I.

          CONCURSUL.

          Premiul întâi, ex aequo[1], Louis Clodion şi Roger Hinsdale, anunţă cu voce răsunătoare directorul Julian Ardagh.

          Aclamaţii puternice, urale şi aplauze prelungite îi întâmpinară pe cei doi laureaţi ai concursului.

          Apoi, de pe înălţimea unei estrade ridicată în mijlocul vastei curţi a şcolii Antilian, continuând să citească lista din faţa lui, directorul făcu cunoscut numele următorilor premiaţi:

          — Premiul doi: Axel Wickborn. Premiul trei: Albertus Leuwen.

          O altă salvă de aplauze, mai puţin puternice decât cele dinainte, care veneau totuşi din partea unui auditoriu entuziast.

          Domnul Ardagh urmă:

          — Premiul patru: John Howard. Premiul cinci: Magnus Anders. Premiul şase: Niels Harboe. Premiul şapte: Hubert Perkins.

          Şi, întrucât se porniseră, aplauzele nu mai conteniră în timpul citirii rapide a numelui câştigătorilor.

          Mai rămânea să fie anunţat un ultim premiat, căci acest concurs cu totul special trebuia să cuprindă nouă laureaţi.

          Numele său fu rostit de director:

          — Premiul opt: Tony Renault.

          Cu toate că Tony Renault obţinuse ultimul loc, strigătele de «bravo» şi «hip-hip-ura» nu se mai sfârşeau. Bun camarad, îndatoritor şi isteţ, săritor la nevoie, Tony număra numai prieteni printre colegii din Antilian School.

          La citirea unui nume, fiecare dintre câştigători se urca pe estradă pentru a primi strângerea de mână a domnului Ardagh, apoi se întorcea în mijlocul camarazilor săi mai puţin norocoşi, care-l aplaudau din toată inima.

          Aţi putut observa uşor diversitatea numelor celor nouă laureaţi, care indica naţionalităţi diferite. Această diversitate se explica prin faptul că instituţia pe care o conducea domnul Julian Ardagh, la Londra, Oxford Street 3l4, era cunoscută şi foarte apreciată sub denumirea de Antilian School. Ea fusese înfiinţată cu l5 ani înainte pentru copiii din Antilele Mari şi Mici – din Antilia, cum se mai spune. Elevii veneau din insule pentru a-şi continua sau desăvârşi studiile în Anglia. Rămâneau aici până împlineau 2l de ani primind o educaţie foarte folositoare în viaţa practică, dar şi o completă instrucţie literară, ştiinţifică, industrială şi comercială. Antilian School avea pe atunci vreo 60 de elevi, care plăteau o taxă destul de mare. Ei terminau şcoala fiind pregătiţi pentru toate profesiunile, fie că ar fi rămas în Europa, fie că s-ar fi înapoiat în Antile. Rareori se întâmpla ca în cursul unui an şcolar să nu se fi întâlnit aici, în număr inegal dealtfel, spanioli, danezi, englezi, francezi, olandezi, suedezi şi venezuelieni, toţi originari din acest arhipelag al Insulelor Vântului şi al celor de sub Vânt[2].

          Această şcoală internaţională, destinată numai tinerilor din Antile, era condusă, cu concursul unor profesori eminenţi, de domnul Julian Ardagh. În vârstă de 50 de ani, administrator serios, prevăzător, merita pe bună dreptate toată încrederea familiilor. Avea un personal didactic de o valoare incontestabilă – fie că era vorba de litere, ştiinţă sau de artă – care lucra sub responsabilitatea sa. La şcoala Antilian nu erau uitate nici exerciţiile fizice, sporturile atât de recomandate şi atât de practicate în Regatul Unit, ca boxul, crichetul, luptele călare, crochetul, fotbalul, înotul, dansul, călăria, ciclismul, canotajul, în sfârşit, toate ramurile gimnasticii moderne.

          Domnul Ardagh se străduia să reunească, să fuzioneze aceste temperamente şi caractere atât de diverse, cum era şi firesc în convieţuirea unor tineri de naţionalităţi diferite, să facă pe cât posibil din elevii săi nişte «antilieni», să le insufle o dragoste durabilă unora pentru alţii.

          Se înţelege de la sine că numeroasele limbi ce se vorbeau în Indiile Occidentale[3] erau curente printre elevii şcolii. Domnul Ardagh avusese chiar fericita idee să le impună pe rând în timpul orelor şi în recreaţii. O săptămână se vorbea engleza, o alta franceza, olandeza, spaniola, daneza sau suedeza. Fără îndoială, elevii anglo-saxoni formau majoritatea în această instituţie şi poate că încercau să impună un soi de dominaţie fizică şi morală. Dar şi celelalte insule din Antile erau reprezentate în proporţie suficientă. Chiar şi insula Saint Barthélémy, singura care depindea de statele scandinave4, trimisese câţiva elevi, între alţii pe Magnus Anders, care primise la concurs premiul al treilea.

          În general, sarcina domnului Ardagh şi a colaboratorilor săi nu era lipsită de anumite greutăţi de ordin practic. Nu era oare nevoie de un adevărat spirit de dreptate, de o metodă sigură şi statornică, de o mână fermă şi pricepută, pentru a evita ca între aceşti tineri să se işte rivalităţi, care totuşi se manifestau uneori, cu toată dorinţa ca ele să fie împiedicate?

     Şi tocmai în legătură cu acest concurs te puteai teme ca ambiţiile personale să nu provoace oarecari tulburări, reclamaţii, invidii, atunci când se vor anunţa laureaţii. Dar, la urma urmelor, rezultatul a fost satisfăcător: un francez şi un englez luaseră premiul întâi, obţinând acelaşi număr de puncte. E adevărat că dacă un supus al reginei Victoria ajunsese pe penultimul loc, un supus francez era pe ultimul, şi anume Tony Renault, pe care nu l-ar fi invidiat niciunul din colegii săi. Pe celelalte locuri se succedau diverşi elevi născuţi în Antilele engleze, franceze, daneze, olandeze şi suedeze.