Întâi apăruseră cei din strada Vale. În centrul Bocnei se întâlniră cu cei de pe Moraviţa, semn că sentimentul de frustrare era general: Gâscarul îi păcălise. Manu, de curând expulzat din Italia, îndrăznise să compare dependenţa lor de vizitele Gâscarului cu dependenţa de haşiş, drept pentru care fu crunt bătut de către chiar prietenii lui, în faţa birtului rece şi de obicei gol al Perceptorului. Ceea ce trăiseră cu toţii nu putea fi comparat cu nimic.

          Orologiul bisericii tocmai bătuse de douăsprezece ori când o luară cu toţii pe strada Ilovăţ. Unii purtau caschete de miner cu luminile aprinse. Alţii îşi luaseră chiar şi lămpaşele, ceea ce dovedea în mod evident faptul că erau hotărâţi de lucruri mari. Inclusiv să scotocească prin măruntaiele dealurilor din jurul satului, prin galeriile părăsite, căpăcite cu beton, însă accesibile prin zecile de coşuri de aerisire ascunse prin păduri. Pe Ilovăţ, de cum ajungeau în dreptul unei case, li se alăturau mereu alţii şi alţii. Înaintau relativ greu, orbiţi şi înecaţi de valurile de fulgi de zăpadă aduse de vânt, ce le intrau în ochi şi-n nări. Nu se auzeau decât paşii, aidoma unui cor absurd, lătratul câinilor prin curţi, şuieratul furtunii şi acel ţipăt inconfundabil, penetrant, de gâscă speriată. Ca o chemare în neant.

          Când ajunseră la Cruce, o cruce de marmoră albă, ridicată la marginea satului, în cinstea eroilor din primul război mondial, femeile şi copiii rămaseră pe loc. Nu pentru că se termina asfaltul şi începea urcuşul, ci pentru că nu mai simţeau siguranţa ce le-o dăduseră până aici casele de pe-o parte şi alta a drumului. De la capătul localităţi începeau pădurile. Iar ţipătul acela repetat, ce le sfredelea timpanele, le stârnea acuma teama, o teamă pe care nu şi-o putea explica nimeni. După vreo cincizeci de metri, treimea ce mai rămăsese, adică bărbaţii, fu părăsită pe rând de mai mult de treizeci de oameni, majoritatea bătrâni şi incapabili de-o asemenea incursiune în munţi. Şi împreună cu bătrânii, şi preotul. Cu ceilalţi, cu temerarii, rămaseră primarul şi şeful de post.

          *

          Totul începuse cu cincizeci şi două de săptămâni în urmă. Sâmbăta de dinainte vântul bătuse cu furie dinspre sud. Iar a doua zi dimineaţa, duminică, se pornise o furtună de zăpadă cum nu mai pomeniseră nici cei mai bătrâni din Bocna. O zăpadă aidoma celei de astăzi. Ninsese aproape orizontal. Speriaţi de zăpadă, cei ce-şi aveau aici case de vacanţă părăsiră satul în grabă. În afară de localnici nu mai rămăseserău decât doi venetici: Mario, fost militar de profesie, disponibilizat, care se retrăsese la casa lui de la Bocna cu un calculator, un laptop, vreo mie de filme pirat şi muzică pe compact-discuri, şi Simona, iubita lui. Se simţeau aici bine amândoi şi furtuna de zăpadă nu era pentru ei decât un motiv în plus de a sta în casă, la căldura şemineului.

          Dacă ar fi putut cineva atunci să privească satul de undeva sus, atunci ar fi văzut un sat absolut pustiu. Pe străzile şerpuinde printre dealuri, ţipenie. Chiar şi cele două birturi rămăseseră zăvorâte. Iar la slujba de dimineaţă de la biserică nu se dusese nici preotul. Oricum nu ar fi avut nici un sens: obişnuiţii săi spectatori ţineau cu dinţii de ultimii ani de viaţă, iar zăpada şi gheaţa de sub ea îi convinseseră să rămână pe la casele lor.

          Mario şi Simona savurau împreună muzica de la calculator, fără să ia în seamă viforul de-afară. Stăteau în pat, cu ţolul tras până la bărbie, cu ochii pierduţi în galbenul-pai al tavanului. Încercau să mai prelungească, măcar în gând, dulceaţa clipelor de iubire abia consumate. Motanul Coco adormise pe fotoliul lui. Şi, deodată, un ţipăt ca de gâscă speriată. Animalul sări ca ars şi porni să miaune. Cei doi se priviră nedumeriţi.

          — O gâscă, fir-aş… Murmură Mario şi, după ce mai trase un fum din pipa de care nu se despărţea decât atunci când dormea, se ridică şi se apropie de geam. Privi oarecum plictisit printre jaluzele din plastic alb. Nu se vede mai nimic, murmură. Se duse la şemineu şi aruncă un buştean în grămada mare de jăratec. Flăcările învăluiră instantaneu bucata de lemn. Inclusiv pacheţelul de hârtie, mai curând un ghemotoc, aruncat de Simona o clipă mai târziu.

          Din nou, ţipătul. Apoi un gâgâit relativ liniştitor, de gâscă ce se linişteşte după o mare primejdie. Femeia se sculă din pat plictisită, cu bustul gol. Întârzie câteva clipe dinaintea lui Mario. Pur şi simplu întârzie câteva clipe în faţa lui. Apoi privi, la rândul său, printre jaluzelele chinezeşti.

          — E cineva pe uliţă şi se uită fix la casa noastră!

          — Exclamă şi se retrase mai mult mirată decât speriată.

          — Cine ştie de ce se uită, o măsură Mario, uitându-se şi el pe geam. Nu trebuia să arunci şi guma aia-n foc, o să pută ca dracu'.

          În stradă, silueta unui bărbat masiv, cu plete curgându-i peste umeri şi cu o pălărie cu boruri largi. Se auzi iar ţipătul gâştei. Abia atunci crezu Mario că deslujeşte o gâscă sub braţul străinului.

          — Mă duc să văd ce-o fi vrând… Acuma şi-a găsit…

          Motanul o tuli pe uşă printre picioarele lui, cu coada zburlită. Dacă ar fi fost atent, ar fi văzut că animalul fugise pe scările ce duceau la grădină şi nu, ca de obicei, spre gardul dinspre stradă. Descuie poarta. O deschise larg. În clipa aceea, străinul de pe uliţă îi întinse un obiect mic şi negru. Mario îl luă fără să întrebe nu ce anume este, era clar o dischetă, ci de ce, pentru ce… Până să se dezmeticească, străinul dispăru înghiţit de furtuna de zăpadă. Nu se mai auzi nici un fel de ţipăt sau gâgâit.

          *

     Drumul forestier era deja acoperit cu un strat gros de zăpadă. Ici-colo se mai zăreau muchiile vreunui pietroi de pe margine şi rădăcini de copaci suspendate peste marginea drumului. Cei vreo şaizeci de bărbaţi câţi mai rămăseseră din toată mulţimea ce se adunase adineaori în sat înaintau greoi, cu valurile zburătoare de zăpadă orbindu-i, intrându-le în ochi, în gură, în sân. Dacă le-ar fi putut vedea cineva ochii pe sub cozoroacele căştilor miniereşti ar fi văzut în ochii lor încrâncenarea. Înaintau aproape orbeşte, cu privirile la drumul anevoios, povârnit, ghicit mai mult după copaci de pe margine.