FIUL LUI MILADY (Le fils de Milady)

          Capitolul I.

          Vântul sufla cu putere, ploaia biciuia geamurile vechiului castel şi focul care ardea în soba din bucătărie, adunase acolo pe toţi servitorii.

          Toate acestea se petreceau la castelul Rochebrune în Picardia la câteva leghe de Noyon, nu departe de drumul ce duce la Amiens.

          Rochebrune era o veche locuinţă de pe vremea cruciadelor, o rămăşiţă a castelelor-forturi de pe vremuri, ale cărui şanţuri fuseseră umplute, iar podurile înlăturate. Pus pe o colină, dominând o vale aproape sălbatică, cu zidurile înnegrite, castelul Rochebrune, iarna ca şi vara, avea un aspect sinistru pe care-l observa orice călător.

          În fundul văii trecea o cale, acum aproape deşartă de orice timp, altă dată, înainte de calea ferată, zgomotoasă în orice moment.

          Rochebrune era un castel legendar. Despre el se povesteau sute de istorioare.

          Aproape o sută de ani, castelul a fost nelocuit şi avea reputaţia unui loc blestemat.

          Un baron de Rochebrune, ultimul cu acest nume, îşi asasinase soţia.

          Moştenitorii, nişte gentilomi, arendaseră moşiile şi închiseseră uşile castelului.

          Proasta reputaţie a acestui castel, despre care se spunea că în fiecare noapte fantoma castelanei asasinată revenea, îl salvase de distrugere în 1793.

          Peste trei sferturi de secol trecuseră fără ca cineva să pătrundă înăuntru şi fără să se prezinte vreun cumpărător.

          În fine, într-o zi, trecuseră de atunci cinci sau şase ani, doi englezi treceau pe acolo într-o trăsură de poştă, auziră povestindu-se acele legende şi avură curiozitatea de a vizita acel loc de teroare şi a-l cumpăra.

          E adevărat că aceşti doi englezi, sau mai bine zis acest englez şi această englezoaică, căci erau un bărbat şi o femeie, erau şi ei nişte personaje legendare.

          Femeia era nobilă, bărbatul, din contra, avea aerul unui intendent.

          El o numea pe stăpâna sa milady; ea îi spunea Bob.

          Milady, la sosirea ei, era o femeie de aproape 36 de ani, brună ca irlandezele, cu ochii negri strălucind de o flacără întunecată, palidă în aşa chip încât s-ar fi putut spune că e o fantomă şi de o frumuseţe stranie şi fatală.

          Bob era un om deja bătrân.

          El era înalt, slab, cu părul alb, cu faţa galbenă, cu privirea tristă, ca şi a stăpânei sale.

          Cum ei nu găsiră în sat nici un servitor care să vrea să vină la Rochebrune, ei aduseră servitori din Paris sau din altă parte.

          Timp de un an, o legiune de lucrători se siliră să restaureze castelul.

          Apoi, se concediară lucrătorii, şi o existenţă ciudată, pe care v-o înfăţişăm în continuare, începu pentru aceste două personaje.

          Milady ieşea călare dimineaţa, dar ea nu mergea nici în satele, nici în oraşele învecinate.

          Evita fermele şi casele şi nu vorbea niciodată cu nimeni, nici chiar cu servitorii castelului.

          Niciodată ea nu primea vreun vizitator. Până şi cerşetorii ocoleau Rochebrune.

          Bob, intendentul, nu era mai comunicativ decât stăpâna sa.

          Chiar servitorii, toţi străini de altfel, nu vorbeau cu nimeni. Totuşi, după cum vom vedea, ei vorbeau între ei, iar astă seară în bucătărie convorbirea era foarte animată.

          — Iată un timp mizerabil, zise Saturniu, valetul. Doamna va petrece încă o noapte rea.

          — O vom auzi ţipând şi cerând iertare, zise bucătăreasa.

          — Ce păcat că nu ştim limba engleză, murmură un om scund, care era grăjdar la Rochebrune. El răspundea la numele de Jacquot.

          — La ce ţi-ar servi să ştii englezeşte? Zicea bucătăreasa.

          — Cel puţin când doamna strigă noaptea, vom pricepe ceea ce spune.

          — Sigur, zise Saturniu, că spiritele vor reveni în noaptea asta.

          — Vin adesea de câtva timp, observă Jacquot.

          — Se ştie în ce odaie se va culca milady în noaptea asta? Întrebă bucătăreasa.

          — Ştii, răspunse Saturniu, că ea schimba odaia în fiecare noapte?

          — Speră în acest fel să evite spiritele.

          — Eu, mai spuse bucătăreasa, gândesc că milady vede spirite acolo unde nu sunt.

          — Prostii!

          — Şi că remuşcările o aduc în această stare.

          — Remuşcările?

          — Da.