Capitolul I.

          BRICUL-GOELETĂ PILGRIM.

          În ziua de 2 februarie 1873, bricul-goeletă Pilgrim se afla la 43°57' latitudine sudică şi la 165° 19' longitudine vestică faţă de meridianul de la Greenwich.

          Nava aceasta, de patru sute de tone, armată special la San Francisco pentru marile vânători de balene din Mările Sudului, aparţinea lui James W. Weldon, un armator californian bogat, care de mai mulţi ani încredinţase căpitanului Hull comanda vasului. Pilgrim era una dintre cele mai mici, dar şi din cele mai bune nave din flotila pe care James W. Weldon o trimitea la pescuit în fiecare sezon, atât dincolo de strâmtoarea Behring, până în mările nordice, cât şi prin apele Tasmaniei sau ale Capului Horn, până în Oceanul Antarctic. Pilgrim naviga minunat. Greementul{1} era foarte uşor de manevrat, aşa că nava putea să se aventureze cu un echipaj redus până în apropierea banchizelor de nepătruns din emisfera de sud. Căpitanul Hull ştia – vorba marinarilor – «să se descurce» în mijlocul gheţarilor, care în timpul verii rătăcesc mânaţi de valuri până prin dreptul Noii Zeelande sau al Capului Bunei Speranţe, la o latitudine cu mult mai mică decât cea pe care o ating în mările nordice ale globului. E drept însă că e vorba doar de nişte gheţari mici, măcinaţi din cauza deselor ciocniri dintre ei, roşi de apele calde şi care se topesc mai toţi în Pacific sau în Atlantic.

          Căpitanul Hull, marinar cu experienţă şi unul dintre cei mai dibaci vânători cu harponul din toată flotila, avea sub comanda sa un echipaj compus din cinci marinari şi un elev-marinar. Erau puţini pentru o vânătoare de balene, care cere un personal destul de numeros. E nevoie de oameni atât pentru manevrarea bărcilor de atac, cât şi pentru hăcuirea animalelor prinse. Dar, urmând pilda altor armatori, James W. Weldon socotea că este mai economic să îmbarce la San Francisco numai atâţia marinari câţi erau necesari pentru manevrarea corăbiei, în Noua Zeelandă se găseau destui vânători cu harponul, marinari de toate naţionalităţile, dezertori sau nu, care căutau de lucru pe timpul sezonului şi se pricepeau destul de bine în meseria de pescar. După ce trecea vremea pescuitului, oamenii aceştia erau plătiţi şi apoi debarcaţi pe ţărm, unde aşteptau să vină anul următor ca să fie din nou angajaţi pe vasele de pescuit balene. Era mai bine, aşadar, să foloseşti marinari neangajaţi permanent, profitul de pe urma muncii lor fiind mai mare.

          Tot astfel se petrecuseră lucrurile şi la bordul vasului Pilgrim.

          Bricul-goeletă terminase pescuitul din acest sezon în regiunea Cercului polar antarctic, dar nu-şi completase încărcătura de butoaie cu untură de balenă şi cea de fanoane{2}. Încă de pe vremea aceea, pescuitul de balene ajunsese un lucru greu. Cetaceele, vânate fără măsură, deveneau din ce în ce mai rare. Balena propriu-zisă, numită «nord-caper» în Oceanul îngheţat de Nord şi «sulpher-boltone» în Oceanul îngheţat de Sud, era pe cale de dispariţie. Pescarii fuseseră siliţi să se repeadă asupra balenelor din specia «jubart» – un mamifer uriaş, ale cărui atacuri erau destul de primejdioase.

          Aşa făcuse şi căpitanul Hull în cursul acestei campanii de pescuit; avea de gând însă ca în viitoarea călătorie să înainteze mai departe spre Pol, chiar dacă ar fi trebuit să pătrundă până în preajma insulelor Clarie şi Adelie, insule descoperite, fără îndoială, de ilustrul comandant al corăbiilor Astrolabe şi Zelee, francezul Dumont d'Urville, deşi americanul Wilkes contestase acest lucru.

          Pe scurt, sezonul nu fusese deloc prielnic pentru Pilgrim. Cam pe la începutul lunii ianuarie, adică spre mijlocul verii australe, căpitanul Hull fusese silit să părăsească locurile de vânătoare, deşi încă nu era timpul de înapoiere pentru baleniere. Cei din echipajul auxiliar – o adunătură de puşlamale – începuseră «să-i caute nod în papură», încât se gândi să se descotorosească de ei cât mai degrabă.

          Aşadar, Pilgrim se îndreptă spre nord-vest, către Noua Zeelandă, care putu fi zărită la orizont în ziua de 15 ianuarie. Sosi la Waitemata, portul oraşului Auckland, situat în fundul golfului Chouraki, pe coasta de răsărit a insulei nordice, şi debarcă pescarii angajaţi pentru sezon.

          Echipajul nu era mulţumit. Din încărcătura corăbiei lipseau cel puţin două sute de butoaie cu grăsime de balenă. Niciodată nu avuseseră o vânătoare atât de slabă. Din această călătorie, căpitanul Hull se înapoia dezamăgit, ca un vânător iscusit care pentru prima dată s-ar întoarce cu tolba goală… sau aproape goală. Era în joc mândria lui şi nu putea să-i ierte pe acei oameni de nimic a căror nesupunere compromisese rezultatele vânătorii.

          În zadar încercă să mai recruteze la Auckland un alt echipaj de vânătoare. Toţi marinarii fără angajament permanent se îmbarcaseră pe celelalte baleniere. Aşadar, se văzu silit să renunţe la gândul de a completa încărcătura lui Pilgrim. Se pregătea tocmai să părăsească definitiv Auckland-ul, când i se făcu pe neaşteptate o cerere de a lua pe cineva la bord, cerere pe care nu o putea refuza.

          Doamna Weldon, soţia armatorului corăbiei Pilgrim, se afla atunci în Auckland, însoţită de fiul ei Jack, în vârstă de cinci ani, şi de o rudă căreia i se spunea «vărul Benedict». James W. Weldon, pe care afacerile îl obligau uneori să viziteze Noua Zeelandă, îi adusese acolo pe toţi trei, cu gândul ca tot el să-i ducă înapoi la San Francisco.

          Dar tocmai când întreaga familie era gata de plecare, micul Jack se îmbolnăvi destul de grav, şi tatăl său, chemat într-altă parte de o afacere urgentă, trebui să părăsească Auckland-ul, lăsându-şi aici soţia, fiul şi pe vărul Benedict. Trecuseră de atunci trei luni – timp lung de despărţire, pe care doamna Weldon îl suportase cu greu. Între timp, copilul se făcuse bine, aşa că ar fi putut pleca imediat, când i se aduse la cunoştinţă sosirea navei Pilgrim.

     Pentru a se înapoia la San Francisco, doamna Weldon ar fi trebuit, pe vremea aceea, să se ducă mai întâi în Australia, unde să aştepte plecarea unuia din vasele companiei transoceanice «Golden-Age» care făceau drumul de la Melbourne la istmul Panama, trecând prin Papeiti. Pe urmă, odată ajunşi la Panama, urmau să aştepte plecarea vaporului american care făcea regulat cursa între istm şi California. O asemenea călătorie însemna, deci, întârzieri şi transbordări, care sunt întotdeauna neplăcute pentru o femeie şi un copil. Tocmai atunci sosi şi Pilgrim la Auckland.