Un animal graţios, cu gâtul lung elegant arcuit, cu crupa plină, picioare nervoase, lungi şi subţiri, părul roşcat bălţat cu alb, cu coadă scurtă, egretă stufoasă de păr. Numele lui localnic: guanaco; în româneşte: guanac. Văzute de departe, rumegătoarele acestea dau deseori iluzia că ar fi cai cu călăreţi în spate, şi mulţi călători s-au lăsat înşelaţi de aparenţa aceasta, luând drept o ceată de călăreţi câte una dintre turmele lor învălmăşite în galop năvalnic la orizont.

          Unică fiinţă vie vizibilă în regiunea aceea pustie, guanacul de care este vorba în rândurile de faţă, se opri pe creasta unei coline pierdute în mijlocul unei prerii întinse în care trestiile foşăiau zgomotos, tremurându-şi vârfurile ascuţite deasupra tufelor de mărăciniş. Cu botul în vânt, aspira adierile uşoare ale unui vântuleţ din est.

          Câmpia era brăzdată ici şi colo de râpele formate de ploile furtunoase care scrijeliseră pretutindeni solul moale. Adăpostit de una dintre adâncăturile acestea, la o mică depărtare de colină, un indian se apropia neobservat de guanacul nostru. Aproape gol, acoperit doar cu câteva petece de blană, înainta pe tăcute, târându-se pe iarbă în aşa fel ca să nu sperie vânatul pe care îl ochise. Cu toate acestea însă, animalul simţea apropierea primejdiei şi începuse să dea semne de nelinişte.

          Deodată, un lasou se auzi şuierând prin aer. Ţintită asupra animalului, fâşia subţire de piele nu-şi atinse obiectivul; alunecă pe crupă şi căzu jos.

          Lovitura dăduse greş. Guanacul o rupse la fugă. Când indianul ajunse în vârful colinei, vânatul dispăruse în tufişurile din apropiere.

          Dar dacă guanacul era în afară de orice primejdie, nu tot aşa stăteau lucrurile şi cu omul.

          După ce strânse lasoul, al cărui capăt era prins la cingătoare, indianul se pregătea tocmai să coboare, când un răget furios izbucni la câţiva paşi de el şi în aceeaşi clipă o fiară se repezi asupra lui.

          Era un jaguar uriaş, cu blana cenuşie bălţată cu negru. Indianul ştia cât de feroce este animalul acesta, capabil să-l sfâşie dintr-o singură muşcătură. Făcu un salt înapoi. Spre nenorocul lui însă, se împiedecă de o piatră şi căzu. încercă să se apere cu un fel de cuţit făcut dintr-un os de focă, foarte ascuţit, pe care reuşise să şi-l tragă de la brâu. O clipă crezu chiar că are să se poată ridica pentru a susţine lupta în condiţii mai favorabile. Dar nu avu timp. Uşor rănit, jaguarul turba de furie, şi sărmanul indian, trântit la pământ şi sfâşiat de ghearele fiarei, părea iremediabil pierdut.

          Chiar în clipa aceea însă, răsună pocnetul scurt a unei carabine şi jaguarul se prăbuşi fulgerat, cu inima străpunsă de glonte.

          La o sută de paşi de acolo, un norişor alburiu se destrăma printre stâncile falezei. Pe una dintre stâncile acestea sta în picioare un om cu carabina la ochi.

          Cu trăsături ariene foarte pronunţate, bărbatul acesta nu era compatriot cu rănitul. Nu avea pielea negricioasă, cu toate că era foarte bronzat, nici nasul turtit, nici pomeţii ieşiţi în afară, şi nici ochii mici care caracterizează rasa indigenă. Dimpotrivă, figura îi era inteligentă, şi fruntea lui înaltă era cutată de o mulţime de încreţituri, proprii oamenilor obişnuiţi să gândească. Părul, tuns scurt, era aproape cărunt. Cu toate acestea, nu părea să aibă mai mult de patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Era înalt şi părea înzestrat cu o putere de atlet, o constituţie viguroasă şi o sănătate de fier. Din chipul energic şi grav, ca şi din toată făptura lui, respira un aer de mândrie, o trufie cu totul diferită de orgolioasa vanitate a proştilor, lucru care îi dădea o adevărată nobleţe în atitudine şi gesturi.

          Când îşi dădu seama că nu mai era nevoie să tragă încă odată, noul venit lăsă carabina în jos, o dezarma, o luă la subţioară şi se întoarse cu faţa spre sud.

          În direcţia aceea se întindea ţărmul larg al oceanului. Aplecându-se spre poalele falezei, omul nostru strigă: „Caroly…!” şi adăugă două sau trei cuvinte într-o limbă aspră şi guturală.

          Câteva minute mai târziu, printr-o crăpătură a falezei, apăru un adolescent de vreo şaptesprezece ani, urmat de aproape de un bărbat în puterea vârstei. Judecând după aspectul lor fizic, cu totul deosebit de cel al albului, amândoi păreau a fi indieni. Cel mai în vârstă era bine făcut, cu umerii largi, pieptul bombat, capul mare pe un gât puternic, avea pielea aproape neagră, părul ca abanosul, ochii vii şi barba foarte rară, formată doar din câteva fire răzleţe.

          Caracterele animalităţii, însă o brutalitate blândă şi mângâietoare, se luptau pe chipul lui cu cele ale umanităţii; îl puteai compara mai degrabă cu un câine bun şi credincios decât în mod paradoxal cu o fiară sălbatică. De altfel, graba şi supunerea cu care răspundea chemării stăpânului său nu era alta decât cea a unuia dintre acei curajoşi câini Terra-Nova, care sunt pentru om mai mult un prieten decât un tovarăş-servitor.

          Cât despre băiat, fiul lui, probabil, un tânăr cu corpul suplu ca de şarpe şi complet gol, el părea superior tatălui său din punct de vedere intelectual. Fruntea lui mai largă, ochii plini de foc exprimau inteligenţă şi – ceva mai mult – cinste şi sinceritate.

          Ajunşi sus pe colină, după câteva cuvinte schimbate în limba localnică, grai caracterizat printr-o aspirare scurtă a jumătăţii majorităţii cuvintelor, cei trei oameni se îndreptară spre rănitul care zăcea întins lângă jaguarul mort.

          Nefericitul îşi pierduse cunoştinţa. Din pieptul sfâşiat de fiară, sângele curgea în şiroaie. Cu toate acestea, simţind mâinile care îl atingeau, deschise ochii.

          Când îi văzu pe cei care îi veneau în ajutor, privirea i se lumină de o licărire slabă de bucurie şi pe buzele lui palide apăru un zâmbet când murmură:

          — Kav-ger!

          Kav-gerul, nume care în limba indigenă înseamnă prieten, binefăcător, salvator, şi care evident că era al albului, făcu un semn afirmativ.