Capitolul I.

          La aproape două luni după evenimentele ce le povestirăm, o trăsură de poştă plecată la ora zece seara din Orléans mergea pe la cinci dimineaţa, prin mijlocul regiunii Touraine, pe drumul Imperial care duce de la Tours la micul orăşel G. Era la trei leghe depărtare de acea subprefectură situată în afara razei drumului de fier, unde se găsea moşia seniorială a Orageriei şi unde marchiza de Chamery, mama defunctului Hector de Chamery şi a domnişoarei Andrée Brunot, îşi dăduse ultima suflare cu optsprezece ani în urmă.

          Trăsura, care mergea foarte repede, ducea două persoane binecunoscute de noi: vicontele Fabien d’Asmolles şi marchizul Albert-Frédéric-Honoré de Chamery, adică eroul nostru Rocambole.

          Desigur, acei, ce-l văzuseră, cu câteva luni mai înainte, pe strălucitul aventurier, iscălind cu mâna sigură şi cu un surâs fericit pe buze, contractul său de căsătorie cu domnişoara Conception de Sallandrera, cu greu l-ar fi recunoscut.

          Rocambole nu mai era decât umbra lui însuşi. Galben, cu privirea tristă, fruntea gânditoare, falsul marchiz părea că este prada unei tristeţi ucigătoare.

          Cufundat într-un fel de prostraţie dureroasă, privea în jurul lui ca un om căruia, de aici înainte, totul îi este indiferent.

          Vicontele ţinea una din mâinile marchizului şi-l privea cu milă.

          — Bietul meu Albert, zicea el, ştii tu că mă sperii?

          — Eu? zise Rocambole, pe care cuvintele acestea îl făcură să tresară cu nervozitate. Şi încercă să surâdă. Eu? repetă el, te sperii?

          — Fără îndoială.

          — Cum?

          — Tristeţea ta de două luni este de neînţeles.

          — Cu toate, acestea este uşor de explicat, murmură Rocambole.

          — Nu găsesc.

          — Ştii că o iubesc pe Conception.

          — Ei bine, o vei lua de soţie peste şase săptămâni.

          Rocambole ridică capul.

          — Am presimţiri, zise foarte încet dânsul, atât de încet, încât Fabien abia îl auzi.

          — Bietul meu Albert, reluă vicontele, ai slăbiciunea nervoasă a copiilor şi nu ai nici o tărie în faţa fatalităţii.

          — Fatalitatea, murmură Rocambole cu un accent de spaimă. Oh! nu mai pronunţa acest cuvânt. mă înspăimântă.

          — Scumpe frate, continuă vicontele cu emoţie, te credeam mai tare, mai curajos, mai încercat cu peripeţiile vieţii. Peripeţii. ca şi cum s-ar putea numi astfel o împrejurare neprevăzută, dar destul de obişnuită, care a intervenit totdeauna pentru a întârzia fericirea ta şi a o amâna cu şase săptămâni. Desigur, întâmplarea a fost crudă, lovind cu o apoplexie fulgerătoare pe tatăl domnişoarei Conception în chiar dimineaţa căsătoriei tale, permiţând ca biata copilă, logodită în ajun, să trebuiască să schimbe în îmbrăcăminte de doliu, podoaba albă a miresei; s-a arătat aspră şi teribilă atingând două cadavre, acela al ducelui, acela al bietului tău matelot, victimă a furtunii, sub acelaşi acoperământ unde, chiar în acea seară trebuia să răsune zgomotoasa orchestră a unui bal de nuntă; însă, este aceasta un motiv, amicul meu, ca să-ţi pierzi astfel curajul?

          Rocambole suspină şi tăcu.

          — Conception nu putea să te ia în căsătorie a doua zi după înmormântarea nefericitului său părinte şi a trebuit să fie amânată căsătoria, pentru a respecta obiceiul spaniol; dar te iubeşte, mai mult ca oricând; de când este cu mama sa la castelul Sallandrera, unde au condus rămăşiţele mortuare ale ducelui, a trecut o singură zi fără să primeşti de la dânsa câte o lungă şi frumoasă scrisoare?

          — Nu, zise falsul marchiz, tot trist şi visător.

          — Cu toate acestea eşti întunecat, preocupat mereu, tresari la cel mai mic zgomot, ai visuri agitate şi îţi scapă adesea cuvinte neînţelese în timpul somnului. Sunt zile în care Blanche şi cu mine ne temem pentru mintea ta.

          — Sufăr. murmură Rocambole.

          — Dar eşti nebun, amicul meu. Acum este aproape ora fericirii tale.

          — Cine ştie?

          Şi în aceste două cuvinte era un poem întreg de nelinişte şi spaimă.

          Marchizul Albert-Frédéric-Honoré de Chamery ridică deodată capul.

          — Nu eşti superstiţios? întrebă el, încercând să surâdă.

          — Eu? Nu.

          — Eşti foarte fericit!

          — Ce vrei să zici, frate?

          — Ascultă, zise Rocambole, părând că face o sforţare asupra lui însuşi, că devine omul de mai înainte, banditul îndrăzneţ şi sceptic totdeauna dispreţuitor faţă de avertismentele destinului; ascultă, eu nu mi-am petrecut tinereţea sub tropice, printre naţiunile superstiţioase, fără să fiu atins. Am sfârşit prin a crede orbeşte în fatalitate.

          — Nebunule, zise Fabien, surâzând.