— Şi Congo nu vine încă la rând? întrebă Max Huber.

          — La ce bun, dragul meu Max? răspunse John Cort. Oare ne lipsesc spaţiile vaste în Statele Unite? Câte ţinuturi noi şi pustii nu sunt de cercetat între Alaska şi Texas?… înainte de a ne duce să explorăm în afară, mai bine să explorăm în interior, nu?

          — Ei, dragul meu John, europenii or să o ia înainte, dacă lucrurile merg tot aşa – şi Africa are o suprafaţă de vreo trei miliarde de hectare! Americanii or să le dea în întregime pe mâna englezilor, nemţilor, olandezilor, portughezilor, francezilor, italienilor, spaniolilor, belgienilor!

          — Nimeni n-are ce face cu ele, îi răspunse John Cort, şi cauza e aceeaşi.

          — Care?

          — De ce să-ţi rupi picioarele când n-ai nevoie decât să întinzi braţul…

          — Ba eu cred, dragul meu John, că guvernul nu va renunţa la expediţiile în Africa, mai ales după ce timp de trei luni am străbătut atâta amar de drum.

          — Doar ca nişte călători plini de curiozitate, Max, nu ca exploratori.

          — Deosebirea nu-i prea mare, demn cetăţean al Statelor Unite,- declară Max Huber. Repet, această parte a Africii prezintă un interes considerabil… Se găsesc teritorii fertile, care aşteaptă doar să li se folosească rodnicia cu ajutorul unei bogate irigaţii, pe care natura ţi-o pune la îndemână pe propria-i socoteală. Posedă o reţea lichidă care nu seacă niciodată.

          — Nici chiar pe arşiţa asta îngrozitoare, remarcă John Cort ştergându-şi fruntea tăbăcită de soarele tropical.

          — Lasă! Nu mai ţine seama de căldură! reluă Max Huber. Ne-am aclimatizat, aş zice chiar negrificat, dacă n-ai nimic împotrivă, dragă prietene? Suntem de-abia în martie; ce să mai vorbim de temperaturile din iulie, august, când razele soarelui îţi străpung pielea ca nişte sfredele de foc!

          — N-are a face, Max, ne-ar fi fost totuşi greu să ajungem Pahuini sau Zanzibariţi, cu epiderma noastră subţire de francezi sau americani. Recunosc că încheiem o campanie frumoasă şi interesantă în care ne-a ajutat şi norocul… Dar abia aştept să mă întorc la Libreville, să regăsesc în factoriile noastre ceva din liniştea, din odihna bine meritate de nişte drumeţi după trei luni de călătorie în asemenea condiţii.

          — Sunt de acord, John dragă, că această expediţie aventuroasă a prezentat oarecare interes. însă, aş vrea să-ţi mărturisesc, nu mi-a oferit ceea ce aşteptam.

          — Cum, Max, mai multe sute de mile, printr-un ţinut necunoscut, destule primejdii înfruntate în mijlocul unor triburi prea puţin primitoare, vânători pe care leul numid şi pantera libiana nu s-au sfiit să le onoreze cu prezenţa lor, hecatombe de elefanţi făcute pentru şeful nostru Urdax, o recoltă de fildeş de prima calitate, îndestulătoare să furnizeze clape pentru pianele din lumea întreagă!…Şi nu te declari mulţumit?

          — Da şi nu, John. Toate astea sunt tainul obişnuit al exploratorilor din Africa centrală. Cititorul le întâlneşte în povestirile lui Barth, Burton, Speke, Grant, Chaillu, Livingstone, Stanley, Serpa Pinto, Anderson, Cameron, Mage, Brazza, Gallieni, Dibowsky, Lejean, Massari, Wissemann, Buonfanti, Maistre…

          Hurducătura datorată trecerii căruţei peste un bolovan uriaş întrerupse şirul de nume al cuceritorilor Africii, depănat de Max Huber. John Cort profită ca să-i spună:

          — Deci socoteai că vei găsi altceva în timpul călătoriei noastre?

          — Da, dragul meu John.

          — Ceva neprevăzut?

          — Mai mult decât neprevăzutul, care de altfel nu ne-a lipsit.

          — Ceva extraordinar?

          — Ăsta-i cuvântul, dragul meu, şi niciodată, nici măcar o singură dată n-am avut prilejul să-i dau vechii Libii enorma caracterizare de potentora Africa datorată glumeţilor clasici ai antichităţii.

          — Haide, Max, văd că un suflet francez e mai greu de mulţumit…

          — Decât unul american… recunosc. John, dacă amintirile ce le iei cu tine din campania noastră îţi ajung.

          — Pe deplin, Max.

          — Şi dacă te întorci mulţumit…

          — Mulţumit… mai ales că mă întorc.

          — Şi crezi că oamenii care vor citi povestirea acestei călătorii vor exclama: Vai, ce întâmplări neobişnuite!

          — Ar fi foarte pretenţioşi dacă n-ar rosti asemenea cuvinte.

          — După părerea mea, n-ar fi destul de pretenţioşi.

          — Fără îndoială că, după tine, ar fi, ripostă John Cort, dacă ne-am fi încheiat expediţia în pântecele unui leu sau al unui canibal din Oubangui.

          — Nu, John, nu, şi fără a ajunge la acest soi de deznodământ care, de altminteri, nu-i lipsit de un oarecare interes pentru cititori şi chiar şi pentru cititoare, ai îndrăzni să juri cu mâna pe conştiinţă că am descoperit şi cercetat ceva în plus faţă de ceea ce descoperiseră şi cercetaseră înaintaşii noştri în Africa centrală?

          — Nu, într-adevăr nu, Max.

          — Ei bine, eu speram să fiu mai norocos.

          — Eşti lacom, şi pretinzi să faci din lăcomie un merit! grăi John Cort. în ce mă priveşte, declar că am avut de toate pe săturate şi nu aşteptam de la campania noastră mai mult decât mi-a dat.

          — Adică nimic, John.

          — De altfel, Max, călătoria încă nu s-a sfârşit şi în timpul celor cinci sau şase săptămâni cât va fi nevoie pentru a ajunge la Libreville…

          — Să fim serioşi! exclamă Max Huber, un simplu drum de caravană… mersul obişnuit cu etapele lui, o plimbare cu diligenta ca-n vremurile bune.

          — Cine ştie? zise John Cort.

          De astă dată căruţa se opri pentru halta de seară la poalele unei movile cu cinci sau şase arbori falnici pe culme, singurii ce puteau fi văzuţi pe întinsul câmpiei uriaşe, luminată atunci de razele amurgului. Era şapte seara. Datorită crepusculului scurt, la această latitudine de nouă grade nord, noaptea avea să se lase în curând. întunericul va fi fără-ndoială adânc, deoarece nori groşi aveau să acopere scăpărarea stelelor, iar cornul lunii pierise la orizontul de vest.