1.1. INSULELE KERGUELEN.

          Fără îndoială că se vor găsi mulţi care nu vor da crezare acestei povestiri, intitulată „Sfinxul Gheţarilor”, dar acest lucru n-are importanţă; eu cred că nu strică să fie cunoscută de public. Şi apoi, fiecare este liber să creadă ce vrea.

          Ar fi greu, pentru începutul acestor minunate, şi în acelaşi timp extraordinare aventuri, să se găsească un loc mai potrivit decât „Insulele Dezolării”, denumire care le-a fost dată în 1779 decăpitanul Cook. Ei bine, după cele ce-am văzut în răstimpul celor câteva săptămâni petrecute acolo, vă asigur că nu există nume mai potrivit ca cel ce le-a fost datde celebrul navigator englez. Zici „Insulele Dezolării” şi cu asta ai spus totul. Ştiu că în nomenclatura geografică sunt cunoscute sub denumirea de arhipelagul Kerguelen, denumire adoptată în general pentru acest grup deinsule situat la 49 de grade şi 54 de minute latitudine sudică şi 69 de grade şi 6 minute longitudine estică.

          Denumirea de Kerguelen le-a fost dată în anul 1772 după numele baronului francez Kerguelen, care a semnalat primul existenţa acestor insule, în partea meridională a Oceanului Indian. În timpul unei călătorii prin aceste locuri, şeful de escadră crezu că a descoperit un nou continent la limita mărilor antarctice, dar, după cea de-a doua expediţie îşi dădu seama că se înşelase. Pretinsul continent nu era decât un arhipelag. După mine, „Insulele Dezolării” este singurul nume potrivit pentru acest grup de trei sute de insule sau insuliţe, pierdute în imensele singurătăţi ale oceanului, ale cărui ape sunt tulburate aproape fără încetare de marile furtuni australe.

          Cu toate acestea, arhipelagul este locuit, iar de două luni, mai exact de la 2 august 1839, de când mă aflu la Christmas-Harbour, numărul celor câţiva europeni şi americani, care formează marea majoritate a populaţiei de pe insulele Kerguelen, a mai crescut cu unul.

          E drept că eu nu aşteptam decât prilejul să plec, fiindcă terminasem studiile geologice şi mineralogice pe care le făcusem în timpul acestei călătorii.

          Portul Christmas-Harbour se află pe cea mai importantă insulă a arhipelagului, care are o supra faţă de 4500 km2, ca jumătate din suprafaţa Corsicei. Este un port accesibil, în care vasele pot pătrunde fără mari greutăţi şi pot ancora foarte aproape de coastă. Ocolind pe la nord capul Francois, pe care piscul Table-Mount îl domină cu înălţimea sa de o mie două sute de picioare, poţi privi nestingherit prin scobitura unei arcade de bazalt. Vei zări un golf îngust, adăpostit de insuliţe, care îl apără de furia vânturilor dinspre est şi vest. În fund, apare Christmas-Harbour. Vasul dumneavoastră să ia această direcţie la tribord. Ajuns în rada portului de escală, va putea, ancora cu uşurinţă, folosind o singură ancoră, în cazul când golful nu va fi prins de gheţuri.

          De altfel, insulele Kerguelen au sute de asemenea fiorduri. Coastele lor sunt crestate, zdrenţuite, ca poalele fustei unei cerşetoare, mai ales în partea cuprinsă între nord şi sud-est. În această parte, insulele şi ostroavele se îndesesc.

          Relieful lor, deorigine vulcanică, se compune din cuarţ amestecat cu o piatră albăstruie. În timpul verii, solul se acoperă cu un muşchi verzui, cu pete de lichen ce nuşiu şi diferite plante fanerogame, în special saxífraga sau laptele stâncii, cum i se mai spune. Un singur arbust creşte acolo un soi de varză cu gust foarte acru, pe care zadarnic ai căuta-o în alte ţări.

          Acestea sunt locurile preferate îndeosebi de pinguinii regali şi de alte specii, care populează în cârduri mari regiunea. Gătiţi în alb şi galben, cu capul dat pe spate, cu aripile întinse în lături, asemenea mânecilor unei rochii, aceste stupide zburătoare seamănă din depărtare cu o adunare de călugări, care merg în procesiune de-a lungul plajei.

          Mai trebuie adăugat că insulele Kerguelen oferă multe posibilităţi de refugiu viţeilor de mare cu blană, focilor cu trompă şi elefanţilor de mare. Vânătoarea bogată şi pescuitul abundent al acestor amfibii au dus la dezvoltarea unui comerţ, care atrăgea încoace numeroase corăbii. Într-una din zile, mă plimbam prin port, când hangiul meu mă opri şi-mi spuse:

          — Dacă nu mă-nşel, timpul a început să vi se pară cam lung, domnule Jeorling?

          Era un american înalt şi voinic, instalat la Christ-mas-Harbour de vreo douăzeci de ani, unde ţinea unicul han din port.

          — Într-adevăr, lung, ţi-aş răspunde, jupâne Atkins, în cazul când răspunsul meu nu te-ar supăra.

          — Nicidecum, răspunse acest om de treabă. Vă închipuiţi că sunt obişnuit cu astfel de răspunsuri ca stâncile capului Francois cu furia valurilor oceanului.

          — Ii rezişti ca şi ele.

          — Fără îndoială! Din ziua în care aţi debarcat la Christmas-Harbour şi aţi tras la firma Cormoranul Verde a lui Fenimore Atkins, mi-am zis: în cel mult cincisprezece zile, sau poate chiar peste opt, oaspetele meu va fi sătul până în gât şi va regreta că a debarcat în insulele Kerguelen.

          — Nu, jupân Atkins, niciodată nu regret nimic din ceea ce fac.

          — Bun obicei, domnule.

          — De altfel, cutreierând acest grup de insule, am avut prilejul să observ multe lucruri interesante. Am străbătut câmpii întinse, îmbrăcate într-un muşchi tare, întrerupt pe alocuri de zăcăminte de turbă şi duc cu mine ciudate mostre mineralogice şi geologice. Am luat parte la vânătoarea viţeilor de mare şi a focilor. Arn vizitat ţărmurile stâncoase, unde pinguinii şi albatroşii trăiesc în cea mai deplină armonie, şi asta mi s-a părut demn de a fi reţinut. Din când în când mi-ai servit petrel-balthazard preparat de mâna dumitale, mâncare destul de gustoasă când foamea e mare. La Cormoranul Verde am fost foarte bine primit şi îţi sunt foarte recunoscător. Dar dacă ştiu să număr bine, iată, au trecut două luni de când corabia ciliană cu trei catarge, Penas, m-a lăsat în plină iarnă, la Christmas-Harbour.

          — Şi aţi vrea, zise hangiul să vă întoarceţi în patria dumneavoastră, care este şi a mea, domnule Jeorling, să ajungeţi din nou în Connecticut, să revedeţi Hartford-ul, capitala noastră dragă.

          — Ai ghicit, jupân Atkins, căci iată, sunt aproape trei ani de când cutreier lumea. Într-o bună zi tot va trebui să mă opresc, să prind rădăcini undeva.