carter şi de unde se căsca acum spre stele pivniţa năruită a străvechii lor reşedinţe dărăpănate. Maşina se găsea într-un pâlc de ulmi uriaşi, aproape de locul unde, în 1781, unul dintre Carteri dispăruse în mod misterios, în apropierea colibei pe jumătate putrezite a lui Goody Fowler care, nu cu mult timp în urmă, încă îşi mai prepara aici fierturile nefaste. Colonizat în 1692 de casta efemeră a nefericitelor vrăjitoare din Salem, ţinutul se află şi astăzi sub povara unui blestem atât de înspăimântător, încât nici nu te poţi încumeta să te gândeşti la el. Edmund Carter scăpase ca prin urechile acului de umbrele din Dealul Spânzurătorii şi numeroase erau poveştile despre vrăjitoriile sale. S-ar părea că, în prezent, unicul sau moştenitor a pornit pe urmele lui, pentru a-l regăsi.

          În maşină au fost găsite doar înmiresmatul cufăr acoperit cu sculpturi hâde şi misteriosul pergament, pe care nimeni nu reuşise să-l descifreze. Cheia de argint dispăruse – probabil odată cu Carter. Nu existau alte indicii sigure în afara acestora. Detectivii din Boston au afirmat că schelăria năruită a străvechii reşedinţe a familiei Carter părea a fi fost deplasată din loc, într-un mod curios, iar cineva culese din spatele ruinelor o batistă albă, lăsată pe o stâncă înaltă, din vecinătatea sinistrei grote numite Tainiţa Şerpilor, chiar pe versantul acoperit de codrul înfricoşător.

          Faptul acesta stârni din nou la viaţă legendele despre Tainiţa Şerpilor care umblă prin partea locului. Fermierii aminteau în şoaptă de ritualul păgân oficiat în această grotă respingătoare de însuşi Edmund Carter, solomonarul. Se adăugau la aceasta poveşti legate de patima care-l lega pe Randolph Carter însuşi de aceste locuri pe când era doar un copil. Pe atunci, venerabilul acoperiş şubrezit al reşedinţei Carter era încă în picioare şi îl adăpostea sub el pe fratele bunicului său, Christopher. Randolph îl vizita adesea şi îi povestea lucruri ciudate despre Tainiţa Şerpilor. Oamenii îşi aminteau că pomenise de o crăpătură adâncă, ce dădea într-o peşteră neştiută de nimeni. De asemenea, formulau ipoteze asupra schimbării vizibile survenite la fragedul Randolph după ce acesta şi-a petrecut o zi întreagă în Tainiţă, pe la vârsta de vreo nouă ani. Asta se petrecuse în octombrie şi, ca urmare a acestei aventuri, Randolph părea a fi dobândit darul misterios de a prezice viitorul.

     O ploaie târzie căzuse în noaptea dispariţiei lui Carter şi nimeni nu a mai fost în stare să distingă, cu exactitate, urmele paşilor săi după ce se îndepărtase de maşină. În interiorul Tainiţei Şerpilor băltea un noroi moale şi vâscos, rezultat al unor recente şi abundente infiltraţii.