CAP. I.

          — Unde personalitatea şi naţionalitatea eroilor se desprind puţin câte puţin.

          CAP. 11.

          — In care Kin-Fo şi filosoful Wang sunt arătaţi într-un mod mai precis.

          CAP. 111.

          — Unde cititorul va putea, fără greutate, să arunce o privire asupra oraşului Shang-Hai.

          CAP. IV.

          — In care Kin-Fo primeşte o scrisoare importanta, cu opt zile întârziere.

          CAP. V.

          — Unde Le u primeşte o scrisoare pe care n'ar fi vrut s'o primească.

          CAP. VI.

          — Care va da, poate, cititorului dorinţa de a face o plimbare prin biurourile «Centenarului»

          CAP. VII.

          — Care ar fi foarte trist, dacă n'ar fi vorba de fapte şi moravuri specifice Cerescului Imperiu.

          CAP. VIII.

          — In caro Kin-Fo face o propunere serioasă lui Wang şi pe care acesta o acceptă cu aceeaşi seriozitate… CAP. IX.

          — A cărui îucheere, oricât de ciudaţi ar fi, nu va surprinde. poate, pe cititor.

          CAP. X.

          — In care Craig şi Fry suut prezintaţi ÎQ mod oficial noului client al tCentenarului»

          CAP. XI.

          — In care Kin Fo devine cel mai celebra ora din Imperiul da mijloc.

          CAP. XII.

          — In care Kin-Fo, cei doi însoţitori şi valetul continui aventura.

          CAP. XIII.

          — Care conţine multe peripeţii » XIV.

          — In care e vorba de oraşul Peking şi de o revedere plăcută.

          CAP. XV.

          — Care rezerva cn siguranţă o surpriză lui Kin-Fo şi, poate, cititorului.

          CAP. XVI. – 1q care Kin Fo reîncepe goana.

          i XVII.

          — In care valoarea comercială a lui Kin-Fo este din nou compromisă.

          CAP. XVIII – In care Craig şi Fry fac o descoperire importantă. > XIX.

          — Care nu sfârşeşte bine nici pentru căpitanul Yin, comandantul corăbiei, nici pentru echipajul său.

          CAP. XX. –. In care se va vedea la ce 9e expun oamenii cari întrebuinţează aparatele Căpitanului Boyton.

          CAP. XXI.

          — In care Craig şi Fry se despart” de Kin Fo.

          CAPITOLUL I.

          Unde personalitatea şi naţionalitatea eroilor se desprind puţin câte puţin „Trebuie totuşi convenit că viaţa are ceva bun! zise unul din conmeseni, sprijinit pe braţul scaunului cu spătar de marmură, şi mestecând o rădăcină de nufăr îndulcit.

          — Şi rele de asemeni! răspunse, între două chicote de tuse, un altul pe care usturimea unei delicate aripi de rechin era să-l sufoce aproape.

          — Să fim filosofi! spuse un personaj mai vârstnic al cărui nas suporta o enormă pereche de ochelari.

          Astăzi îţi vine să te sugrumi, şi mâine totul alunecă, cum alunecă pe gât suavele înghiţituri din nectarul acesta. Asta-i viaţa, ce vreţi!a.

          Şi zicând acestea, epicurianul goli cu un aer împăcat paharul cu excelent vin cald, a cărui uşoară abureală se desprindea lent dintr-un samovar de metal.

          „Cât despre mine, reluă al patrulea personaj, existenţa îmi pare nespus de acceptabilă din momentul ce nu faci nimic şi ai mijlocul de-a nu face nimic!

          — Greşeală! ripostă al cincilea. Fericirea constă în studiu şi în muncă. A cuceri o cât mai mare sumă de cunoştinţe este a căuta să fii fericit!

          — Şi a vedea că la urmă de tot nu ştii nimic!

          — Nu e aceasta începutul înţelepciunii?

          — Şi care-i e sfârşitul?

          — Înţelepciunea n-are sfârşit! răspunse filosofic omul cu ochelari. A avea simţul comun este fericirea supremă.

          Primul conmesean se adresă atunci amfitrionului care ocupa capătul cel mai înalt al mesei, adică locul cel mai rău, aşa cum cereau legile politeţii. Indiferent şi distrat el asculta, fără ca să spună ceva, toată această dizertaţie inter pocula.

          — Haide! Ce gândeşte gazda noastră asupra acestor divagaţii după petrecere? Găseşte ea astăzi existenţa bună sau rea? E pentru, sau e contra?

          Amfitrionul spărgea nepăsător câteva seminţe în gură,se mulţumi, drept orice răspuns, să dea dispreţuitor din buze ca omul ce pare a nu se mai interesa de nimic.

          — Bah! făcu el.

          Acesta este de obicei cuvântul celor indiferenţi. El spune tot şi nu spune nimic. Este în toate limbile şi trebuie să figureze în toate dicţionarele de pe glob. Este o strâmbătură articulată.

          Cei cinci commeseni îl siliră cu argumente, fiecare în favoarea tezei sale. Vroiau să îi afle părerea. El se feri să răspundă întâi, dar sfârşi prin a afirma că viaţa nu era nici bună, nici rea.

          — Auziţi pe prietenul nostru!

          — Poate el să vorbească astfel când niciodată un fâşâit de floare nu i-a tulburat liniştea?

          — Şi când e tânăr!

          — Tânăr şi sănătos!

          — Sănătos şi bogat!

          — Foarte bogat!

          — Mai mult decât atât!

          — Prea bogat poate!

          Interpelările se încrucişeau ca scânteile unui foc de artificii, fără a aduce un surâs pe impasibila figură a gazdei.

          El se mulţumea să înalţe uşor din umeri ca cel ce n-a vroit niciodată să răsfoiască, măcar pentru o oră, cartea propriei sale vieţi, şi căreia nu i-a tăiat măcar primele pagini.

          Totuşi acest indiferent avea peste treizeci şi unul de ani, se ţinea foarte bine, poseda o avere mare, spiritu-i era cultivat, inteligenţa sa se ridica deasupra mijlociei. Avea în sfârşit, tot ceea ce lipseşte atâtora pentru a fi unul din fericiţii lumii. Pentru ce nu era?

          Pentru ce?

          Vocea gravă a filosofului se făcu atunci auzită şi, vorbind ca un corifeu al corului antic:

          — Prietene, zise el, dacă tu nu eşti fericit e că până acum fericirea ta n-a fost decât negativă. Fericirea este ca sănătatea. Pentru a o preţui trebuie să îţi lipsească din când?n când. Ori tu n-ai fost niciodată bolnav… Vreau să zic, tu n-ai fost niciodată nenorocit! Aceasta lipseşte vieţei tale. Cine poate preţui fericirea dacă nenorocirea nu la atins de loc, măcar pentru o clipă!

          Şi, după observaţia-i înţeleaptă, filosoful ridicând paharul plin cu o şampanie de cea mai buna marcă.

          — Urez un pic de umbră soarelui gazdei noastre, zise el şi câteva necazuri vieţei sale!

          Goli apoi paharul.

          Amfitrionul făcu un gest de învoire şi recăzu în apatia-i obişnuită.

          Unde avea loc această conversaţie? Se petrecea într-o sală europeană, la Paris, la Londra, la Viena, la Petersburg? Cei şase conmeseni stăteau de vorbă în salonul unui restaurant, aici sau dincolo de ocean? Cine erau oamenii aceştia care discutau astfel de chestiuni, în timpul unui prânz, fără a fi băut mai mult decât se cade?

          În orice caz ei nu erau francezi1 pentru că nu discutau politică.

          Cei şase conmeseni se aflau într-un salon luxos decorat… Prin perdeaua geamurilor albastre sau portocalii se strecurau, la ora aceasta, utimele raze ale soarelui.

          Pe zidurile salonului străluceau, atârnate de tapete de mătase, oglinzi largi cu tăetură în pantă.

          Masa era vastă, pătrată, de lac negru. Nici o cuvertură pe suprafaţa-i care reflecta numeroasele obiecte de argintărie şi porţelan. Nici un şervet, ci simple pătrate de hârtie, ornate cu devize, şi din care fiecare invitat avea alături de el o suficientă provizie. In jurul mesei se înălţau scaune cu spătarul de marmură, mult preferabile celor capitonate ale mobilierului modern.