Într-o dimineaţă ploioasă din luna lui martie, un tânăr înfăşurat cu îngrijire în mantaua lui, stătea sub streaşina unei prăvălii ce se găsea chiar în faţa acestei vechi locuinţe pe care o cerceta cu o râvnă de arheolog. Într-adevăr, această rămăşiţă a burgheziei din secolul al XVI-lea ridica în faţa cercetătorului seamă de probleme. Fiecare etaj avea ciudăţeniile lui. La primul, patru ferestre înalte şi înguste, apropiate una de alta, erau prevăzute în partea de jos cu nişte oblonaşe pătrate de lemn, menite să producă acea lumină slabă cu ajutorul căreia un negustor dibaci ştie să dea stofelor sale culoarea dorită de muşteriii lui. Tânărul părea că nu ia deloc în seamă această parte foarte importantă a casei; privirile nu se opriseră încă asupra ei. Ferestrele etajului al doilea, ale căror jaluzele ridicate lăsau să se vadă, prin ochiurile mari, pătrate, de geamuri de Boemia, nişte perdeluţe de muselină roşcată, nu-l interesau nici ele. Atenţia lui se îndrepta cu deosebire spre al treilea etaj, asupra unor ferestruici modeste, al căror lemn cioplit cu neîndemânare ar fi meritat mai degrabă să fie păstrat la muzeul de arte şi meserii, ca o mărturie despre primele strădanii ale tâmplăriei franceze. Aceste ferestruici aveau nişte gemuleţe de un verde atât de închis, încât, fără minunata lui vedere, tânărul n-ar fi putut zări perdelele de pânză cu carouri albastre, care fereau de ochii profanilor tainele acelui apartament. Uneori, observatorul acesta, plictisit de contemplarea lui zadarnică sau de tăcerea în care era învăluită casa, ca şi tot cartierul din jur, îşi cobora privirile spre părţile mai din jos. Pe buze îi apărea atunci un zâmbet firesc ori de câte ori dădea cu ochii de prăvălia la care se întâlneau în adevăr, nişte lucruri ce-ţi stârneau de-a dreptul râsul. Un butuc enorm, proptit orizontal pe patru stâlpi ce păreau îndoiţi sub greutatea acestei case gârbovite, fusese răzuit şi pictat din nou cu tot atâtea straturi de diverse zugrăveli, câte rânduri de fard se vor fi aşternut pe obrazul unei ducese bătrâne. În mijlocul acestei grinzi late, încrustată cu crestături gingaşe, se afla un tablou arhaic înfăţişând un motan care se juca cu o minge. Tabloul acesta stârnise veselia tânărului nostru. Trebuie să spunem, însă, că nici cel mai hâtru dintre pictorii moderni n-ar putea născoci o ghiduşie mai plină de haz. Animalul ţinea într-una dintre labele lui de dinainte o rachetă cât el de mare şi se înălţa pe labele de dinapoi ca să lovească o minge uriaşă pe care i-o arunca un gentilom îmbrăcat într-un costum cu dantele. Desenul, culoarea, amănuntele, totul era lucrat în aşa fel încât s-ar fi putut crede că artistul voise să-şi bată joc şi de negustor şi de drumeţi. Timpul, scorojind pictura asta naivă, o făcuse şi mai caraghioasă, prin unele ştersături care ar fi putut să pună pe gânduri pe orice trecător întreg la cap. Astfel, coada bălţată a pisicii era croită în aşa fel încât o puteai lua drept un spectator – într-atât de groase, de lungi şi de stufoase erau cozile pisicilor strămoşilor noştri. În partea din dreapta a tabloului, pe un câmp azuriu, care nu izbutea totuşi să ascundă putreziciunea lemnului, drumeţii citeau: GUILLAUME şi la stânga: SUCCESORUL DOMNULUI CHEVREL. Soarele şi ploaia mâncaseră cea mai mare parte din poleiala aplicată cu zgârcenie pe slovele acestei inscripţii, în care U era la fel cu V şi invers, după legile vechii noastre ortografii. Ca să domolim orgoliul acelora care cred că lumea devine din zi în zi mai plină de duh şi că tertipurile moderne sunt fără asemănare, se cuvine să observăm aci că astfel de firme, a căror etimologie pare ciudată celor mai mulţi dintre actualii negustori parizieni, nu sunt decât imaginile moarte ale unor imagini vii cu ajutorul cărora isteţii noştri străbuni reuşeau să atragă muşteriii în prăvăliile lor. Aşa, bunăoară, „Scroafa care toarce”, „Maimuţa verde” etc. au fost cândva animale închise în colivii, a căror iscusinţă uimea pe trecători şi a căror dresare dovedea puterea de răbdare a târgoveţului din secolul al XV-lea. Asemenea curiozităţi contribuiau la îmbogăţirea fericiţilor lor posesori mai mult decât „Providenţa”, „Dreapta credinţă”, „Harul lui Dumnezeu” sau „Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul”, care se mai pot vedea şi astăzi încă pe firmele din strada Saint-Denis. Totuşi necunoscutul nu stătea, desigur, acolo ca să admire motanul acela, pentru care o clipă de atenţie ar fi fost destul ca să ţi-l întipăreşti în memorie. Tânărul acesta avea şi el ciudăţeniile lui. Pelerina care-i cădea în cute, după moda veşmintelor antice, lăsa să se vadă o încălţăminte elegantă, cu atât mai bătătoare la ochi printre băltoacele pariziene, cu cât el purta ciorapi de mătase albă, ale căror pete de noroi arătau cât de nerăbdător era. Venea, fără îndoială, de la o nuntă sau de la un bal, pentru că la ora aceea matinală ţinea în mână o pereche de mănuşi albe, iar buclele părului său negru, ciufulit, împrăştiate pe umeri, arătau o pieptănătură a la Caracalla2, adusă la modă nu numai de şcoala lui David3, dar şi de înflăcărarea pentru formele greceşti şi romane ce caracteriza primii ani ai secolului nostru. În ciuda gălăgiei pe care o făceau câţiva zarzavagii ce se îndreptau în goană spre hala cea mare, pe strada aceasta de obicei atât de animată, domnea atunci o linişte a cărei vrajă n-o cunosc decât cei ce-au rătăcit prin Parisul pustiu, la orele când freamătul lui, potolit o clipă, se înfiripă iar şi se aude în depărtare ca vuietul puternic al mării.