Pentru Antonio Rosales, ziua aceasta în care prelua în mod oficial atribuţiile înaltei funcţii de director al Agenţiei Naţionale pentru Securitatea Republicii ar fi trebuit să fie cea mai fericită din existenţa sa. Dar nu era. Şi, cum ar putea să fie, o dată ce era silit să înceapă prin a conduce investigaţiile care trebuiau să asigure inculparea şi, desigur, până la urmă, executarea celui pe care-l înlocuia, protectorul şi maestrul său de până acum, Drew Collins. La acestea se mai adăugau şi faptul că soţia sa, Linda, părea în ultimul timp foarte tulburată, refuzând cu încăpăţânare orice explicaţie, cât ar fi fost ea de conjuncturală. A observat-o cu uimire, în timpul micului dejun, cum şi-a pironit privirea pe eticheta conservei din raţia legală de alimentaţie, părând că citeşte la nesfârşit textul oarecum modificat faţă de cele de până acum: Raţie hrană funcţionari guvernamentali, categ. A-I, şi izbucnind în cele din urmă în hohote de plâns. Instalat în electromobilul de serviciu ce gonea spre sediul Agenţiei, privea îngândurat şirurile disciplinate ale oamenilor care se îndreptau spre locurile de muncă. Acum, poate mai mult ca altădată, i se părea că pe trotuare se târăşte un miriapod uriaş, care îşi schimbă din timp în timp culoarea, în funcţie de cea a uniformelor obligatorii, distincte pentru fiecare sector al Oraşului Exterior. Mutându-şi privirea, o fixă pe ţeasta rasă a şoferului şi gărzii sale de corp, un sergent din legiunea decimatorilor generalului Nimitz pe care îl moştenise de la predecesorul său. Militarul conducea cu exactitatea şi indiferenţa unui mecanism, fără a-şi ridica o clipă ochii de pe marcajul fosforescent al liniei energetice. În dreapta lui, pe bordul maşinii, zăceau casca de piele neagră şi mănuşile de luptă pe care sclipeau mat plăcuţele de oţel. Privind mănuşile acestea monstruoase, Antonio simţea că-şi începe noua etapă a carierei sale sub semnul implacabilităţii şi cruzimii pe care le sugerau. Abia ajuns în noul său birou, prin linia guvernamentală de comunicaţii, Kurt Krüger, membru în Consiliul Părinţilor Patriei, îi făcu cinstea de a-l felicita pentru numirea sa în fruntea Agenţiei. „Să nu uiţi, domnule Rosales, că prima sarcină pe care eşti dator s-o duci la bun sfârşit este elucidarea complotului pus la cale de Drew Collins! Trebuie depistate toate legăturile sale, astfel încât niciunul dintre complici să nu scape, punând în continuare în pericol dreptele rânduieli făurite prin voinţa şi truda Părinţilor Patriei. Şi nu uita că vom urmări munca dumitale, ajutându-te atunci când va fi necesar.” Stând în picioare, în faţa ecranului verzui, noul director răspunse cu o voce din care răzbătea, împotriva voinţei sale, tulburarea ce-l stăpânea:

          — Am înţeles, Excelenţă, dimensiunile onoarei ce mi se face şi vă mulţumesc respectuos pentru sprijinul pe care mi-l acordaţi în îndeplinirea îndatoririlor ce-mi revin! După încheierea convorbirii, instalat la masa de lucru, Antonio Rosales medită la semnificaţiile ei. Desigur, ştia şi el că va fi supravegheat continuu, dar Kurt Krüger subliniase acest lucru ca pe un avertisment. Se temeau oare de o influenţă „prin simpatie”? Tot ce se poate. Oricum, el îşi va exercita atribuţiile cu seriozitatea şi hotărârea care-l caracterizau. Sună. Asistentul pătrunse tăcut în cabinet.

          — Să fie adus. Domnul Drew Collins! În aşteptare, Antonio îşi imagina ceremonialul scoaterii arestatului din celula de la subsol şi măsurile de siguranţă care se luau până la introducerea sa în ascensorul privat al cabinetului directorial. În cele din urmă, la semnalul luminos al sistemului de avertizare, declanşă deschiderea panoului de acces. Mărunt, cu gesturi repezite şi cu părul alb, zburlit ca întotdeauna, Drew Collins pătrunse în încăperea ce-i era atât de familiară. Garda formată din doi decimatori cu fizionomii severe, care, poate şi datorită uniformelor, semănau ca două picături de apă, rămase dincolo de intrarea pe care Antonio Rosales o blocă din nou. Cei doi bărbaţi se priviră tăcuţi. Collins avea o undă de maliţie în ochi, care nu-i scăpă celuilalt.

          — Ia loc, Drew!

          — Mulţumesc, domnule director.

          — Te rog să-mi spui pe nume, ca până acum. De altfel, te-am chemat nu pentru un interogatoriu oficial, ci pentru o discuţie care să lămurească, dacă e posibil, relaţiile dintre noi, acum când au un statut atât de surprinzător! Bătrânul se instală mai comod în fotoliu şi râse aproape cu veselie:

          — Vrei să mă determini, Antonio, să contribui cu toată silinţa la tăierea propriului meu cap? Ei bine, află că nu am nimic împotrivă. Pentru că, oricum, nu am nici o şansă să supravieţuiesc judecăţii bunilor noştri Părinţi, intenţionez ca măcar să-mi închei existenţa cu o faptă bună, dându-ţi posibilitatea să te achiţi cu „brio” de prima ta misiune primită în noua calitate de conducător al Agenţiei. Directorul se ridică nervos în picioare şi acţionă pe o consolă din apropiere sistemul de bruiaj electronic, pentru a împiedica orice eventuală interceptare a convorbirii. Fostul său şef îl urmărea zâmbind:

          — În felul ăsta, îţi va fi destul de greu să-ţi întocmeşti mai târziu rezumatul discuţiei, o dată ce nici tu nu mai poţi face vreo înregistrare. Fără să răspundă, Antonio Rosales ridică de pe biroul din faţa sa un dosar roşu, culoarea pentru „ultraconfidenţial” şi apli-cându-şi amprenta degetului gros al mâinii drepte pe sigiliul magnetic, îl deschise frunzărindu-i câteva file.

          — Iată, Drew. Chestionarul venit din Oraşul Interior, la care trebuie să răspundă ancheta, sugerează faptul că ai încercat să-ţi infiltrezi oamenii în sectoarele vitale ale sistemului nostru de securitate naţională, chiar şţii acolo unde, dat fiind autonomia lor, prerogativele Agenţiei încetează. În esenţă, se consideră că ai cules informaţii despre existenţa celor din Oraşul Interior, că ai exercitat un control şi probabil ai şi influenţat activitatea Oficiului de Control Genetic, iar ca o încununare la toate acestea, ai întreprins tentativa de a distruge însăşi inima sistemului nostru de protecţie naţională, centrala de întreţinere a Marelui Zid Energetic! Crede-mă, am lucrat atâta timp alături de tine fără să sesizez ceva din toate acestea, încât acum am sentimentul că locul meu, de fapt, nu e în fruntea acestei instituţii informative, ci, probabil, undeva între anonimii din fabricile subterane. Uneori, am chiar senzaţia că, cine ştie cum, codul meu genetic a fost clasificat eronat, că eu mă mişc în pielea unui personaj care nu mi-e familiar! Drew Collins se foi puţin, apoi rosti rar, cu ochii spre fereastra de securit fumuriu:

          — Da. Într-adevăr, codul tău genetic a fost clasificat şi încadrat greşit! Directorul încremeni pentru o clipă, apoi se lăsă uşurel în fotoliul său.

          — Ce-ai spus?

          — Exact ce-ai auzit! Locul tău, după toate legile întocmite de înţelepţii Părinţi ai Patriei, e într-adevăr într-una din fabricile subterane!

          — Glumeşti, desigur! Cine ar putea eluda toate sistemele de securitate ce împiedică accesul la computerele de evidenţă? Nu, nimeni nu e în stare de una ca asta!

          — Eu am făcut-o! Am să-ţi explic cum să verifici. Şi va trebui să ştii şi tu s-o faci pentru altcineva. De fapt, poate e mai puţin important să fie cineva mai uman în fruntea Agenţiei, pe cât de util ar fi să-l înlocuiască, de pildă, pe unul ca generalul Nimitz.

          — Nu! Se răzvrăti Antonio. Dacă m-ai pus în afara legii, va trebui să mărturisesc, până la urmă, acest lucru!

          — N-ai decât! În cazul ăsta nu vei mai putea rămâne nici aici, dar, având în vedere formaţia ta de până acum, nici în subteran nu vei mai ajunge. Ai să mă însoţeşti probabil în faţa plutonului de decimatori care, cu înalt profesionalism, ne vor încheia cariera. Faţa smeadă a directorului Agenţiei îşi recăpătă trăsăturile hotărâte dintotdeauna, doar ochii albaştri mai păstrau sclipirile neliniştii ce-l bântuia.

          — Spune-mi Drew. Dacă ai făcut asta, înseamnă că toate celelalte supoziţii sunt reale. Ce te-a determinat să încerci să schimbi existenţa unui milion de oameni, aruncându-i în necunoscut?

          — Oameni?! Oameni zici? Roboţi! Maşini umane condiţionate să asigure o cu totul altfel de existenţă celor câteva mii din Oraşul Interior! Iar Marele Zid Energetic nu ne izolează doar de ei, ci de adevărata existenţă umană, despre care nu avem voie să ştim altceva decât că reprezintă o ameninţare la adresa „dreptelor noastre rânduieli”! Ştii ce înseamnă, de fapt, chiar numele Republicii – „Enclava”?