Mă numesc Natalis Delpierre. Sunt născut în 1761, la Grattepanche, un sat din Picardia. Tatăl meu era agricultor şi lucra pe moşia marchizului d'Estrelle. Mama îl ajuta pe cât îi sta în putinţa şi tot astfel eu şi surorile mele. Tata nu poseda nimic. În afară de faptul că era agricultor, tata mai cânta şi la strană în biserică. Avea o voce puternică şi se auzea din cimitirul situat în preajma bisericii. Ar fi putut deci să fie preot, sau cum se spune prin partea locului un om muiat în cerneală. Singurul lucru pe care l-am moştenit de la el, e vocea lui.

          Tata şi mama au muncit din greu. Au murit în acelaşi an în '79. Să le fie ţărâna uşoară. Din cele două surori ale mele, cea mai mare Firmininia, pe vremea când s-au petrecut cele ce voi istorisi aici, avea patruzeci şi cinci de ani, mijlocia, lrma, patruzeci şi eu treizeci şi unu. Când au murit părinţii noştri, Firminia era măritată cu un bărbat din Escarbotin, Benoni Fanthomme, simplu lăcătuş care n-a putut să aibă niciodată atelierul lui propriu, deşi era un muncitor foarte priceput. Cât despre copii au avut trei în 8l şi peste câţiva ani mai târziu au dobândit şi un al patrulea. Sora mea lrma nu se măritase şi era fată bătrână. Nu puteam să mă bizui aşadar pe ea nici pe sora mea cealaltă ca să-mi fac un rost în lume. Mi l-am croit singur, astfel că la bătrâneţe am putut să vin în ajutorul familiei mele.

          Tatăl meu a murit cel dintâi şi după şase luni mama. Lucrul acesta m-a îndurerat mult. Dar aşa e soarta trebuie să pierzi pe cei care îţi sunt dragi, după cum trebuie să pierzi pe cei care îţi sunt indiferenţi. Cu toate astea trebuie să ne silim să ştim din acei care sunt iubiţi, când ne va veni şi nouă rândul să părăsim lumea aceasta.

          Moştenirea părintească, după ce au fost achitate toate datoriile, nu s-a ridicat la mai mult de o sută cincizeci de livre, economiile a şaizeci de ani de muncă! Banii aceştia s-au împărţit între mine şi surorile mele, ceea ce înseamnă că nu ne-am ales aproape cu nimic.

          Mă găseam deci la optsprezece ani cu vreo douăzeci de livre în buzunar Dar eram vânjos şi obişnuit cu muncile grele. Şi apoi aveam o voce frumoasă. Totuşi nu ştiam nici să scriu, nici să citesc. N-am învăţat decât mai târziu după cum veţi vedea. Şi când te apuci să înveţi carte târziu întâmpini multe greutăţi. Felul de a-ţi exprima ideile se resimte veşnic, ceea ce se va constata şi în povestirea de faţă.

          Ce eram să mă fac? Să continui meseria tatălui meu? Să muncesc din răsputeri pentru alţii ca la urmă sa nu mă aleg cu nimici Tristă, perspectivă care nu era făcută ca să mă ispitească. O împrejurare mi-a hotărât însă deodată soarta.

          Un văr al marchizului d'Estrelle, contele de Linois, sosi într-o bună zi la Grattepanche. Contele acesta era căpitan în regimentul la Fere şi obţinuse un concediu de două luni pe care venise să-l petreacă la vărul lui. Se organizară imediat vânători de vulpi şi porci mistreţi, în afară de serbările la care participară multe femei frumoase, fără să mai pun la socoteală nevasta marchizului care aproape că le întrecea pe toate.

          În împrejurarea asta nu ţineam seama însă decât de căpitanul de Linois. Era un ofiţer cu apucături distinse şi foarte binevoitor. Numai văzându-l, îmi venise gustul să mă fac militar. Nu era oare cea mai nimerită carieră atunci când trebuie să trăieşti de pe urma braţelor şi mai ales când eşti şi robust? De altfel când nu-ţi lipseşte curajul şi ai şi puţin noroc, nu se poate să nu izbuteşti în cariera armelor înainte de '89, multă lume şi-a închipuit că nu simplu soldat, fiu de târgoveţ, sau de ţăran, nu putea nicâcând să devină ofiţer. E o greşeală. Mai întii dacă eşti hotărât şi ai şi purtări bune, poţi să ajungi foarte uşor subofiţer. Pe urmă, după ce ai stat în gradul acesta zece ani în timp de pace sau cinci în timp de război, poţi să fii înaintat lesne sublocotenent şi în sfârşit, căpitan… De aici încolo nu mai poţi înainta însă… La urma urmei, gradul de căpitan nu e deloc de dispreţuit.

          Contele de Linois observase adesea în timpul vânătorii că eram un om vânjos şi foarte sprinten. Fireşte că nu eram înzestrat cu o prevedere şi o Inteligenţă neobişnuită, totuşi, nu eram de dispreţuit.

          — Îmi pari un tânăr bine înzestrat, îmi zise într-o zi contele de Linois.

          — Şi voinic?

          — Da, domnule conte.

          — Cred.

          — Foarte bine. 1

          Asta a fost tot ce am vorbit cu el în ziua aceea. Cu toate astea, am mai vorbit cu el după cum se va vedea mai târziu.

          Pe vremea aceea exista în armată un obicei foarte ciudat. Se ştie cum se recrutau soldaţii. În fiecare ant câţiva militari veneau să cerceteze ţinutul. Îţi dădeau să bei mai mult ca de obicei.

          Semnai o hârtie când ştiai să scrii şi în cazul că nu ştiai carte, făceai o cruce ceea ce echivala cu o iscălitură, primeai o sută de livre care erau băute mai înainte chiar de a le fi încasat, îţi strângeai lucrurile şi erai primit în armată.

          Or, felul acesta de a proceda, nu mi-ar fi convenit niciodată, dacă aveam poftă să mă fac militar, nu voiam să mă vând. Îmi place să cred că voi fi înţeles de toţi aceia care posedă simţul demnităţii şi respectul faţă de persoana lor.

          Ei bine, în timpurile acelea, când un ofiţer; obţinea un concediu, trebuia, conform regulamentului, să aducă la întoarcere, unul sau doi recruţi. La rândul lor, subofiţerii aveau şi ei aceeaşi îndatorire. Preţul angajamentului varia atunci între douăzeci şi douăzeci şi cinci livre.

          Ştiam toate acestea şi îmi făurisem un plan. De aceea, de îndată ce contele de Linois îşi terminase concediul, mi-am făcut curaj şi m-am prezentat lui, rugându-l să mă ia ca recrut.

          — Tu? Întrebă el.

          — Eu, domnule conte.

          — Câţi ani ai?

          — Optsprezece ani.