Sarut mana si respect...chiar vreti sa "recunosc ca sunt mistret" ? adica nu vreun neam de ministru , bugetar de primarie, CJ sau s-parlamentar?spun sarut mana pentru masa sotiei mele,spun sarut mana, mama...dar..pana aici...cu tinerii care au doar drepturi, am inceput sa iau masuri...suturi in c...r si batai la "ceas de seara"...are efect, garantez...nu mai sunt manele la scara blocului si in parc, elibereaza banca din parc cand apar oameni in varsta cu nepoteii de mana...precum am zis:ROMANII SI TIGANII STIU DOAR DE FRICA SI DE BATAIE....urmarit "Femeia la 30 de ani", versiunea on-line....ce e mai profund...a cerut azil lui putin...marele actor francez Depardieu, scarbit de bugetarii francezi cu taxe de peste 50% pentru puturosi...mare dreptate avea...pana la Nucingen si suferintele curtezanelor, va las doar respectul meu si speranta ca nu toti tinerii din Romania sunt manelisti(Coldplay,concert, iunie 2024)

[/quote]

          Prefaţă la prima ediţie.

          Partea întâi.

          Cum iubesc cocotele.

          Partea a doua.

          Cât îi costă amorul pe bătrâni.

          Partea a treia.

          Unde duc căile greşite.

          Partea a patra.

          Ultima întrupare a lui Vautrin.

          Partea întâi[6]

          Cum iubesc cocotele.

          În 1824, la ultimul bal de la Operă, multe măşti au fost impresionate de frumuseţea unui tânăr care se plimba prin coridoare şi în foaier, cu mersul celui pornit în căutarea unei femei reţinute acasă de împrejurări neprevăzute. Taina acestui mers, când leneş, când grăbit, n-o ştiu decât bătrânele şi câţiva hoinari inveteraţi. În acel imens loc de întâlnire, mulţi nu se prea observă unii pe alţii, interesele sunt trezite de pasiune, şi chiar acei ce n-au ce face sunt preocupaţi. Tânărul dandi era aşa de preocupat de ceea ce căuta şi atât de neliniştit, încât nici nu-şi dădea seama cât succes avea: exclamaţiile ironic admirative ale unora dintre măşti, uimirea gravă, glumele muşcătoare, cuvintele cele mai mângâietoare, nu le auzea, nu vedea nimic. Deşi era frumos ca acele fiinţe excepţionale care vin la balul de la Operă după vreo aventură şi o aşteaptă cum se aşteaptă o lovitură norocoasă la ruletă când trăia Frascati[7], părea totuşi sigur de ce avea să i se întâmple în seara aceea, ca orice burghez aşezat; de bună seamă că era eroul unuia dintre acele mistere cu trei personaje din care se alcătuieşte tot balul mascat de la Operă şi care sunt cunoscute numai de cine joacă un rol într-însele; căci pentru femeile tinere venite acolo numai ca să poată spune: „am văzut”, pentru provinciali, pentru tinerii fără experienţă, pentru străini, Opera trebuie să fie într-un asemenea moment palatul oboselii şi al plictisului. Pentru ei, mulţimea aceea, întunecată, înceată şi înghesuită, care se duce, vine, şerpuieşte, se învârte, se întoarce, urcă şi coboară şi nu poate fi asemuită decât cu gângăniile dintr-un furnicar, nu este mai puţin enigmatică decât bursa pentru un ţăran din Bretania care nici nu ştie că există registrul datoriei publice. La Paris, afară de rare excepţii, bărbaţii nu se maschează: un bărbat în domino pare caraghios. În asta se manifestă duhul naţiei. Cine vrea să-şi ascundă o intrigă, se poate duce la balul Operei, fără a se duce cu adevărat, iar măştile silite să intre neapărat înăuntru, intră şi ies îndată. Un spectacol din cele mai hazlii e înghesuiala de la uşă, pe care o produce chiar de la începutul balului valul de oameni care se revarsă dinăuntru luptându-se cu cei care intră. Astfel că bărbaţii mascaţi sunt sau soţi geloşi veniţi să-şi urmărească nevestele, sau soţi necredincioşi care nu vor să fie prinşi de dânsele, situaţii la fel de ridicole. Or, tânărul nostru era urmărit, fără a şti, de către o mască înspăimântătoare, un ins gros şi scurt, ce se rostogolea ca un butoi. Pentru cineva familiar cu Opera, acest domino ascundea de bună seamă un agent de bursa, un bancher, un notar, un administrator, într-un cuvânt, vreun burghez ce-şi bănuia infidela. Într-adevăr, în societatea foarte înaltă, nimeni nu aleargă să găsească dovezi umilitoare. Câteva măşti îşi şi arătaseră unele altora, râzând, acest personaj monstruos, altele îl strigaseră, nişte tineri râseră de el; lat şi ţeapăn, se vedea că nu-i păsa de aceste biete săgeţi; mergea unde-l ducea tânărul, ca un mistreţ urmărit, căruia nu-i pasă nici de gloanţele ce-i fluieră pe la urechi, nici de câinii care latră în urma lui. Deşi la prima vedere plăcerea şi neliniştea au îmbrăcat aceeaşi mască, ilustra şi neagra mantie veneţiană, deşi totul se învălmăşeşte în balul de la Operă, diferitele cercuri ce alcătuiesc societatea pariziană se întâlnesc, se recunosc şi se observă. Există noţiuni atât de precise pentru cei câţiva iniţiaţi, încât hieroglifele intereselor se pot citi ca un roman pasionant. Pentru cunoscători, omul acesta nu putea aşadar să aibă vreo întâlnire de dragoste: altfel ar fi purtat fără greş vreun semn convenit roşu, alb sau verde, care vesteşte plăcerile pregătite cu mult înainte. Să fi fost oare vorba de o răzbunare? Văzând că mascatul urmăreşte aşa de aproape un tânăr care are o întâlnire, câţiva inşi fără altă treabă se ţineau şi ei după tânărul acesta cu chipul frumos, pe care plăcerea îl înconjurase cu dumnezeiasca sa lumină, şi care trezea interesul: cu cât înainta, cu atât stârnea curiozitatea. De altminteri, totul arăta că e obişnuit cu o viaţă elegantă. După o lege fatală a vremii noastre, nu sunt mari deosebiri, nici fizice, nici morale, între cel mai distins şi mai bine educat fiu de duce şi băiatul acesta fermecător pe care deunăzi îl sugruma cu ghearele ei de fier mizeria în mijlocul Parisului. Frumos şi tânăr, ascundea poate înăuntrul său o prăpastie, ca mulţi tineri care vor să joace un rol la Paris, fără să aibă capitalul potrivit cu pretenţiile lor, şi care în fiecare zi riscă să piardă totul, închinându-se zeiţei celei mai linguşită în această cetate regală: întâmplarea. Totuşi, ţinuta şi purtările sale erau fără cusur: călca pe parchetul clasic al foaierului, ca unul familiarizat cu Opera. Cine n-a observat că acolo, ca în toate zonele Parisului, există un fel de a te comporta în stare să dezvăluie ce eşti, ce faci, de unde vii şi ce vrei?

          — Ce tânăr frumos! Aici ne putem întoarce să-l vedem, zise o mască, în care obişnuiţii balurilor de la Operă puteau recunoaşte o femeie din lumea bună.

          — Nu ţi-l aminteşti? Îi răspunse însoţitorul ei, care-i dăduse braţul, doamna de Châtelet ţi l-a prezentat doar.

          — Cum? El e? Puiul de farmacist care-o zăpăcise, şi apoi s-a făcut ziarist, amantul Coraliei?

          — Căzuse atât de jos încât nu credeam că se mai ridică, şi nu înţeleg cum mai poate apărea în lumea pariziană, zise contele Sixte du Châtelet.

          — Arată ca un prinţ, observă masca, şi n-a învăţat să se comporte aşa de la actriţa cu care a trăit; deşi verişoara mea ghicise ce zace în el, n-a ştiut să-l cioplească; tare aş vrea să cunosc amanta acestui Sargine[8]; spune-mi ceva din viaţa lui, un lucru cu care să-l pot tulbura.

          Perechea aceasta, care-l urmărea pe tânăr vorbind în şoaptă, era în clipa aceea spionată de către mascatul cel lat în spete.

          — Dragă domnule Chardon, zise prefectul Charentei luându-l pe dandi de braţ, îţi prezint o doamna care vrea să facă încă o dată cunoştinţă cu dumneata.

          — Scumpe conte Châtelet, răspunse tânărul, chiar această doamnă m-a învăţat cât de ridicol e numele ce mi-l dai. Printr-un decret regal mi-am recăpătat numele strămoşilor mei după mamă, Rubempré. Deşi faptul a fost anunţat în ziare, el se referă la un om atât de neînsemnat încât nu mi-e ruşine să-l amintesc prietenilor, indiferenţilor şi duşmanilor: îţi poţi alege ce loc doreşti în aceste categorii, dar sunt sigur că nu vei dezaproba o măsură pe care însăşi soţia dumitale m-a sfătuit s-o iau, pe vremea când nu era încă decât doamna de Bargeton. (Această împunsătură elegantă o făcu să zâmbească pe marchiză, în schimb prefectul Charentei avu o tresărire nervoasă.) Spune-i, adăugă Lucien, că acum am blazonul roşu, cu taur furios. De argint, pe un fond verde.

          — Gonind. După arginţi, spuse Châtelet.

          — Doamna marchiză îţi va explica, dacă nu ştii cumva, de ce blazonul acesta străvechi înseamnă ceva mai mult decât cheia de şambelan şi albinele de aur ale lui Napoleon aflate pe blazonul dumitale, spre disperarea doamnei Châtelet, născută Nčgrepelisse d'Espard. Răspunse Lucien iute.

          — Fiindcă m-ai recunoscut, nu te mai pot necăji; mi-e greu să-ţi mărturisesc cât de mult îmi stârneşti dumneata curiozitatea, îi spuse cu glas scăzut marchiza d'Espard, uimită de obrăznicia, siguranţa şi îndrăzneala de care da dovadă acum, omul dispreţuit de ea odinioară.

          — Îngăduiţi-mi deci, doamnă, să păstrez singura mea şansa de a stăpâni gândurile dumneavoastră, rămânând în acest tainic semiîntuneric, zise Lucien cu zâmbetul unui om ce nu vrea să-şi compromită un succes sigur.

          Marchiza nu-şi putu stăpâni o mică tresărire de ciudă, văzându-se tăiată, cum spun englezii, de precizia lui Lucien.

          — Te felicit pentru schimbarea intervenită în situaţia dumitale, zise contele du Châtelet.

          — Îţi mulţumesc la fel de sincer cum mă feliciţi, răspunse Lucien, înclinându-se cu graţie desăvârşită în faţa marchizei.

          — Ce îngâmfat! Îi zise contele cu glas scăzut doamnei d'Espard. Până la urmă şi-a câştigat şi strămoşi.

     — Când îngâmfarea tinerilor se abate asupra noastră, vesteşte mai întotdeauna o fericire de un ordin foarte înalt: căci la voi, ceştilalţi, arată doar că vă merge prost. De aceea, aş vrea să ştiu care dintre prietenele noastre a luat sub aripa ei această pasăre frumoasă. Dacă aş şti, poate că m-aş putea amuza astă-seară.