CAPITOLUL I

          — Cât e ceasul? întrebă cucoana Hansen după ce-şi scutură cenuşa pipei, pe când ultimele rotocoale de fum se pierdeau între grinzile colorate ale tavanului.

          — Este opt, mamă, răspunse Hulda.

          — Nu cred să ne mai vină călători în noaptea asta; e un timp groaznic.

          — Nu cred să vină nimeni. În orice caz, camerele sunt aranjate şi voi auzi dacă cineva cheamă de afară.

          — Fratele tău s-a întors?

          — Nu încă.

          — N-a spus că vine azi?

          — Nu, mamă. Joel s-a dus să însoţească un călător la lacul Tinn şi, cum a plecat târziu, nu cred să se poată întoarce la Dai înainte de mâine.

          — Va rămâne să doarmă deci la Moel?

          — Da, desigur, doar dacă nu se va duce la Bamble să-l vadă pe fermierul Helmboe.

          — Şi pe fiica lui…?

          — Da, pe Siegfrid, cea mai bună prietenă a mea, pe care o iubesc ca pe-o soră! răspunse râzând fata.

          — Ei bine, închide uşa, Hulda, şi hai să ne culcăm.

          — Sper că nu eşti bolnavă, mamă?

          — Nu, dar vreau să mă scol mâine devreme. Trebuie să mă duc la Moel.

          — Pentru ce?

          — Ei! Nu trebuie să ne aprovizionăm pentru sezonul care vine?

          — Surugiul din Christiania a ajuns la Moel cu vinurile şi alimentele?

          — Da, Hulda, azi după-amiază, răspunse cucoana Hansen. Lengling, maistrul de la joagăr, l-a văzut şi mi-a spus-o în trecere. Din conservele noastre de şuncă şi de peşte afumat n-a rămas mare lucru şi nu vreau să risc să rămân descoperită. Dacă vremea se îmbunătăţeşte, se poate ca de la o zi la alta turiştii să-şi reînceapă excursiile în Telemark. Trebuie ca hanul nostru să fie gata să-i primească, iar ei să găsească tot ce le-ar trebui în timpul şederii lor aici. Ştii, Hulda, că suntem în 15 aprilie?

          — 15 aprilie! murmură fata.

          — Deci mâine mă voi ocupa de toate astea, spuse cucoana Hansen. În două ore am să fac cumpărăturile pe care căruţaşul le va aduce aici, iar eu mă voi întoarce cu Joel, în brişca lui.

          — Mamă, în caz că întâlneşti factorul, nu uita să-l întrebi dacă are vreo scrisoare pentru noi…

          — Şi mai ales pentru tine! S-ar putea să aibă, căci de la ultima scrisoare a lui Ole a trecut o lună.

          — Da, o lună! O lună lungă!

          — Nu te necăji, Hulda! Această întârziere n-are de ce să te mire. De altfel, dacă factorul din Moel n-a adus nimic, ce nu a venit prin Christiania poate să vină prin Bergen.

          — Desigur, mamă, răspunse Hulda; dar ce vrei? Am inima grea, deoarece e foarte departe de aici până la locurile de pescuit din New-Found-Land! Trebuie să străbaţi o mare întreagă, şi dacă dai şi de vreme rea!… Iată că a trecut aproape un an de când a plecat sărmanul meu Ole şi cine ar putea spune când va reveni la Dai…?

          — Şi dacă ne va mai găsi la întoarcerea sa! murmură cucoana Hansen, dar atât de încet încât fiica sa nu putu s-o audă.

          Hulda se duse să închidă poarta hanului care dădea în drumul mare, spre Vestfjorddal. Nu avu grijă măcar să întoarcă cheia în broască, în această ospitalieră ţară a Norvegiei, asemenea precauţii nu sunt necesare. Se cade ca orice călător să poată intra în casă, ziua sau noaptea, fără să fie nevoie ca cineva să-i deschidă.

          N-ai de ce să te temi de vreo raită a vagabonzilor sau a răufăcătorilor nici în centrul ţinutului, nici în cel mai îndepărtat cătun al provinciei. Nici un delict împotriva bunurilor sau persoanelor n-a tulburat vreodată siguranţa locuitorilor.

          Mama şi fiica ocupau două camere la primul etaj în partea din faţă a hanului, două camere răcoroase şi curate, mobilate modest, dar a căror întreţinere arăta rânduiala bunei gospodine.

          Deasupra, sub acoperişul ce se înălţa ţuguiat ca al unui conac, se afla camera lui Joel, luminată de o fereastră cu cercevelele din lemn de brad, lucrate cu mult gust. De acolo privirea, după ce cuprindea zarea unde se profila un grandios lanţ de munţi, putea să coboare până jos, în valea îngustă, unde vuia Maan-ul, jumătate torent, jumătate râu. O scară de lemn, cu balustrada joasă şi cu treptele lustruite, urca din sala cea mare de la parter la etaj. Totul era atrăgător în aspectul acestei case, unde călătorul găsea un confort neobişnuit în hanurile din Norvegia.

          Deci Hulda şi mama ei locuiau la primul etaj. Se retrăgeau devreme când erau singure. Hangiţa Hansen, luminând drumul cu un sfeşnic colorat, urcase primele trepte ale scării, când se opri brusc. Bătea cineva la uşă. Şi o voce se auzi:

          — Ei, cucoană Hansen! Cucoană Hansen! Cucoana Hansen coborî.

          — Cine poate veni atât de târziu? spuse ea.

          — Să fi avut Joel vreun accident? se sperie Hulda. Şi imediat se îndreptă spre uşă.

          Văzu un tinerel – unul din băieţii care făceau meseria de skydskarl, care consta în a te agăţa la spatele briştii şi a avea grijă de cal la fiecare popas. Băietanul venise pe jos şi se afla în prag.

          — Ei, ce cauţi aici la ora asta? zise Hulda.

          — Mai întâi să vă doresc seară bună, răspunse băiatul.