1. În acea zi inundata de un soare parând atotputernic, principiul răului, indiferent la aceasta provocare azvârlita de bucuria de a trai ori tocmai întărâtat de ea, îşi făcea jocul sau sumbru, doldora de calcule şi de întortochieri ingenioase. Forţele malefice aleseseră, în 20 iunie 1949, ca loc de acţiune, beciurile Securităţii din capitala României şi birourile de deasupra, iar ca personificare, trupul cu alura lombroziana (asimetric, încovoiat, frunte îngusta, mâini neverosimil de lungi), purtând marca lui Seth, străvechiul sau patron egipţian, adică botul de iepure (sa ne amintim şi de ucigaşul din Baltagul, Calistrat – frumuşelul!

          — Bogza), deci se opriseră în alegerea întrupării lor asupra generalului Nikolski, şeful anchetelor. În faţa lui stătea tot un marxist, un fost agent sovietic, ca şi el, pe care asasinul cu privire saşie îl transformase în prada, chinuindu-l cu dexteritate şi cu vădită placere.

          2. Noapte de duminica spre luni. Citesc, fara sa ma pot opri, Vsio teciot a lui Vasili Grossman. În general, lucruri ştiute, dar cu un accent nou. Deci în lagărele speciale sovietice nu erau închişi cei ce luptaseră împotriva statului, ci aceia care, mai mult sau mai puţin, ar fi putut s-o facă. (Pe liceanul arestat pentru o infracţiune reala, de a fi lipit manifeste antistatale, veneau să-l vadă, ca pe un animal ciudat, zeci de lucrători ai serviciilor de securitate.) Prezumţia de vinovaţie e suficienta pentru condamnare, va zice peste câţiva ani şi ucenicul Nikolski. E clar, voi rata prilejul de a ma prezenta fresh la slujba. Un demon ma mâna mai departe şi dau de ordinul lui Stalin de a omorî prin foamete ţărani din Ucraina, de platformele trase de cai grei, adunând morţii de peste noapte, de pruncii încă palpitând, azvârliţi în gropile de gunoi, în timp ce marele scriitor al revoluţiei („Omul – ce mândru suna acest cuvânt”) scria cu inocenţa într-un ziar moscovit despre nevoia jucăriilor educative pentru copii. Aud primul tramvai, vad, prin draperie, cum creşte lumina („nu plânge, citeşte 'nainte”), nu ma pot descleşta din vehemenţa incredibila a discursului defunctului scriitor indexat drept rusofob: „Vândut… Lacheu. Lingău. Naimit. Agent, Iuda cumpărat cu 30 de arginţi – cu asemenea vorbe îşi trata deseori Lenin potrivnicii”. „În disputa, Lenin nu urmarea adevărul, ci victoria”. „Intoleranţa leninista, dispreţul faţa de libertate, (…) brutalitatea în raporturile cu cei de alta părere şi capacitatea de a şterge de pe faţa pământului, fara sa clipească, nu doar oraşe, ci judeţe, raioane, gubernii întregi care îi contestau adevărurile ortodoxale…” E ora şapte. Tâmpla îmi bate cadenţa diatribei antileniniste. Deschid aparatul de radio. De la Moscova se anunţa ca Gorbaciov a fost înlăturat de la putere.

          3. Într-o apariţie televizata, Nikolski a negat orice implicare în „reeducarea” de la Piteşti. Între timp, puciul din U. R. S. S. a eşuat. Ştiau ce ştiau locuitorii capitalei sovietice, posesori ai unei revigorate memorii istorice, când, cu prodigioasa râvna, s-au apucat sa dărâme statuia lui Dzerjinski, părinte al Cekai, la rândul ei mama K. G. B.-ului şi bunica vitrega a Securităţii; încă din 1917, venerabilul tătuc punea pe hârtie: „Comuniştii trebuie sa fie pregătiţi sa folosească la nevoie tot felul de şiretlicuri, planuri şi stratageme ilegale, sa nege şi sa ascundă adevărul. Politica comunista vizează în mod concret învrăjbirea în rândurile inamicilor/… /, nu pentru a le îndrepta greşelile, ci pentru a-i distruge”. (J. Barron, K. G. B., apud H. P. Cathala, Epoca dezinformării).

          Arătania leporina, importata din ţara N. K. V. D.-ului victorios asupra propriului popor, a avut grija să-şi şteargă urmele, sa puna doar prin intermediari mâna pe bâta.

          4. Pornind în căutarea lui Nikolski, dai de alţi torţionari: Chirion cel ghebos, ofiţer politic la Peninsula, comandanţii Crăciun (Aiud), Moiş (Timişoara), Goiciu (Gherla); cei doi adjuncţi ai lui Ţurcanu, mari reeducaţi, brigadierul Coriolan Gherman (a lucrat până nu demult la O. J. T. Cluj, relaţii externe) şi pontatorul Livinski de la Canal – aceştia l-au chinuit noapte de noapte pe doctorul Simionescu, obligându-l „sa iasă la sârme” şi să-şi încaseze glonţul izbăvitor.

          S-au nimerit printre gardieni şi oameni de treaba. Moş Dumitrache de la Târgşor a făcut sa pătrundă un Nou Testament printre deţinuţi, Alexa, poreclit „omul lui Dumnezeu”, cauta să-i apere pe cei închişi de virulenţa zvonurilor răspândite de conducerea de la Aiud; în cele din urma a fost el însuşi condamnat, aşa ca astăzi osemnitele-i zac în cimitirul închisorii.

          Un caz aparte – chinuit de viziuni infernale, Kling, şeful Securităţii din Lugoj, a înnebunit şi şi-a curmat viaţa. A avut parte de o fiica beţiva şi cleptomana.

          5. Prima semnalare: dl. N. A. din Lugoj l-a zărit pe Nikolski la Lugoj, în uniforma de general sovietic, spre sfârşitul lui 1944. A rămas circa trei săptămâni. Familiile Koliev şi Şostakov i-au stat mai mult prin preajma, aşa ca ar putea depune marturii interesante.

          5b. Nu, dl. V. Z. nu l-a văzut niciodată, însa duhul sau autoritar plutea asupra Aiudului, păzitori şi încarceraţi îi pomeneau numele cu aceeaşi frecvenţa. Se ştia ca orice sachimbare în viaţa de închisoare (o înrăutăţire a regimului sau o abia perceptibila îmbunătăţire) nu se poate face decât cu consimţământul lui Nikolski şi al şlehtei lui. De aceea circula vorba ca nici musca nu zboară pe acolo fara ştirea sa.