I. PORUMBELUL CĂLĂTOR.

          Triestul, capitala Iliriei, este format din două oraşe care nu seamănă de loc între ele: un oraş nou şi bogat, Theresienstadt, foarte ordonat, construit pe ţărmul acelui mic golf cucerit de mâna omenească; celălalt, un oraş vechi şi sărăcăcios, construit alan-dala, înghesuit între Corso, care îl desparte de oraşul cel nou, şi pantele dealului Karst, al cărui vârf este încoronat de o cetăţuie cu un aspect pitoresc.

          Portul Triest este apărat de digul din San Cario, Lângă care ancorează mai ales vase de comerţ. Aici se formează de obicei, şi uneori într-un număr îngrijorător, grupuri de pierde-vară, oameni fără căpătâi, ale căror haine – pantalonii, vestoanele sau jiletcile – ar fi putut foarte bine să nu aibă buzunare, căci proprietarii lor n-au avut şi, pe cât se pare, nu vor avea niciodată nimic de pus în ele. Totuşi, în acea zi de 18 mai 1867, printre aceşti vântură-lume aţi fi putut remarca doi inşi ceva mai bine îm-brăcaţi. Nu prea arătau că vor ajunge vreodată să aibă mulţi florini sau creiţari, afară numai dacă n-ar fi dat norocul peste ei. Şi adevărul era că oamenii aceştia ar fi fost în stare să facă orice, pentru a sili norocul să-şi schimbe pasul.

          Unul se numea Sarcany, şi spunea că e tripolitan. Celălalt, de fel din Sicilia, se numea Ziroue. Se opri-seră amândoi la capătul digului, după ce îl cutreieraseră de vreo zece ori. Stăteau şi priveau orizontul mării, înspre vest de golful Triest, ca şi cum ar fi aşteptat să apară o navă care să le aducă norocul!

          — Cât e ceasul? întrebă Zirone, în acea limbă italiană pe care tovarăşul său o vorbea tot atât de bine ca şi pe celelalte graiuri din jurul Mediteranei.

          Sarcany nu răspunse.

          — Ah, ce prost mai sunt! făcu sicilianul. Nu e oare ceasul când ţi se face foame, dacă ai uitat să pui ceva în gură de dimineaţă?

          În această parte a imperiului austro-ungar este o amestecătură atât de pestriţă de austrieci, italieni, slavi, încât aceşti doi inşi, deşi se vedea că sunt străini de oraş, nu atrăgeau atenţia nimănui. Pe deasupra, nimeni n-ar fi putut ghici că n-aveau nici o leţcaie în buzunare, într-atâta se plimbau de ţanţoşi în mantalele lor de culoare închisă, care le ajungeau până la glezne.

          Sarcany, cel mai tânăr dintre ei, de statură mijlocie, dar bine legat, cu ţinută şi maniere elegante, avea douăzeci şi cinci de ani. Îl chema Sarcany, atâta tot. Nume de botez n-are. Şi, de fapt, nici nu fusese botezat, căci părea a fi de origine africană, din Tripolitania sau din Tunisia; dar, cu toate că avea faţa arămie, trăsăturile sale regulate îl apropiau mai mult de tipul alb decât de cel negru.

          Dacă e adevărat că uneori fizionomia te poate înşela, apoi acesta era desigur şi cazul lui Sarcany. Ar fi trebuit să fii un foarte bun observator ca, în figura aceasta cu trăsături atât de regulate, cu ochi negri şi frumoşi, cu nasul fin, cu gura umbrită de o mustaţă subţire, să desluşeşti viclenia pe care o ascundea acest tânăr. Şi nimeni n-ar fi putut descoperi pe faţa lui, aproape nepăsătoare, urmele acelea de dispreţ, de dezgust, pe care le întipăreşte pe figura unui om o necontenită stare de revoltă împotriva societăţii. Dacă fizionomiştii pretind – şi în cele mai multe cazuri au dreptate – că orice prefăcut până în cele din urmă se dă de gol, oricât de iscusit ar fi, desigur că Sarcany ar fi dezminţit categoric această afirmaţie.: Nimeni n-ar fi putut ghici, văzându-l, nici cine era, nici ce fusese înainte. Nu îţi provoca acea aversiune puternică pe care o simţi faţă de excroci şi de pungaşi. Dar asta nu însemna decât că era cu atât mai periculos.

          Cum a fost oare copilăria lui Sarcany? Nimeni nu ştia. Desigur, ca a unui copil părăsit. Cum a cescut şi cine l-a crescut? Prin ce colţ al Tripolitaniei se va fi pripăşit el în timpul primilor săi ani. Cine l-a îngrijit, de a putut scăpa de pericolele climei aceleia primejdioase? Nimeni n-ar fi fost în stare să spună – poate nici chiar el, care se născuse la voia întâmplării, crescuse la voia întâmplării şi fusese sortit să trăiască aşa, la voia întâmplăriitotuşi, în timpul adolescenţei sale nu fusese lipsit de o oarecare educaţie practică, datorită probabil faptului că îşi petrecuse viaţa cutreierând lumea, cunoscând tot felul de oameni, bătându-şi capul să găsească tot felul de mijloace, ca să iasă din vreo încurcătură sau măcar ca să-şi asigure traiul de azi pe tnâine. în felul acesta, şi datorită unor împrejurări destul de ciudate, ajunsese el să aibă legături, de vreo câţiva ani încoace, cu una din cele mai bogate case din Triest, casa bancherului Silas Toronthal, al cărui nume îl vom întâlni des în cursul acestei povestiri.

          cât despre tovarăşul lui Sarcany, italianul Zirone, nu era altceva decât unul din oamenii aceia fără nici un Dumnezeu, un vântură-lume fără nici un scrupul, gata să se pună în slujba primului venit care îl va plăti bine, pe care apoi să-l părăsească de îndată ce s-ar găsi un altul care să-l plătească mai bine – un om în stare să facă orice. Sicilian de baştină, în vârstă de vreo treizeci de ani, Zirone era gata oricând să dea sau să primească sfaturi rele, şi mai ales să le pună în aplicare. Unde se născuse? Poate că ar fi spus-o, dacă ar fi ştiut. în orice caz nu spunea bucuros unde locuia – dacă într-adevăr avea o locuinţă. în Sicilia, viaţa sa de om fără căpătâi îl pusese în legătură cu Sarcany. Şi cei doi vagabondau astfel prin lume, încercând per fas et nefas 1 să-şi găsească norocul. Totuşi lui Zirone, acestui vlăjgan bărbos, foarte oacheş la faţă, cu părul negru ca tăciunele, i-ar fi fost cam greu să-şi ascundă firea sa de pungaş, pe care i-o dădeau de gol ochii săi pe jumătate închişi şi legănarea continuă a capului. Dar el căuta să-şi ascundă această viclenie pălăvrăgind tot timpul. De altminteri, era mai degrabă vesel decât trist, cu o fire pe atât de des-chisă, pe cât era de închisă firea tânărului său prieten.

          Dar în ziua aceea, Zirone era destul de zgârcit la vorbă. Se vedea cât de colo că era îngrijorat din cauza cinei. în ajun, o ultimă partidă de joc într-o speluncă ordinară îl lăsase lefter pe Sarcany. Aşa că nu mai ştiau cum s-o scoată la capăt. Nu se mai puteau bizui decât pe un noroc orb; şi cum acest har dumnezeiesc al pungaşilor nu se prea grăbea să le iasă în cale, aici, pe digul din San Carlo, se hotărâră să îi iasă ei înainte, pornind-o pe străzile oraşului nou.