PARTEA ÎNTÂI.

          Capitolul I. O serată la fortul Reliance.

          În seara aceea – 17 martie 1859 – căpitanul Craventy dădea o serbare la fortul Reliance.

          Cuvântul „serbare” nu trebuie să dea impresia că era vorba de o petrecere grandioasă, de un bal la Curte, de un „raout”, cum spun englezii unei reuniuni mondene, zgomotoase, sau de o festivitate cu mare orchestră. Recepţia căpitanului Craventy era mult mai modestă, deşi căpitanul făcuse totul pentru a-i da cât mai multă strălucire.

          Într-adevăr, sub supravegherea caporalului Joliffe, marea sală de la parter fusese transformată. Se mai vedeau încă pereţii de lemn, întocmiţi din trunchiuri de copac aproape necioplite, aşezate orizontal, dar patru steaguri englezeşti, puse în cele patru colţuri ale încăperii, şi nişte panoplii, împrumutate de la arsenalul fortului, le ascundeau goliciunea. Dacă grinzile lungi ale tavanului, zgrunţuroase şi negre de fum, se sprijineau pe contraforturi lucrate grosolan, în schimb două lămpi cu abajururi de tablă atârnau ca nişte adevărate lustre de lanţurile lor şi răspândeau suficientă lumină în atmosfera înceţoşată a sălii. Ferestrele erau înguste; câteva din ele se asemuiau chiar cu ferestruicile unei cetăţi; geamurile, acoperite de chiciură groasă, opreau privirile curioase să vadă ce se petrece înăuntru, iar două sau trei fâşii de pânză roşie, în chip de draperii, potrivite cu gust pe lângă rame, stârneau admiraţia invitaţilor. Cât despre podeaua, alcătuită din dulapi grei bine îmbinaţi, caporalul Joliffe o măturase cu grijă pentru această serată. Nici un fotoliu, nici o canapea, nici un scaun sau alt fel de mobilă modernă nu împiedicau oaspeţii să se mişte în voie. Bănci de lemn pe jumătate îngropate în perete, cuburi masive cioplite din topor şi două mese cu picioare groase formau tot mobilierul sălii, dar peretele despărţitor, a cărui uşă îngustă, cu un singur canat, dădea în camera învecinată, era împodobit pitoresc şi cu fast. Agăţate de grinzi, una mai frumoasă ca alta, erau rânduite blănuri scumpe care n-ar fi putut fi văzute nici în cele mai luxoase vitrine din Regent-Street sau de pe Newski Prospect. S-ar fi zis că toată fauna ţinuturilor arctice a trimis câte un exemplar din cele mai admirabile blănuri ale sale, pentru a fi reprezentat în acest decor. Privirile nu ştiau la care din ele să se oprească mai întâi: la cele de lup, de urs cenuşiu, de urs polar, de lutră, volverenă, vizon, castor, ondatra, de hermină sau de vulpe argintie. Deasupra acestei expoziţii se desfăşura o deviză ale cărei litere fuseseră decupate artistic, din carton colorat – deviza cunoscutei Companii a Golfului Hudson:

          PROPELLE CUTEM1

          — Într-adevăr, caporale Joliffe, zise căpitanul Craventy, te-ai întrecut pe tine însuţi!

          — Cred şi eu, domnule căpitan, cred şi eu, răspunse caporalul. Dar să fim drepţi. O parte din laudele dumneavoastră le merită doamna Joliffe, care m-a ajutat în toate.

          — Este o femeie pricepută, caporale.

          — Neîntrecută, domnule căpitan.

          În mijlocul sălii se găsea o sobă uriaşă, jumătate de cărămidă, jumătate de teracotă, al cărei burlan gros de tablă, ieşind prin acoperiş, împrăştia în văzduh şuvoaie de fum negru. Soba trăgea, duduia şi se

          1 Propelle cutem – înfige cuţitul (în limba latină) – o ironie a autorului la adresa vânatului fără restricţii.

          Încălzise la roşu, datorită lopeţilor de cărbune pe care le arunca fără încetare un soldat anume însărcinat cu această îndeletnicire. Câteodată o pală de vânt se-nvârtejea în jurul hornului. Un fum acru, împins înapoi, răbufnea atunci prin gura sobei şi se răspândeau în sală; limbi de foc lingeau uşiţa de fontă şi un nor opac învăluia lumina lămpilor şi îmbâcsea grinzile plafonului. Dar acest mic neajuns nu-i prea supăra pe invitaţii fortului Reliance. Soba încălzea şi căldura pe care o dădea nu era prea scump plătită, căci afară bântuia un ger straşnic, sporit de vântul tăios de la nord.

          Într-adevăr, se auzea cum şuiera viscolul în jurul casei. Fulgii transformaţi în ace de gheaţă se izbeau ţăcănind de chiciura geamurilor. Şuierături ascuţite pătrunzând prin uşorii uşilor şi tocurile ferestrelor ajungeau la o intensitate supărătoare. Urma apoi o tăcere adâncă. Părea că natura se odihnea puţin, apoi vijelia se dezlănţuia din nou cu o putere înspăimântătoare. Se simţea cum casa se clatină pe piloţi, scândurile trosneau şi grinzile gemeau. Un străin, mai puţin obişnuit ca oaspeţii fortului cu asemenea condiţii atmosferice, s-ar fi întrebat dacă furtuna nu va dărâma această îmbinare de scânduri şi bârne. Dar musafirilor căpitanului Craventy le păsa prea puţin de viscol, şi nici dacă ar fi fost afară nu s-ar fi speriat mai mult decât petrelii albi, care se zbenguiau în plină vijelie.

          Totuşi, în ce-i priveşte, trebuiesc făcute unele observaţii. La reuniune luau parte vreo sută de persoane de ambe sexe. Două numai – două femei – nu făceau parte din personalul obişnuit al fortului Reliance. Acest personal se compunea din căpitanul Craventy, locotenentul Hobson, sergentul Long, caporalul Joliffe şi din vreo şaizeci de soldaţi sau funcţionari ai Companiei. Câţiva erau însuraţi – printre alţii, caporalul Joliffe, soţ fericit al unei canadiene vioaie şi agere, un anume Mac Nap, scoţian, căsătorit tot cu o scoţiană, şi John Rae, care de curând luase de nevastă pe o localnică indiană. Fără deosebire de rang, ofiţeri, funcţionari sau soldaţi erau în această seară oaspeţii căpitanului Craventy.