— Ella! Mi s-a prezentat ea simplu, întinzându-mi o mână subţire, cu degete lungi şi nervoase. I-am strâns-o neatent, ridicându-mă puţin din fotoliu. În clipa aceea nici nu i-am reţinut prea bine numele.

          — Am venit să te ajut. Îmi surâse. Era aproape tot atât de înaltă cât mine şi avea ovalul delicat al feţei încununat de sclipirea mată a părului auriu. Salopeta verzuie i se mula, din cauza apei, pe trup. Mi-am revenit:

          — Ai sosit la timp. Coboară cu un nivel mai jos şi schimbă-te! Găseşti ce ai nevoie în compartimentul 36.

          — Apoi?

          — Cobori la generatoare. Reţeaua video în circuit închis funcţionează, aşa că îţi voi explica pe parcurs ce trebuie să faci. A coborât uşor, aşa cum urcase. Nu m-am întrebat atunci cum a venit. Nu era timp. Insula se balansa tot mai puternic, asediată de rafale de vânt şi de apă. Mai erau cel mult 20-25 de minute până la interferenţa cu uraganul. Oceanul clocotea. Am lucrat mulţi ani pe asemenea staţii de anihilare meteo, dar nu mai văzusem un spectacol atât de magnific şi înfricoşător totodată. Valurile gigantice păreau că se desprind din masa de apă, asemenea protuberanţelor solare. Ecranul se lumină şi Ella îmi ceru, preocupată, să-i comunic ce anume avea de făcut. În scurtă vreme, generatoarele auxiliare începură să funcţioneze, antrenând pompele care încercau să golească flotoarele. Insula îşi revenea încet, încet, la poziţia iniţială. Copleşit de apelurile insistente ale aparatelor, apucam totuşi să privesc din când în când silueta elastică a Ellei. Uneori, îi surprindeam zâmbetul – un zâmbet parcă încăpăţânat, parcă zeflemitor – pe care nu-l părăsea nici o clipă. Curând, uraganul ne-a lovit din plin.

          Ella se odihnea pe un fotoliu alăturat, cu mâinile împreunate copilăreşte între genunchi, cu capul rezemat de speteaza înaltă, cu ochii închişi. Zâmbea. Am început încurcat:

          — Iartă-mă că nu ţi-am reţinut numele, cum.

          — Ella.

          — Ella! Ella. E un nume de conjunctură sau e o coincidenţă? Şi-a ridicat încet pleoapele, scăldându-mă în strălucirea ochilor verzi:

          — Poate e o coincidenţă! Zâmbea mereu, acum mai interiorizat, strângând imperceptibil buzele pline, frumos arcuite. Închise ochii din nou. I-am spus:

          — Ai venit la timp. Lucrezi de mult timp în formaţiile de intervenţie?

          — Oarecum. Am tăcut amândoi o vreme, cercetând obosiţi vânzoleala valurilor din jurul Staţiei. Într-un târziu, am făcut observaţia că peste vreo jumătate de ceas va putea pleca. N-a răspuns. Fără a şti nici eu unde doream să ajung, i-am spus că am rămas singur şi Centrul va trebui să-mi trimită, totuşi, doi oameni. Ella părea că doarme. Părul lung îi îmbrăţişa umerii mici şi rotunzi. Deodată, m-am gândit că o aşteptam de multă vreme, că nu întâlnisem o femeie mai frumoasă. Desigur, de vină era singurătatea îndelungată în care trăisem. Femeia ridică leneş braţul şi-şi privi ceasul.

          — Peste douăzeci şi cinci de minute plec! Sărută-mă, te rog. Am înmărmurit. Zâmbind mereu, s-a ridicat încet şi a venit spre mine. Mi-a luat obrajii în căuşul palmelor şi m-a sărutat îndelung.

     Ţinându-mă cu o mână de armătura unei antene, priveam trist chipul Ellei, care abia se zărea din cabina transparentă a discoplanului azuriu, fără număr de înmatriculare. Mai pregnant decât orice, îi vedeam zâmbetul – mereu zâmbetul acela ciudat – printre picăturile de ploaie ce se prelingeau pe curbura securitului. Fără zgomot, uşor, aparatul s-a ridicat şi, peste puţin timp, a dispărut dincolo de orizont. După câteva ore, o echipă de salvare formată din cinci bărbaţi ateriză, copleşindu-mă cu manifestări entuziaste. Centrul considerase că staţia era, practic, pierdută, ştiind că, rămas singur, în condiţiile date, şansa de a supravieţui era aproape egală cu zero.