PARTEA ÎNTÂI.

          I ÎN BĂTAIA PLOII.

          Cu picioarele depărtate şi privirea pierdută în zarea ceţoasă a visării, Robert Morgand stătea nemişcat, de mai bine de cinci minute, în faţa zidului lung şi negru, împestriţat tot de afişe, care mărginea una dintre cele mai triste străzi ale Londrei. Ploua cu găleata. Din rigolă, şuvoiul de apă se revărsa inundând trotuarul şi infiltrându-se cu viclenie sub tălpile visătorului, al cărui creştet era şi el ameninţat de aversă. Cu gândul la vreo călătorie îndepărtată, lăsase să-i lunece încet din mână umbrela care-l apărase până atunci şi ploaia, abătându-se de sus, curgea şiroaie de pe borurile pălăriei peste haina îmbibată ca un burete, pentru a se amesteca apoi cu torentul zgomotos din rigolă.

          Robert Morgand nu băga în seamă hărţuiala răutăcioasă a stihiilor. Nu simţea duşul îngheţat care-i biciuia umerii. Îşi fixa cu atenţie ghetele – dar fără să vadă – atât de preocupat era – cum se transformă în două recife asupra cărora torentul, nemulţumit parcă, se repezea cu plesnetele sale umede.

          Toată atenţia lui era îndreptată spre misterioasa activitate a mâinii stângi, ascunsă în buzunar; această mână cântărea, prefirând printre degete, cele câteva monede, în sumă totală de 33,45 franci, pe care le mai numărase de multe ori până atunci.

          Francez de origine, ajuns la Londra de şase luni, după o răsturnare bruscă şi nemiloasă a întregii sale vieţi, Robert Morgand îşi pierduse în această dimineaţă postul de profesor, de pe urma căruia îşi câştiga existenţa. Îndată ce constatase – din păcate, prea repede – câţi bani mai avea, ieşise din casă, mergând unde vedea cu ochii, rătăcind pe străzi, în căutarea unei idei salvatoare, până când se oprise, în mod inconştient, în locul unde l-am găsit noi.

          Şi problema era următoarea: ce poţi face singur, în această mare Londră, cu 33,45 franci care reprezintă întreaga ta avere?

          Problemă anevoioasă. Atât de anevoioasă, încât nu ajunsese s-o rezolve şi începea să creadă că nu va reuşi niciodată.

          Robert Morgand, însă, judecând după înfăţişare, nu părea să fie omul care să poată fi descurajat cu uşurinţă.

          Cu faţa lui albă, cu fruntea netedă şi senină, încununată de un păr castaniu-deschis, tuns scurt, cu mustaţa lungă de gal care despărţea gura prietenoasă de un nas încovoiat şi energic, el părea simpatic sub toate aspectele. Mai mult decât atât, era bun şi drept. Puteai observa acest lucru de la prima vedere, după ochii lui de un albastru închis, a căror privire, foarte blândă, totuşi, nu cunoştea decât un singur drum: cel mai scurt.

          În rest, nimic nu contrazicea impresiile promiţătoare ale feţei. Umeri eleganţi şi laţi, pieptul puternic, membrele muşchiuloase, mişcări armonioase, mâinile fine şi îngrijite, totul arăta un atlet de înaltă clasă, al cărui corp obişnuit cu sportul respira supleţe şi forţă.

          Te gândeai văzându-l: „Iată un bărbat frumos, un bărbat puternic, un om bun”.

          Că Robert nu era din aceia care se lasă descumpăniţi de loviturile nedrepte ale vieţii, o dovedise şi avea s-o mai dovedească, apt fiind întotdeauna să se apere cu demnitate şi să obţină victoria. Totuşi, ciocnirile cu destinul sunt brutale şi până şi cel mai bun călăreţ are dreptul să cadă o dată din şa. Robert, dacă vrem să ne menţinem la această imagine împrumutată din arta ecvestră, îşi pierduse deci echilibrul şi încerca să şi-l recapete, fără să fie sigur ce anume trebuia să facă pentru asta.

          În timp ce-şi punea pentru a suta oară, în mod zadarnic, această întrebare, ridică ochii spre cer în speranţa că va găsi acolo răspunsul. Abia atunci văzu că plouă tare şi descoperi că gândurile în care se cufundase îl făcuseră să se oprească în mijlocul unei băltoace, în faţa unui lung zid negru, acoperit de afişe pestriţe.

          Unul din aceste afişe, de format dublu, în culori discrete, se afla chiar în faţa lui, de parcă i-ar fi cerut cu precădere atenţia. Maşinal – căci nu revii prea uşor din împărăţia visurilor – Robert se apucă să parcurgă conţinutul afişului, şi când ajunse la sfârşitul textului, începu să-l citească a doua oară şi apoi a treia oară, fără a-l înţelege prea bine. La a treia lectură, însă, avu o tresărire. Un rând tipărit cu litere mărunte, la sfârşitul afişului, îi sări deodată în ochi şi atunci îl reciti a patra oară, plin de interes. Iată ce scria pe acest afiş:

          AGENŢIA BAKER & Co LIMITED

          69. Newghate Street 69

          London.

          MARE EXCURSIE ÎN TREI ARHIPELAGURI AZORE – MADERA – CANARE.

          Cu superbul steamer The Traveller de 2500 tone şi 3000 cai putere.

          Căpitan Mathews.

          Plecarea din Londra: la l0 mai, orele 7 seara.

          Întoarcerea la Londra: la l4 iunie, orele l2

          Domnii călători nu vor avea alte cheltuieli în afară de preţul fixat.

          Hamali şi trăsuri pentru excursii locale.

          Pe uscat, cazări în hoteluri de prim rang.

          Preţul călătoriei, inclusiv toate cheltuielile: 78 lire.

          Pentru orice informaţii a se adresa la birourile Agenţiei: 69, Newghate Street 69 – London.

          Se caută un ghid-interpret.

          Robert se apropie de afiş şi se convinse că l-a citit corect. Se căuta într-adevăr un ghid-interpret.

          Se hotărî pe loc să fie el acest interpret… dacă Agenţia Baker and Co îl va accepta.

          Căci nu se putea întâmpla ca înfăţişarea lui să nu placă? Sau ca locul să fi fost între timp ocupat?

          În ce priveşte primul punct, trebuia să-şi amâne răspunsul; cât despre al doilea – aspectul binecuvântatului afiş îl linişti cu totul: nou şi proaspăt, părea că fusese lipit în dimineaţa aceleiaşi zile sau cel mult în seara precedentă. Totuşi, nu era timp de pierdut. O lună de linişte i-ar fi dat răgazul să se redreseze, precum şi perspectiva de a avea ceva economii la întoarcere – căci hrana o va primi la bord, fără îndoială, şi, în plus, va face o călătorie plăcută şi interesantă. Toate acestea nu erau deloc de dispreţuit pentru Robert.