— Ia spune, sidi, e chiar adevărat că vrei să rămâi un ghiaur, un necredincios, adică, ceea ce e mai vrednic de dispreţ decât un câine şi mai scârbos decât un şobolan, care nu mănâncă decât putreziciuni?

          — Da.

          — Effendi, eu îi urăsc pe necredincioşi şi le doresc să ajungă după moarte în Gheena, acolo unde sălăşluieşte diavolul, dar pe tine aş vrea să te scap de veşnica pierzanie, care te va ajunge fără doar şi poate, dacă nu te converteşti către Ikoar bil Lisan, Mărturia Sfântă. Tu eşti atât de bun, eşti cu totul altfel decât alţi sidi cărora le-am slujit şi de aceea te voi converti, fie că vrei sau nu.

          Astfel vorbi Halef, servitorul şi călăuza mea, cu care m-am căţărat prin văgăunile şi prăpăstiile lui Djebel Aures, şi apoi am coborât spre Dra el Hauna, pentru ca, străbătând Djebel Tarfaui, să ajung la Seddada, Kris şi Dgaşe, localităţi de unde duce un drum spre Fetnassa şi Kbilli, peste vestitul Şott Djerid.

          Halef avea înfăţişarea unui omuleţ interesant. Era atât de mic de statură, încât abia îmi ajungea până la coate şi atât de slăbuţ şi subţirel, încât ai fi putut spune că stătuse un deceniu întreg între foile de sugativă ale unui ierbar. Obrăjorul lui dispărea cu totul sub un turban uriaş cu un diametru de aproape un metru, iar burnusul său, care fusese cândva alb, dar care acum era unsuros şi murdar de-ţi venea rău când te uitai la el, fusese croit fără nici-o îndoială pentru un om mult mai împlinit la trup, astfel că, atunci când descăleca de pe cal şi voia să meargă pe jos, trebuia să-şi ridica poalele ca o amazoană în costum de călărie. Dar cu tot aspectul său firav, Halef merita toată stima. Era înzestrat cu un spirit de observaţie nemăsurat, cu mult curaj şi isteţime, şi cu o tărie care-l făcea să învingă toate greutăţile. Şi deoarece pe lângă însuşirile acestea mai stăpânea şi toate dialectele care se vorbesc între sălaşul tribului Uelad Bu Seba şi Delta Nilului, vă puteţi lesne închipui că eram pe deplin mulţumit de el, aşa că îl socoteam mai mult prieten decât servitor.

          Avea însă Halef acesta o însuşire, care uneori cam deranja: era un musulman fanatic şi, din dragoste pentru mine, luase hotărârea să mă convertească la islamism. Tocmai acum întreprinsese din nou una din încercările sale zadarnice şi-mi venea să râd privindu-l cât de caraghios arăta cu prilejul acesta.

          Călăream pe un mic armăsar berber pe jumătate sălbatic şi picioarele aproape că-mi atingeau pământul; el însă, ca să-şi scoată la iveală făptura, îşi alesese o iapă bătrână, uscată, dar înaltă cât o prăjină, şi stătea cocoţat atât de sus, încât mă privea de la înălţime. În cursul convorbirii dădu dovadă de o vioiciune neobişnuită; îşi bălăbănea picioarele care nu erau ţinute în scări, gesticula cu braţele sale subţiri şi tuciurii, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi atât de însufleţite, încât îmi dădeam toată osteneala ca să nu pufnesc în râs.

          Văzând că nu prea mă grăbesc să-l răspund, Halef urmă:

          — Ştii tu, sidi, ce se întâmplă cu ghiaurii după moarte?

          — Ei?

          — După moarte, toţi oamenii – fie că sunt musulmani, creştini sau evrei – intră în barzakh.

          — Asta e starea aceea dintre moarte şi înviere, nu?

          — Da, sidi. Din starea aceasta sunt treziţi toţi prin sunete de trâmbiţe, căci a venit El Jaum el aakhar (Ziua de Apoi) şi El Akhiret (Sfârşitul), când totul se prăpădeşte, afară de El Kuhr (Scaunul Domnului), Er Rukh (Duhul Sfânt), El Lauhel mafus şi El Kalam (tabela şi pana predestinaţiei divine).

          — Şi altceva afară de asta nu mai dăinuie?

          — Nu.

          — Dar paradisul şi iadul?

          — Sidi, eşti deştept şi înţelept; tu bagi de seamă îndată ce am uitat eu şi de aceea e mare păcat că vrei să rămâi un blestemat de ghiaur. Dar jur pe barba mea că te voi converti, cu sau fără voia ta.

          Spunând acestea încruntă fruntea în şase cute ameninţătoare, îşi scărmănă cele şapte fire de păr din barbă, îşi răsuci cele opt de la dreapta şi cele nouă de la stânga buzei, care formau mustaţa, îşi azvârli picioarele în sus şi cu mâna pe care o avea liberă lovi cu atâta putere în grumazul bietei iepe, de parcă ea ar fi fost diavolul din ghearele căruia vroia să mă smulgă.

          Animalul, trezit din visare în chip atât de brutal, dădu să se ridice în două picioare, dar se răzgândi repede, din consideraţie pentru vârsta sa înaintată, şi renunţă. Halef însă îşi urmă cuvântarea:

          — Da, Djenet (paradisul) şi Djehenna (iadul) trebuie să dăinuiască şi ele, căci unde să se ducă altminteri fericiţii întru Domnul şi cei păcătoşi? Înainte de asta însă, cei reînviaţi trebuie să treacă puntea Sfirath, care duce peste lacul Handh, şi e atât de îngustă şi de ascuţită, ca tăişul unei spade.

          — Ai mai uitat ceva.

          — Ce anume?

          — Apariţia Deddjelului.