DOUĂ SCRISORI CONTRADICTORII DOMNULUI J. R. STARR, INGINER.

          Canongate.

          Edinburgh.

          În cazul când domnul James Starr este de acord să vină mâine la exploatarea de huilă de la Aberfoyle, mina Dochart, puţul Yarow, i se va face o comunicare de natură să-l intereseze.

          Domnul Starr va fi aşteptat toată ziua la gara din Callander de către Harry Ford, fiul fostului maistru Ford. Domnul Starr este rugat să ţină secretă această invitaţie.

          James Starr primise scrisoarea cu prima distribuire a poştei, la data de 3 decembrie l8… Scrisoarea purta ştampila poştei din Aberfoyle, comitatul Stirling, Scoţia.

          Inginerul deveni foarte curios. Nici nu-i trecu prin minte că scrisoarea putea fi o farsă. Îl cunoştea de mult pe Simon Ford, unul din foştii maiştri din minele de la Aberfoyle, unde fusese el timp de douăzeci de ani director – ceea ce în minele de huilă din Anglia se numeşte viewer, adică supraveghetor.

          James Starr era un bărbat robust, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, dar arăta ca de patruzeci. Era unul dintre cei mai distinşi membri ai unei vechi familii din Edinburgh. Lucrările sale făceau cinste onorabilei corporaţii de ingineri, care epuizau, încet, încet subsolul carbonifer al Regatului Unit, la Cardiff, la Newcastle, ca şi în comitatele din sudul Scoţiei. Dar numele lui James Starr cucerise stima generală, mai ales în adâncimile acelor misterioase exploatări de huilă de la Aberfoyle, învecinate cu minele de la Alloa, care ocupau o parte a comitatului Stirling. Acolo şi-a desfăşurat aproape întreaga sa existenţă de inginer. În afară de aceasta, James Starr era şi preşedintele Societăţii anticarilor scoţieni, membru al celei mai importante societăţi ştiinţifice, Royal Institution, iar «Revista din Edinburgh» publica adesea articole remarcabile semnate de el.

          După cum se vede, James Starr era unul din acei savanţi cu spirit practic, cărora li se datorează prosperitatea Angliei. El se bucura de o mare consideraţie în vechea capitală a Scoţiei, căreia pe drept i se spunea «Atena Nordului».

          Este cunoscut că englezii au dat ansamblului vastelor mine de huilă un nume foarte semnificativ. Ei le spuneau, în mod justificat, «Indiile negre», deoarece aceste mine au contribuit, se pare mai mult decât Indiile Orientale, la sporirea surprinzătoarelor bogăţii ale Regatului Unit. Acolo, în subteran, un întreg popor de mineri muncea zi şi noapte pentru a extrage din subsolul britanic cărbunele, acest preţios combustibil, element indispensabil vieţii industriale.

          În epoca respectivă, durata de exploatare a minelor, calculată de specialişti, era foarte îndelungată şi nu se temeau de epuizarea lor într-un viitor apropiat. După părerea lor, zăcămintele carbonifere ale celor două lumi puteau fi exploatate în mod intens încă mult timp. Fabricile adaptate la diverse produse industriale, locomotivele, locomobilele, vapoarele, uzinele de gaz nu duceau încă lipsă de combustibil mineral.

          În ultimii ani, însă, odată cu dezvoltarea industriei, consumul de cărbune crescuse atât de mult încât unele zăcăminte de huilă fuseseră epuizate până la straturile cele mai sărace. Părăsite acum, aceste foste mine găureau şi brăzdau în mod inutil solul, cu puţurile lor nefolosite şi galeriile pustii. Aceasta era situaţia minelor de la Aberfoyle. În urmă cu zece ani, ultimul vagonet transportase ultima tonă de huilă a acestui zăcământ.

          Utilajele din subteran, maşinile destinate tracţiunii mecanice pe şinele din galerii, vagonetele formând trenuri, locomotivele de mină, coliviile ce deserveau puţurile de extracţie, conductele de aer comprimat pentru acţionarea perforatoarelor, într-un cuvânt tot ce constituia utilaj pentru exploatare fusese scos din galerii şi părăsit la suprafaţa solului. Minele secătuite erau asemenea cadavrului unui mastodont de proporţii fantastice, căruia i s-ar fi amputat organele vitale şi i s-ar fi lăsat doar scheletul.