Când coborâră amândoi în gara Cette, din trenul de Paris – Marea Mediterană, Marcel Lornans zise adresându-se lui Jean Taconnat:

          — Spune-mi, te rog, ce-o să facem în aşteptarea plecării pachebotului? …

          — Nimic, răspunse Jean Taconnat.

          — Totuşi, dacă te iei după Ghidul călătorului, Cette este un oraş care-ţi trezeşte curiozitatea, cu toate că nu are o vechime prea mare, deoarece a luat fiinţă după crearea portului său, situat la capătul canalului din Languedoc şi datorat lui Ludovic al XIV-lea…

          — Şi poate că-i lucrul cel mai folositor pe care l-a făcut Ludovic al XIV-lea de-a lungul întregii sale domnii! îi explică Jean Taconnat. Nu încape îndoială, marele rege prevedea că noi o să venim să ne îmbarcăm aici, azi, 27 aprilie l885…

          — Fii şi tu măcar o dată serios, Jean, şi nu uita că Sudul are urechi şi te poate auzi… Şi-apoi, de vreme ce ne aflăm la Cette, mi se pare cuminte din partea noastră să vizităm Cette, adică bazinele, canalele, gara maritimă, cei doisprezece kilometri de cheiuri, promenada udată de apele limpezi ale unui apeduct…

          — Ai isprăvit, Marcel, să-mi tot reciţi din Joanne? …

          — Un oraş, continuă Marcel Lornans, care ar fi putut să fie o Veneţie…

          — Şi care s-a mulţumit să fie o mică Marsilie! ripostă Jean Taconnat.

          — Precum spui, dragă Jean, rivala superbului oraş provensal, primul porto-franco al Mediteranei, după el, şi care exportă vinuri, sare, rachiu, uleiuri, produse chimice…

          — Şi care importă pisălogi ca tine… îi replică Jean Taconnat, întorcând capul.

          — Şi de asemenea piei neargăsite, lână din La Plata, făină, fructe, cod, lemn pentru doage, metale…

          — Destul… destul! strigă tânărul, dornic să scape de această cascadă de informaţii ce se rostogolea de pe buzele prietenului său.

          — Două sute şaptezeci şi trei de tone intrări şi două sute treizeci şi cinci de mii ieşiri, reluă necruţătorul Marcel Lornans, fără să mai vorbim de halele lui de sărare pentru anşoa şi pentru sardele, de salinele lui care produc anual între douăsprezece şi patrusprezece mii de tone, de producţia de doage atât de însemnată, încât foloseşte două mii de muncitori şi fabrică două sute de mii de butoaie de vin…

          — În care aş vrea să fii închis de două sute de mii de ori, prieten limbut ce eşti! Dar, la drept vorbind, Marcel, întrucât ar putea toată această superioritate industrială şi comercială să-i intereseze pe doi băieţi de treabă care se îndreaptă spre Oran, cu intenţia de a se înrola în regimentul 7 vânători din Africa? …

          — Când călătoresc, totul este interesant, chiar şi ceea ce nu este… afirmă Marcel Lornans.

          — Dar oare există destulă vată la Cette ca să-ţi poţi astupa urechile?

          — O să întrebăm şi asta când ne vom plimba.

          — Argčlčs pleacă peste două ore, ţinu să observe Jean Taconnat, şi, după părerea mea, lucrul cel mai bun este să mergem direct pe puntea vasului!

          Şi poate că avea dreptate. În două ceasuri, era oare cu putinţă să vizitezi acest oraş mereu în creştere – cel puţin cu un profit oarecare? Ar fi trebuit să poţi să mergi la heleşteul de la Thau, aproape de canalul la izvorul căruia este construit oraşul, să te urci pe muntele calcaros Pilier de Saint-Clair, izolat între heleşteu şi mare, în coasta căruia oraşul se desfăşoară în amfiteatru, şi pe care plantaţiile de pini îl vor reîmpăduri într-un viitor apropiat. Oare această capitală maritimă sud-occidentală, care comunică cu Oceanul prin canalul Sudului, iar cu interiorul prin canalul Beaucaire şi pe care două linii de drum de fier, una prin Bordeaux, cealaltă prin centru, o unesc cu inima Franţei, nu merită ea să reţină turistul vreme de câteva zile?

          Marcel Lornans nu mai insistă totuşi, şi-l urmă docil pe Jean Taconnat, precedat de un hamal ce împingea căruţul cu bagaje. După un drum destul de scurt, au ajuns la vechiul bazin. Călătorii din tren, având aceeaşi destinaţie cu a celor doi tineri, se şi aflau adunaţi acolo. O mulţime de curioşi pe care îi atrage întotdeauna plecarea unui vas aştepta pe chei, şi n-ar fi fost exagerat apreciind cifra lor cam la o sută pentru o populaţie numărând treizeci şi şase de mii de locuitori.

          Cette posedă un serviciu regulat de pacheboturi spre Alger, Oran, Marsilia, Nisa, Genova, Barcelona. Pasagerii care dau preferinţă unei traversări ce-şi alege adăpostul coastei Spaniei şi al arhipelagului Balearelor, în vestul Mediteranei, ni se par mai avizaţi. În ziua aceea, vreo cincizeci de oameni aveau să se îmbarce pe Argčlčs, vas de dimensiuni modeste – între opt sute ţi nouă sute de tone – care oferea toate garanţiile dorite, sub comanda căpitanului Bugarach.

          După ce îşi aprinsese primele focuri, scoţând pe coş un nor de fum negricios, Argčlčs fusese amarat în interiorul vechiului bazin, de-a lungul estacadei de la Frontignan, la est. Spre nord se desenează, în forma lui triunghiulară, noul bazin la care ajunge canalul maritim. În partea opusă se află instalată bateria circulară care apără portul şi digul Saint-Louis. Între acest dig şi capătul larg al estacadei de la Frontignan, un şenal, destul de uşor de străbătut, duce la vechiul bazin.

          În vreme ce pasagerii se îmbarcau pc Argčlčs venind pe dig, căpitanul Bugarach supraveghea personal, arimarea bagajelor sub prelatele punţii. Cala, ticsită, nu mai dispunea de nici un locşor liber, încărcată fiind cu huilă, doage, uleiuri, carne sărată şi vinuri cupajate, pe care Cette le fabrică în antrepozitele ei, sursă a unui export considerabil.

          Câţiva marinari bătrâni – feţe dintr-acelea arse de vânturi, cu ochi strălucitori sub sprâncenele groase şi răzvrătite, cu urechile roşii, legănându-se pe picioare, clătinaţi parcă de un ruliu continuu – stăteau de vorbă prin perdeaua de fum a pipelor lor. Ceea ce-şi spuneau era de bună seamă pc placul acelor pasageri, pe care o traversare de treizeci-treizeci şi şase de ore nu poate să nu-i emoţioneze dinainte.

          — Timp frumos, spunea unul.

          — Bate briza dinspre nord-est care, după cât se vede, o să ţină, adăuga altul.

          — Trebuie să fie tare răcoare în preajma Balearelor, conchidea un al treilea, scuturând, prin lovituri în vârful unghiei, scrumul pipei stinse.