Ajuns la Paris, după ce străbătuse sprinten, pe jos, drumul din departamentul Pirineii Orientali, cu o sumă de unsprezece franci drept orice provizii, îşi uitase, oarecum, mizeriile copilăriei, ca şi familia, în viitoarea celorlalte mizerii, nelipsite pictorilor ucenici, a căror întreagă avere este doar o cutezătoare vocaţie. Apoi, grijile celebrităţii şi succesului au fost pentru el alte cauze de uitare.

          Dacă aţi urmărit cursul sinuos şi capricios al acestor Studii, vă amintiţi poate de Mistigris, elevul lui Schinner, unul dintre eroii din Un debut în viaţă (Scene din viaţa particulară) şi de apariţiile sale în alte câteva scene.

          În 1845, peisagistul nostru, rival al pictorilor Hobbema, Ruysdaël, Lorrain4, nu mai seamănă deloc cu începătorul sărac şi neastâmpărat pe care l-aţi văzut. Om celebru, posedă acum o încântătoare locuinţă în strada Berlin, nu departe de palatul Brambourg, unde locuieşte prietenul său Bridau, şi aproape de casa lui Schinner, primul său maestru. Este membru al institutului şi ofiţer al Legiunii de onoare5, are treizeci şi nouă de ani, douăzeci de mii de franci rentă, tablourile sale sunt plătite cu bani grei şi, ceea ce i se pare mai extraordinar decât de a fi uneori invitat la balurile curţii, numele său aruncat atât de des de presă în ochii Europei, de şaisprezece ani încoace, a pătruns în fine şi în valea Pirineilor Orientali, unde vegetează trei Lora veritabili: fratele mai mare, tatăl său şi o mătuşă bătrână din partea tatălui, domnişoara Urraca y Lora.

          Din partea mamei, celebrul pictor nu mai are decât un văr, nepot al ei, în vârstă de cincizeci de ani, care locuieşte într-un orăşel manufacturier din departament. Acest văr a fost primul care şi-a adus aminte de Leon.

          Abia în 1840 Leon de Lora primi o scrisoare de la domnul Sylvestre Palafox-Castel-Gazonal (zis pur şi simplu Gazonal) la care răspunse că era într-adevăr el, adică fiul răposatei Leonia Gazonal, soţia contelui Fernand Didas y Lora.

          Vărul Sylvestre Gazonal se duse în vara anului 1841 să anunţe celor din ilustra şi necunoscuta familie de Lora că micul Leon nu plecase spre Rio de la Plata, precum se credea, că nu murise acolo, cum iarăşi se credea, şi că era una dintre marile celebrităţi ale şcolii franceze de pictură, ceea ce nu se mai crezu. Fratele mai mare, Don Juan de Lora, îi spuse vărului Gazonal că era victima unui mucalit din Paris.

          Numitul Gazonal propunându-şi, însă, să meargă la Paris pentru a se judeca într-un proces pe care prefectul din Pirineii Orientali îl smulsese, în urma unui conflict de competenţă, jurisdicţiei ordinare şi-l transferase la Consiliul de Stat, provincialul se hotărî să lămurească lucrurile şi să ceară socoteală pictorului parizian pentru îndrăzneala sa.

          Dar se întâmplă că domnul Gazonal, care trăsese într-un modest hotel din strada Croix-des-Petits-Champs, fu uluit când văzu palatul din strada Berlin. Aflând că stăpânul călătorea prin Italia, renunţă, deocamdată, să-i ceară socoteală şi chiar se îndoi că celebrul om o să-i recunoască rudenia.

          Din 1843 până în 1844 Gazonal se judecă. Acest litigiu privind cursul şi nivelul unei ape şi suprimarea unui baraj, în care se amestecase administraţia susţinută de locuitorii de pe malul râului, ameninţa însăşi existenţa fabricii.

          În 1845, Gazonal socotea procesul în întregime pierdut, deoarece secretarul referendarului însărcinat cu întocmirea raportului îi destăinuise că acest raport se va opune concluziilor sale, iar avocatul său îi confirmase acest lucru. Gazonal, deşi era comandant al gărzii naţionale din oraşul său şi unul dintre cei mai pricepuţi fabricanţi din departament, se simţea atât de neînsemnat la Paris, fu atât de speriat de scumpetea vieţii şi a celor mai mărunte fleacuri, încât nu părăsea mizerabilul său hotel, tăcând chitic.

          Acest meridional, lipsit de soarele său, ura Parisul, numindu-l o fabrică de reumatisme. Adunând cheltuielile procesului şi ale şederii la Paris, luă hotărârea ca la întoarcere să-l otrăvească pe prefect sau să-l ucidă cu lovituri de pumnal, ca Tezeu pe Minotaur6. Când era trist îl omora dintr-odată pe prefect, când era vesel, se mulţumea să-l înţepe.

          Într-o dimineaţă, la sfârşitul mesei, apucă furios jurnalul, bombănind. Aceste rânduri prin care se termina un articol: Marele nostru peisagist Leon de Lora, reîntors de o lună din Italia, va expune mai multe tablouri la Salonul oficial; astfel expoziţia va fi, după cum se vede, strălucită… izbiră pe Gazonal ca şi cum vocea care le vorbeşte jucătorilor atunci când câştigă i le-ar fi zvârlit în ureche. Cu acea spontaneitate proprie meridionalilor, Gazonal sări din hotel în stradă, din stradă într-o cabrioletă şi se duse glonţ în strada Berlin, la vărul său.

          Leon de Lora îi trimise răspuns vărului Gazonal invitându-l pentru a doua zi la dejun la Café de Paris, deoarece în acel moment era absorbit de o anumită ocupaţie, ceea ce nu-i permitea să primească. Gazonal, ca un meridional ce era, îi povesti valetului toate necazurile sale.

          A doua zi, la ora zece, Gazonal, prea gătit pentru acea împrejurare (îmbrăcase fracul său de culoarea albăstrelelor, cu nasturi auriţi, o cămaşă cu jabou, o vestă albă şi mănuşi galbene), îşi aşteptă amfitrionul bătând pasul pe loc timp de o oră pe bulevard, după ce mai întâi aflase de la cafegiu (aşa se numesc în provincie patronii de cafenea) că aceşti domni dejunează, de obicei, între orele unsprezece şi douăsprezece.

          — Pe la unsprezece şi jumătate, doi parizieni numai în redingotă – spunea el când îşi povestea aventurile celor din ţinutul lui – şi care nu prea făceau impresie, strigară văzându-mă pe bulevard: „Iată-l pe Gazonal al tău!..”

          Acest interlocutor era Bixiou, pe care îl adusese Leon de Lora ca să-l facă pe vărul său să se dea în spectacol.