Menajera sa Martha avea tot temeiul să creadă că întârziase foarte mult pregătirea bucatelor, căci mâncarea de-abia începuse să sfârâie pe plita din bucătărie.

          „Dacă unchiului i-o fi cumva foame, mi-am zis în sinea mea, cum e omul cel mai nerăbdător de pe lume, parcă-l văd c-o să scoată nişte ţipete desperate…”

          — Vai, a şi venit domnul Lidenbrock…?! strigă menajera Martha, uimită, întredeschizând uşa sufrageriei.

          — Da, Martha, dar nimeni nu te poate învinui că nu-i gata masa, căci nu e încă ora două. De-abia a sunat unu jumătate la orologiul Sfântul Mihail.

          — Atunci de ce s-o fi întors domnul Lidenbrock?

          — Nu mă îndoiesc c-o să ne spună chiar el.

          — Iată-l! Eu o şterg, domnule Axel, fă-l dumneata să înţeleagă… Şi Martha se îndreptă spre laboratorul ei culinar.

          Aşadar, am rămas singur. Dar ca să-l fac să înţeleagă pe cel mai arţăgos dintre profesori, ar fi trebuit să fiu mai puţin timid. Aşa că, tocmai mă pregăteam să mă strecor prudent în cămăruţa mea de la catul de sus, când auzii uşa de la stradă scârţâind din ţâţâni; apoi scara de lemn trosni şi ea sub călcătura unor paşi mari şi grei şi în sfârşit apăru stăpânul casei, care străbătu în mare grabă sufrageria, năpustindu-se în odaia sa de lucru.

          Totuşi, în această trecere fulgerătoare prin cameră, el avu vreme să-şi arunce într-un colţ bastonul cu măciulie, pe masă pălăria cu boruri mari, periată în răspăr, iar mie, nepotului său, să-i zvârle această poruncă răsunătoare:

          — Axel, urmează-mă!

          Nici n-am avut vreme să mă mişc, că profesorul şi începu să răcnească plin de nerăbdare:

          — Ei bine, n-ai venit încă?

          Nici nu ştiu când am ajuns în biroul temutului meu maestru.

          Otto Lidenbrock nu era un om rău, trebuie să recunosc, şi dacă-n firea lui nu urmau să se producă unele schimbări – ceea ce, la drept vorbind, era foarte puţin probabil – cu siguranţă că avea să rămână până la moarte un om grozav de original.

          El deţinea catedra de mineralogie la Universitatea Johannaeum, şi-n timpul fiecărei ore de curs îşi ieşea din sărite cel puţin o dată sau de două ori. Şi nu din pricină că-l supărau cu ceva auditorii săi.

          De fapt, prea puţin îi păsa dacă studenţii veneau cu regularitate la cursuri şi dacă le urmăreau sau nu cu atenţie, sau dacă mai târziu ei înşişi aveau să se bucure de succes; aceste amănunte nu-l interesau câtuşi de puţin. El profesa, ca să spunem aşa, în mod subiectiv, conform unei expresii a filosofiei germane, adică numai pentru el şi nu pentru alţii. Era un savant egoist, o fântână a ştiinţei a cărei cumpănă scârţâia ori de câte ori voiai să scoţi ceva din ea. Într-un cuvânt, era un zgârcit.

          Şi s-ar putea spune că în Germania se mai găsesc vreo câţiva profesori de soiul acesta.

          Din păcate, însă, unchiul meu se cam poticnea la pronunţarea unor cuvinte şi dacă acasă o mai scotea la capăt, nu acelaşi lucru se întâmpla când vorbea în public. Şi e de la sine înţeles că un astfel de cusur nu-i deloc plăcut pentru un orator… într-adevăr, în timpul expunerilor sale de la universitate, deseori se oprea brusc, luptându-se cu vreun cuvânt îndărătnic, care nu voia să-i vină pe buze, unul din acele cuvinte care se înverşunează să se proţăpească în gâtlej, care se umflă şi sfârşesc prin a ieşi din gură sub forma prea puţin ştiinţifică a unei înjurături. Or, faptul acesta îl înfuria peste măsură. E ştiut că în mineralogie sunt multe denumiri semi-greceşti şi semi-latine, a căror pronunţare e foarte dificilă, expresii din acelea aspre care ar răni buzele unui poet. Nu vreau să vorbesc de rău ştiinţa aceasta. Departe de mine un asemenea gând. Dar când te afli în prezenţa unor cristalizări în sistemul romboedric, a unor răşine retinasfaltice, a ghelenitelor, fluoritelor, a molibdatelor de plumb, a wolframului de mangan şi a titanatelor de zirconiu, să recunoaştem că şi cea mai mlădioasă limbă se poate împletici.

          Aşadar, în oraş îi era cunoscut acest cusur demn de iertare şi se abuza de el; vorbitorul era pândit, cum s-ar zice, la strâmtoare, şi dacă unchiul meu se înfuria, atunci toţi izbucneau în râs, ceea ce nu e o dovadă de bun gust nici măcar pentru germani. Iar dacă la cursurile sale era întotdeauna o mare afluenţă de auditori, oare câţi din aceştia nu le frecventau cu asiduitate numai pentru a-şi mai descreţi frunţile la nestăpânitele accese de furie ale profesorului?!

          Dar, oricum ar fi fost, nu pot să neg că unchiul meu era un adevărat savant. Cu toate că uneori spărgea diferite mostre de rocă din pricină că le cerceta prea brusc, el avea, totuşi, într-o armonioasă îmbinare, pe lângă geniul geologului şi ochiul mineralogului.

          Înarmat cu ciocanul său, cu lanseta sa de oţel, cu acul său magnetic, cu calomelul cu care îşi dirija flacăra şi cu flaconul său de acid azotic, era un om nespus de priceput. Ştia să recunoască numai după spărtură, după aspect, după duritate, după fuzibilitate, după sunet, după miros, după gust orice mineral, pe care-l clasa fără greş printre cele 600 de specii pe care le numără azi această ştiinţă!

          Nu-i de mirare că numele lui Lidenbrock era cunoscut în toate instituţiile de învăţământ şi în diferitele asociaţii naţionale, dându-i-se toată preţuirea. Domnii Humphry Davy, Humboldt, căpitanii Franklin şi Sabine se grăbeau să-l viziteze, ori de câte ori treceau prin Hamburg. Domnii Becquerel, Ebelmen, Brewster, Dumas, Milne-Edwards, Sainte-Claire-Deville îl consultau cu interes, în cele mai arzătoare şi mai importante chestiuni în legătură cu chimia. De altfel, ştiinţa aceasta îi datora descoperiri destul de însemnate, în 1853 apăruse la Leipzig un „Tratat de Cristalografie transcendentă”, de profesorul Otto Lidenbrock, un volum mare in-folio, cu numeroase planşe, din vânzarea căruia, totuşi, unchiul meu nu reuşise să-şi scoată cheltuielile.

          Pe lângă acestea, trebuie adăugat că profesorul Lidenbrock mai era şi directorul muzeului mineralogic al ambasadorului Rusiei, domnul Struve, care poseda o colecţie cunoscută şi preţuită în toată Europa.