Capitolul I.

          Ceaţa negricioasă care în timpul dimineţii învăluise toată Londra, se risipise brusc sub suflarea brizei care bătea de la sud-vest la nord-est. Discul de aramă al soarelui se dezvăluise din ce în ce mai luminos pe un cer fără nori, inundând cu razele sale de foc vechiul dom Saint-Paul.

          Era o zi de mare bucurie pentru englezi, ziua de 1 iulie 1776.

          Păcăliţi de recentele şi decisivele avantaje dobândite în faţa rebelilor americani, membrii Camerei Lorzilor erau departe de a gândi că, în câţiva ani, marea colonie americană, ajutată de sabia Franţei, şi-ar fi cucerit pentru totdeauna independenţa prin separarea de patria-mamă. Respinşi, fugăriţi rând pe rând pe malurile lacurilor Erie şi Ontario, englezii şi-au reocupat una câte una toate poziţiile lor.

          Energia pe care tânărul marchiz d'Asburthon a arătat-o în apărarea fortului St. George şi exemplul incredibil pe care l-a dat, au condus, după părerea multora, la victoriile armatei engleze. Bătrânii generali, albiţi pe câmpul de luptă, au fost întrecuţi în vitejie de către un ofiţer de douăzeci de ani. Dar, era o zi de sărbătoare pentru englezi pentru că acest tânăr erou de douăzeci de ani, după ce debarcase la Plymouth, urma să revină în capitală în fruntea câtorva cavaleri curajoşi care mai rămăseseră din acest frumos regiment de dragoni care se numeau „dragonii regelui”.

          Astfel, de la orele opt de dimineaţă, toată populaţia se adunase ca să întâmpine acest batalion sacru, dincolo de porţile Londrei.

          Imensa mulţime fusese înconjurată cu mare dificultate de ofiţeri de poliţie. Femeile se ridicau în vârful picioarelor la marginile drumului, bărbaţii se înghesuiau şi copiii se urcau în copaci. Cu toate acestea, nimic nu apăruse încă la orizont. Într-o clipă, mulţimea devenise atât de compactă, încât echipajul strălucitor ar fi fost complet învăluit şi caii nu ar fi putut împinge acest potop uman.

          Într-o trăsură descoperită, trasă de doi cai magnifici, se aflau două femei care puteau fi luate drept două surori. Una radia strălucirea splendidă a tinereţii, cealaltă avea acea încredere nobilă şi demnitate calmă a maternităţii.

          Aceste două femei păreau la fel de nerăbdătoare ca populaţia de a-i vedea pe dragoni, şi atunci când vizitiul anunţă că nu putea merge mai departe, cea mai în vârstă dintre ele exclamă:

          — Ei bine, vom merge pe jos.

          — Nu, doamnă, răspunse tânăra, nu aş accepta, pentru că v-aţi expune şi aţi putea fi strivită de mulţime. Şi apoi, adăugă ea, vom vedea mai bine de aici, din trăsură.

          — O, fiul meu! Murmură cealaltă femeie, fiul meu adorat!

          — Îl veţi vedea, dragă doamnă Cecilia! Spuse miss Ellen, nepoata lui sir Robert Walden, care venise să-l întâlnească pe Lionel.

          În acel moment, mulţimea auzi un murmur prelung, un nor de praf întunecă orizontul, şi o sută de mii de voci au strigat la unison:

          — Uite-i! Ei sunt!

          O femeie îmbrăcată într-un costum modest de burgheză, care a fost nevoită să se agaţe de uşa trăsurii, întinse mâna spre d-na Cecilia şi spuse pe un ton rugător:

          — Ah! Doamnă, dacă sunteţi mamă, nu puteţi refuza rugămintea altei mame. Lăsaţi-mă să urc în trăsura dvs., pentru că şi eu, şopti ea sufocată de un suspin, şi eu vreau să-mi văd fiul!

          D-na Cecilia întinse braţele spre femeie şi o trase lângă ea, în timp ce miss Ellen o privea pe necunoscută cu o curiozitate arzătoare. Această femeie, care părea să aibă treizeci şi opt sau patruzeci de ani, era încă deosebit de frumoasă, dar chipul său purta amprenta unei îndelungate şi adânci dureri sufleteşti.

          — Biata femeie, spuse doamna Cecilia, aţi suferit şi aţi plâns de multe ori în timpul acestui război blestemat?

          — Oh! Da, răspunse ea, ridicându-şi privirea spre cer, având ochii în lacrimi. Oh! Da, milady.

          — Dar îl veţi revedea, în sfârşit! Pentru că el va veni, nu-i aşa? El s-a întors teafăr şi nevătămat.

          — Da, doamnă, spuse străina tremurând.

          — Aceasta este mama unui soldat, şopti doamna Cecilia la urechea domnişoarei Ellen.

          Dar tânăra nu răspunse şi părea absorbită de unele amintiri îndepărtate.

          — Cum îşi frământă mâinile şi cum le duce la inimă, biată femeie! Completă d-na Cecilia.

          Necunoscuta nu răspunse, dar două lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obraji însoţite de un suspin înăbuşit.

          — Uite-i! Uite-i! Striga mulţimea din nou.