GILLETTE.

          Într-o dimineaţă friguroasă de decembrie, spre sfârşitul anului 1612, un tânăr îmbrăcat în haine ponosite se plimba prin faţa porţii unei case din strada Les Grands-Augustin, din Paris. După ce umblă destul de mult timp pe această stradă, nehotărât ca un îndrăgostit care nu cutează să intre la prima sa iubită, oricât de uşurică ar fi ea, trecu, în sfârşit, pragul acelei uşi şi întrebă dacă maestrul François Porbus2 era acasă. La răspunsul afirmativ al unei bătrâne care mătura o încăpere de jos, tânărul urcă încet scara, oprindu-se la fiecare treaptă ca un proaspăt curtean îngrijorat de primirea pe care avea să i-o facă regele. Când ajunse sus, rămase o clipă pe palier, şovăind să ridice ciocănelul grotesc care împodobea uşa atelierului unde lucra, fără îndoială, pictorul lui Henric al IV-lea, părăsit de Marie de Medicis3 pentru Rubens. Tânărul era cuprins de acel sentiment adânc care a făcut desigur să vibreze inima marilor artişti când, în culmea tinereţii şi a dragostei lor pentru artă, au întâlnit un om de geniu sau vreo capodoperă. Există în toate sentimentele omeneşti o floare timpurie, născută dintr-un nobil entuziasm oare scade mereu, până când fericirea ajunge o amintire, şi faima o minciună. Dintre aceste emoţii nestatornice, niciuna nu seamănă mai bine cu dragostea, ca pasiunea tinerească a unui artist care începe fermecătorul supliciu al destinului său glorios şi nefericit, pasiune plină de îndrăzneală şi de timiditate, de credinţe nelămurite şi de nelipsite descurajări. Adolescentului înzestrat, uşurel la pungă, care n-a vibrat cu putere înfăţişându-se înaintea unui mare artist, îi va lipsi întotdeauna o coardă a inimii, o nu ştiu ce anume trăsătură de penel, emotivitatea artistică în operă, o anumită expresie poetică. Când unii lăudăroşi, plini de ei înşişi, se încred prea curând în viitorul lor, ei trec drept oameni deştepţi doar în ochii proştilor. În această privinţă, tânărul necunoscut părea să aibă mari merite, dacă trebuie să judecăm talentul după acea timiditate a începătorilor, după acea sfiiciune de nedefinit pe care oamenii sortiţi gloriei ştiu să o piardă practicându-şi arta, întocmai cum femeile frumoase o pierd pe a lor în manevrele cochetăriei. Obişnuinţa de a triumfa micşorează neîncrederea în sine, şi sfiiciunea nu-i, poate, altceva decât neîncredere.

          Copleşit de mizerie şi uimit în acel moment de îndrăzneala sa, sărmanul neofit nici n-ar fi pătruns la pictorul căruia îi datorăm minunatul portretai lui Henric al IV-lea, fără ajutorul neaşteptat trimis de întâmplare. Tocmai atunci un bătrân urca scara. Tânărul nostru ghici, după ciudăţenia costumului, după bogăţia plastronului de dantelă, după siguranţa suverană a mersului, că acest personaj era sau protectorul, sau prietenul pictorului; se dădu la o parte ca să-i facă loc şi îl cercetă plin de curiozitate, sperând să descopere în el firea bună a unui artist, sau caracterul prevenitor al oamenilor îndrăgostiţi de artele frumoase, dar zări pe acea faţă ceva diabolic şi mai ales un nu ştiu ce care ispiteşte pe artişti. Închipuiţi-vă o frunte pleşuvă, bombată, proeminentă, care adumbrea un nas mic şi turtit, răsfrânt la vârf întocmai ca al lui Rabelais sau al lui Socrate, o gură surâzătoare şi încreţită, o bărbie mică, ridicată cu semeţie şi împodobită cu o barba căruntă şi ascuţită, nişte ochi verzi ca marea, şterşi de bătrâneţe, dar care, prin contrastul cu albul de sidef în care înota pupila, aruncau, desigur, uneori, în culmea furiei sau a entuziasmului, priviri magnetice. De altfel, faţa îi era deosebit de ofilită din pricina ravagiilor vârstei, dar mai ales a acelor gânduri care sapă deopotrivă sufletul şi trupul.

          Ochii erau lipsiţi de gene şi de-abia se mai zăreau deasupra arcadei boltite câteva urme de sprâncene. Aşezaţi acest cap pe un trup subţire şi plăpând, înconjuraţi-l cu o dantelă de un alb strălucitor, găurită ca o strecurătoare, aruncaţi peste jiletca neagră a bătrânului un lanţ greu de aur şi veţi avea imaginea nedesăvârşită a acestui personaj pe care lumina slabă a scării îl scaldă sub o culoare fantastică. Ai fi spus o pânză de Rembrandt, mergând fără zgomot şi fără ramă, în acea ambianţă întunecată, proprie marelui pictor. Bătrânul aruncă spre tânăr o privire pătrunzătoare, bătu de trei ori în uşă şi spuse unui bărbat bolnăvicios, cam de vreo patruzeci de ani, care veni să-i deschidă:

          — Bună ziua, maestre.

     Porbus se înclină respectuos, îl lăsă şi pe tânăr să intre, crezând că-l însoţeşte pe bătrân, şi nu se mai sinchisi de el, mai ales că neofitul rămase cuprins de vraja pe care o simt desigur pictorii înnăscuţi când văd pentru prima oară un atelier unde se dezvăluie câteva din meşteşugurile artei. Atelierul pictorului Porbus primea lumină printr-un geamlâc fixat în tavan. Strălucirea zilei, adunată pe o pânză întinsă pe şevalet şi pe care se vedeau doar trei-patru linii albe, nu ajungea până la adâncimile întunecoase din ungherele vastei încăperi; dar câteva sclipiri aprindeau, în această umbră roşcată, fluturaşi argintii pe pântecul unei platoşe de cavaler agăţată pe perete, brăzdau cu o linie de lumină cornişa sculptată şi lucioasă a unui străvechi bufet încărcat cu vase ciudate sau împestriţau cu puncte scânteietoare urzeala grăunţoasă a unor vechi draperii de mătase ţesute cu aur, aruncate acolo în falduri mari, ca model. Frânturi de ghips, fragmente şi torsuri de divinităţi antice, lustruite drăgăstos de sărutul veacurilor, erau presărate pe măsuţe şi console.