O ADEVĂRATĂ AVERE

          — Care-mi mai daţi ceva bănuţi? Hai, copii, scotociţi-vă prin buzunare!

          — Ţine, tată, spuse fetiţa.

          Şi scoase din buzunar o hârtie verzuie, mototolită şi murdară. Pe ea se putea citi cu greu: United States Fracţional Currency. Erau cuvinte ce înconjurau figura respectabilă a unui domn în redingotă, iar cifra 10 se repeta de şase ori. Hârtia valora zece cenţi, adică vreo 50 de centime franţuzeşti.

          — De unde îi ai? Întrebă mama.

          — Atâta mi-a mai rămas de la ultima încasare, răspunse Napoléone.

          — Dar tu, Sandre, nu mai ai nimic?

          — Nu, tată.

          — Nici tu, Jean?

          — Nici eu.

          — Cât ne mai trebuie, César? Îl întrebă Cornelia pe soţul ei.

          — Ne lipsesc doi cenţi, ca să avem o sumă rotundă, răspunse domnul Cascabel.

          — Poftim, patroane! Zise Cuişoară, jucându-se cu o monedă mică de aramă pe care tocmai o scosese din fundul buzunarului de la vestă.

          — Bravo, Cuişoară! Strigă fetiţa.

          — Bun!… S-a făcut! Constată domnul Cascabel.

          Şi „se făcuse,” ca să vorbim pe limba acelui saltimbanc de treabă, în total erau aproape două mii de dolari, adică zece mii de franci.

          Oare zece mii de franci nu sunt o avere, când scoţi bani din generozitatea publică, numai prin propriile-ţi talente?

          Cornelia îşi îmbrăţişa bărbatul, copiii îl îmbrăţişară şi ei.

          — Acum, zise domnul Cascabel, – trebuie să cumpărăm o casă de bani, o lădiţă. frumoasă cu cifru, în care să ne punem averea.

          — Chiar trebuie s-o cumpărăm? obiectă doamna Cascabel, pe care această cheltuială o speria puţin.

          — Trebuie, Cornelia!

          — N-ar fi bună o casetă?

          — Ah, femeile astea, exclamă domnul Cascabel.

          — Caseta-i pentru bijuterii! Casa de bani, sau măcar un cufăr zăvorât, acestea sunt pentru bani. Şi, cum avem de făcut o călătorie lungă cu cele zece mii de franci…

          — Bine, du-te şi cumpără-ţi casa de bani, dar să te tocmeşti pentru ea, îl sfătui Cornelia. Capul familiei deschise uşa acelui vehicul „superb şi impozant” ce-i servea drept casă umblătoare, coborî scăriţa laterală, din fier, şi o apucă pe străzile ce duceau spre centrul oraşului Sacramento.

          În februarie e frig în California, cu toate că acest stat e situat la latitudinea Spaniei. Dar, în paltonul său căptuşit cu blană, ce dădea impresia că ar fi fost de jder şi având căciula trasă până peste urechi, domnului Cascabel puţin îi păsa de frig. Mergea sprinten. O casă de bani, să aibă o casă de bani fusese visul vieţii lui. Iar visul era pe cale de a se realiza, în sfârşit! Era pe la începutul anului 1867.

          Cu nouăsprezece ani în urmă, locul pe care se afla acum oraşul Sacramento nu era decât o întinsă câmpie pustie, în mijlocul ei se înălţa o mică fortăreaţă, un fel de blochaus ridicat de descălecători, primii traficanţi, cu scopul de, a-şi proteja aşezarea de atacurile indienilor din vestul Americii. De atunci încoace, însă, după ce California „pierdută de mexicani” intrase în stăpânirea americanilor, aspectul ţinutului s-a modificat extrem de mult. În locul fortăreţei a apărut un oraş, devenit unul dintre cele mai importante din Statele Unite, cu toate că incendiul şi inundaţiile distruseseră, în mai multe rânduri, această localitate în formare.

          Aşadar, în anul acela, 1867, domnul Cascabel nu mai avea de ce să se teamă de năvălirile triburilor indiene şi nici măcar de atacurile bandelor de tâlhari de toate neamurile care invadaseră ţinutul în 1849, când fuseseră descoperite minele de aur, situate ceva mai spre nord-est, pe platoul de la Grass Valley, şi celebrul zăcământ de la Allison Ranch.

          Aşa e! Timpurile de îmbogăţire nemăsurată, de prăbuşire în cea mai înspăimântătoare ruină, şi de nesfârşite mizerii, trecuseră. Nu mai existau căutători de aur nici măcar în acea parte a Columbiei engleze, Caribů, care se află mai la nord de teritoriul Washington şi unde mii de mineri năvăliseră prin anul 1863. Domnul Cascabel n-avea de ce să se teamă că mica sa avere, câştigată, s-ar putea spune, cu sudoarea frunţii sale şi pe care o purta în buzunarul de la palton, o să-i fie furată pe drum. În realitate, cumpărarea unei case de bani ca să-şi pună suma la adăpost nu era chiar atât de necesară; dar, dacă ţinea totuşi la asta, o făcea având în vedere o lungă călătorie prin teritoriile din Far West, mai puţin păzite decât zona californiană, drum ce avea să-l readucă în Europa. Domnul Cascabel mergea nepăsător de-a lungul străzilor largi şi curate ale oraşului. Ici-colo, parcuri minunate, umbrite de copaci falnici, încă desfrunziţi, apoi hoteluri şi vile, elegante şi confortabile, edificii publice cu arhitectură anglo-saxonă, nenumărate biserici monumentale ce dau un aer măreţ acestei capitale a Californiei. Pretutindeni, erau oameni preocupaţi, negustori, armatori, industriaşi, unii aşteptând sosirea vapoarelor care urcă şi coboară pe fluviul cu apele dirijate spre Pacific, alţii luând cu asalt drumul de fier „Folson”, pe unde trenurile pleacă spre interiorul Confederaţiei. Fluierând o melodie franţuzească pentru fanfară, domnul Cascabel se îndrepta spre High Street (Strada Înaltă). Pe strada aceea ştia că se află magazinul unui rival al lui Pichet şi Huret, celebrii fabricanţi parizieni de case de bani. Acolo, William J. Morlan vindea marfă bună şi nu prea scumpă „cel puţin în aparenţă,” dat fiind preţul exagerat al tuturor mărfurilor în Statele Unite ale Americii.

          William J. Morlan era în magazin la apariţia domnului Cascabel.

          — Domnule Morlan, îi zise, – am onoarea… Aş vrea să cumpăr o casă de bani.