Charleston, Carolina de Sud, 27 septembrie, 1869. Ne aflăm în plină m aree şi la orele trei ale amiezii părăsim cheiul canonadei; fluxul ne poartă departe de ţărm şi în timp ce căpitanul Huntly ordonă să se ridice atât velele mici, cât şi cele mari, briza dinspre nord împinge Cancelarul de-a lungul cheiului. Depăşim fortul Sumter foarte repede, aliniamentul tunurilor de pe ţărmul stâng este lăsat şi el în urmă curând, iar până la ora patru curentul rapid al fluxului ne-a aruncat dincolo de intrarea în port.

          Dar cum încă nu am ajuns propriu-zis la ocean, trebuie să ne croim drum printre canalele înguste pe care talazurile le-au săpat în bancurile de nisip. Căpitanul îndreaptă vasul către sud-vest, făcând înconjurul farului care străjuieşte fortul; pânzele sunt bine întinse; ultimul banc de nisip este ocolit cu precauţie şi în siguranţă, iar la orele şapte ale serii navigăm liberi în apele largi ale Atlanticului.

          Cancelarul este un foarte frumos vas, cu trei catarge şi vele pătrate, care cântăreşte 900 de tone şi aparţine bogatei companii a fraţilor Laird. A fost construit în urmă cu doi ani şi este îmbrăcat şi protejat de un înveliş de cupru, în timp ce punţile sunt din lemn de tec, iar baza catargelor, cu excepţia artimonului1, şi monturile acestora sunt din oţel. Este înregistrat ca vapor de primă clasă, AI, şi se află la cel de-al treilea voiaj între Charleston şi Liverpool. în timp ce îşi căuta drumul printre canalele portului Charleston, steagul britanic a fost coborât de pe catargul principal, dar chiar şi fără nici un fel de culori, nu ar fi existat vreun marinar care să ezite vreun moment în a indica naţionalitatea acestui vas, pentru că era englezesc întru totul, de la linia de plutire până la platforma de observaţie a catargelor sale.

          Trebuie să povestesc şi cum s-a întâmplat să urc la bordul Cancelarului, într-o călătorie de întoarcere în Anglia. în prezent, nici o linie de vapoare cu aburi nu face legătura direct între Carolina de Sud şi Marea Britanie, iar toţi cei care doresc să

          1 Catarg de la pupa unei nave. traverseze Atlanticul sunt nevoiţi să se îndrepte mai întâi spre New York, în nord, sau spre New Orleans, în sud. Este foarte adevărat că, dacă aş fi ales să pornesc de la New York, aş fi putut găsi o mulţime de curse ale liniilor engleze, franceze sau germ ane şi cu oricare dintre ele aş fi ajuns rapid la destinaţia dorită; şi este la fel de adevărat că, dacă aş fi optat pentru New Orleans ca punct de îmbarcare, aş fi putut ajunge foarte repede în Europa cu unul din vapoarele Companiei Naţionale de Navigaţie cu Aburi, care fac parte din linia transatlantică franceză dintre Colon şi Aspinwall.

          Numai că soarta a decis să fie altfel.

          Într-una din zile, în timp ce hoinăream pe cheiurile Charlestonului, privirea mi-a fost atrasă de acest vas. Era ceva în apariţia Cancelarului care mă încânta şi un impuls involuntar m-a îndemnat să urc la bord, unde am găsit un interior dotat cu tot confortul necesar. Atras de ideea că o călătorie la bordul unui vas cu pânze are un farmec aparte faţă de tranzitul într-un vapor cu aburi, judecând că, în condiţiile unui vânt şi ale unor valuri prielnice, diferenţa de timp nu ar fi semnificativă şi luând totodată în calcul că la aceste latitudini joase, toamna, vremea este frumoasă şi liniştită, am decis să-mi rezerv imediat un loc pe această rută către Europa.

          Dacă am făcut bine sau rău, dacă voi avea motive să-mi regret hotărârea luată, aceasta e o problemă pe care o va rezolva viitorul.

          Oricum, voi începe prin a nota pe hârtie întâmplările de zi cu zi ale călătoriei, având un sentiment de îndoială că rândurile cronicii mele îşi vor afla vreodată un cititor.

          II septembrie. Am spus deja că vaporul este condus de căpitanul Huntly, pe numele său întreg: John-Silas Huntly. Născut în Scoţia, la Dundee, în vârstă de cincizeci de ani, el are reputaţia unui marinar încercat, mai ales în apele Atlanticului. Căpitanul este un om de înălţime potrivită, îngust în umeri, are un cap mic.

          Pasagerii de pe navă sunt în număr de opt, incluzându-mă şi pe mine pe care îl ţine puţin înclinat spre stânga. Fără să mă consider un bun fizionomist, pot – sau cel puţin aşa cred – să surprind caracterul lui Huntly, deşi îl cunosc numai de câteva ore.

          Nu pun la îndoială că Silas Huntly este un marinar bun, care îşi cunoaşte meseria, dar că acest om ar avea un caracter ferm sau că ar fi capabil, fizic şi moral, să facă faţă la orice probă, asta nu pot crede nici în ruptul capului. Este lipsit de fermitate, lucru care se vede în privirea şovăielnică, în mişcarea apatică a mâinilor, în nesiguranţa cu care păşeşte. Căpitanul nu este şi nu poate să fie un om energic, nici măcar un om încăpăţânat, pentru că nu se încruntă niciodată, nu scrâşneşte din dinţi şi nici nu e obişnuit să strângă pumnii. Cred – totuşi – că are un aer enigmatic, despre care n-aş şti să spun acum mai multe, dar îl voi observa cu atenţia pe care o merită orice comandant de navă, numit de obicei „al doilea stăpân după Dumnezeu”.

          Dacă nu cumva, între Dumnezeu şi Silas Huntly, se află un alt om de la bordul navei, care mi se pare destinat, în caz că va fi nevoie, să joace un rol important. Mă refer la secundul de pe Cancelar, pe care nu l-am studiat încă suficient şi asupra căruia voi reveni mai târziu.

          Echipajul vaporului este alcătuit, pe lângă căpitanul Huntly şi secundul Robert Curtis, din locotenentul Walter, şeful echipajului, paisprezece mateloţi2, englezi sau scoţieni, în total optsprezece marinari, suficient pentru a manevra un vas cum e Cancelarul. Toţi aceşti oameni par să-şi cunoască bine meseria. Ce mai pot afirma în acest moment este că, la comanda secundului, ei au trecut cu uşurinţă prin canalele din Charleston.