Orăşelul Quinquendone.

          Pentru ce ar fi zadarnic să căutaţi orăşelul Quinquendone chiar pe cele mai bune hărţi?

          Dacă veţi căuta orăşelul Quinquendone pe o hartă a Flandrei, veche sau nouă, e foarte probabil că nu-l veţi găsi. Atunci Quinquendone este un oraş care va fi dispărut?

          Nu. Un oraş care se va întemeia în viitor? Deloc. El există, în ciuda geografiei, de vreo 8 sau 900 ani. Ceva mai mult, are o populaţie de 2.393 de suflete, dacă admitem că fiecare locuitor are câte un suflet.

          Este situat la 13 kilometri şi jumătate spre nord-vest de Audenarde şi la 15 kilometri şi un sfert spre sud-est de Bruges, în mijlocul Flandrei.

          Vaarul, un mic afluent al fluviului Escaut, trece pe sub cele trei poduri acoperite cu acoperişurile vechi din Evul Mediu ca la Tournay.

          Este pe acolo un castel vechi, a cărui temelie a fost pusă în 1197 de către contele Balduin, care avea să fie împăratul Constantinopolului şi o primărie cu ferestre gotice, împodobită cu un şir de creneluri şi un turn înalt de 357 de picioare deasupra pământului. La fiecare ceas se poate auzi glasul clopotelor în 5 octave, adevărat piano aerian, al cărui renume îl întrece pe al celui din Bruges. Străinii, dacă a venit vreunul prin Quinquendone, nu părăsesc acest ciudat orăşel, fără să fi vizitat sala stathouderilor împodobită cu portretul în picioare al lui Wilhelm de Nassau executat de Brandon; amvonul bisericii St. Magloire, capodoperă a arhitecturii din secolul al XVI-lea; puţul cu acoperiş de fier din mijlocul pieţii mari St. Ernuph, a cărui lucrătură minunată se datorează pictorului fierar Quentin Matzys; mormântul construit odinioară Măriei de Bourgogne, fiica lui Carol Temerarul, care se odihneşte acum în biserica Notre Dame din Bruges etc.

          În sfârşit, trebuie să se ştie că cei din Quinquendone au ca ocupaţie principală fabricarea pe o scară foarte întinsă a cremei numită „frişcă” şi a acadelelor. Domeniul este administrat din tată în fiu de mai multe secole, de familia van Tricasse. Şi cu toate acestea Quinquendone nu figurează pe harta Flandrei! L-au uitat geografii? L-au scăpat anume din vedere? Nici eu nu vă pot răspunde; sigur e că, cu toate acestea Quinquendone există, cu străzile-i strâmte, cu întăriturile, cu casele lui în stil spaniol, cu hala şi primarul lui şi că a fost de curând teatrul unor fenomene surprinzătoare, extraordinare, de necrezut, deşi adevărate, şi care vor fi credincios redate în povestirea de faţă.

          Negreşit, nu putem gândi nimic rău despre flamanzii din Flandra apuseană. Sunt oameni de treabă, cuminţi, economicoşi, potrivit de veseli, ospitalieri, poate puţin cam greoi la limbă şi la minte, dar toate acestea nu explică deloc faptul că, unul dintre cele mai interesante oraşe de pe teritoriul ei, nu e încă trecut în cartografia modernă!

          Scăparea aceasta din vedere, desigur, este regretabilă. Cel puţin dacă istoria sau în lipsa ei cronicile sau în lipsa cronicilor tradiţia ţării ar pomeni de Quinquendone! Dar nu, nici atlasele, nici ghidurile, nici itinerariile nu vorbesc de el. Chiar domnul Jonnes, iscusitul explorator de cătune nu spune nimic. Îşi poate oricine închipui cât de mult ar putea să veteme această tăcere interesele comerciale şi industriale ale oraşului.

          Dar ne grăbim să spunem că nu are nici industrie, nici comerţ şi că trăieşte foarte bine şi fără ele.

          Acadelele şi frişca nu se exportă, ci se consumă pe loc. Într-un cuvânt, Quinquendone nu are nevoie, de nimeni. Dorinţele lor sunt restrânse, viaţa lor e modestă; sunt liniştiţi, reci, moderaţi, nepăsători, adică „flamanzi” cum încă se mai găsesc uneori între Escaut şi marea Nordului.

          Primarul van Tricasse şi ajutorul de primar Niklausse vorbesc de nevoile oraşului

          — Crezi? întrebă primarul.

          — Cred, răspunse ajutorul după câteva minute de tăcere.

          — Nu trebuie să procedăm cu uşurinţă, reluă primarul.

          — Iată, s-au împlinit 10 ani de când tot vorbim de afacerea asta aşa de importantă, zise ajutorul de primar Niklausse, şi-ţi mărturisesc, venerabile van Tricasse, că încă nu mă pot hotărî.

          — Îţi înţeleg şovăiala, zise primarul, care nu deschise gura decât după vreun sfert de oră de gândire. Îţi înţeleg nehotărârea şi ţi-o împărtăşesc. Am face mai bine dacă n-am hotărî nimic fără o cercetare mai amănunţită a chestiunii.

          — E sigur răspunse Niklausse, că postul de comisar este inutil întrun oraş atât de paşnic cum e Quinquendone.

          — Predecesorul nostru, răspunse van Tricasse cu un ton grav, predecesorul nostru nu zicea niciodată, nu ar fi îndrăznit niciodată să zică despre ceva că e sigur. Orice afirmaţie poate da naştere la contraziceri neplăcute.

          Consilierul dădu din cap afirmativ, apoi rămase tăcut aproape o jumătate de oră. După trecerea acestui timp, în care consilierul şi primarul nu mişcară nici măcar un deget, Niklausse îl întrebă pe van Tricasse dacă predecesorul său, cu 20 de ani înainte, nu s-a gândit cumva şi el să suprime postul de comisar, care în fiecare an împovăra bugetul oraşului Quinquendone cu suma de 1365 de franci şi nu ştiu câte centime.

          — Într-adevăr, răspunse primarul ducându-şi mâna la inteligenta-i frunte, cu o încetineală măreaţă; într-adevăr s-a gândit, dar demnul bărbat a murit mai înainte de a fi îndrăznit să ia o hotărâre, nici în privinţa aceasta, nici în vreo altă chestiune administrativă. Era un om tare înţelept! De ce n-aş face şi eu ca el?

          Consilierul Niklausse nu a fost în stare să aducă un argument, care să contrazică părerea primarului.