Doisprezece martie, zi cu soare, dezmorţeală generală, soare cu dinţi de lapte, vânt cu gripă. Ce se întâmpla în blocul vecin? Femei curioase în balcoane, bărbaţi discreţi după perdele, copii prin curte. Scândura înlătură ultimele cioburi din cadrul de lemn al ferestrei şi fu aşezată între casa scărilor şi bucătăria apartamentului de la etajul trei. Din apartament se auzea mai clar muzica aceea care acum părea sinistră şi bărbatul care se căţără pe scândură se opri, pentru moment şocat, deasupra abisului ce se deschidea lacom sub el, cu urechile ciulite, răstignit între cele două ferestre aşezate una faţă de cealaltă la nouăzeci de grade. Simţi un ciob sfâşiindu-i palma, încă un pas, nu îndrăzni să se uite în jos, prin curte ţipă un copil, el îşi schimbă centrul de greutate, după care ajunse în geamul bucătăriei, apoi în bucătărie. Mirosea înţepător a urină de pisică, se aplecă şi privi cercetător sub masă, sub scaune, uita mereu să schimbe furtunul de la butelia de aragaz, aici, în bucătărie, totul era în regulă, butelia devenise pentru el o obsesie, radioul se auzea şi mai puternic, făcu un pas, în baie lumina era aprinsă, nu se afla nimeni în baie, robinetele închise, robinetele deveniseră şi ele o obsesie, străbătu în fugă prima cameră, nimeni, privi pe balcon, nimeni, în ultima cameră, nimeni.

          Se trânti oftând în roşul-putred al unui fotoliu. Altădată şi-ar fi cufundat faţa în palme, şi-ar fi trecut degetele-greblă prin păr, dar acum se mulţumi doar cu oftatul. Odată şi odată va trebui să accepte ideea că teama de uitare devenise acută. Nu ştia ce să mai creadă despre cele întâmplate, despre sine însuşi. Uneori avea impresia că nu el era supus primejdiei de uitare, el plutea pe undeva pe sus şi privea ironic spre celălalt, spre pământeanul supus păcatelor, spre cel ce se căuta mereu prin buzunare după chei ori după buletinul de identitate. Totul se întâmpla ca şi cum peste memorie începuse să se aştearnă cu încetinitorul praful amneziei şi, ori de câte ori programa câte un replay pentru a studia un stop-cadru, constata că nu putea pătrunde nicidecum dincolo de imagini, în mecanismul propriu-zis al uitării. Era convins că totul exista undeva în subconştient, bine sedimentat, memoria nu se ştergea ca o bandă magnetică pentru a face loc altor informaţii, lipsea probabil puterea aceea de selectare, de concentrare a atenţiei şi de aducere în prim-plan şi la momentul oportun a informaţiei necesare.

          Şi deodată, parcă anume pentru a-l contrazice, gânduri vechi, de care de atâtea ori încercase să se lepede, ţâşniră brusc. Pentru ce spărsese geamul de la bucătărie? Se pare că degeaba. Atâta rău să fie, îşi spuse. Deşi ştia că răul era cu mult mai mare decât un geam spart. Toată purtarea Aidei a fost, prin urmare, un joc. Redevenise gelos? Îi părea rău că nu se întâmplase ceea ce el fusese aproape convins că s-a întâmplat? Şi ce-or să spună vecinii despre geamul spart? Nu se arătase niciunul în hol, dar îi ştia postaţi în spatele uşilor-tranşee, privind prin vizoarele-periscop cu o curiozitate nici măcar pe un sfert satisfăcută. Poate făcuse bine că nu sunase la niciunul. Sigur făcuse bine. Intenţionase la un moment dat să dea telefon după salvare, însă se răzgândise în ultima clipă. Întâi să fie sigur că Aida… Reluând firul întâmplărilor, descoperea mereu că se purtase copilăreşte. Croitorul trebuia să măsoare de mai multe ori până să taie o singură dată. Pe dracu, era vorba de sentimente, nu de croitorie, ori de analiză matematică, şi dacă acţionase sub logica primelor impulsuri o făcuse pentru că era om şi orice om, pe lună să fi fost, putea greşi. Da, dar nici chiar aşa. În această clipă îi venea parcă mai uşor să se autoacuze. Era vorba oare de acea detaşare prea puţin necesară fiindcă totul se consumase?

          „. Cotele apelor Dunării în ziua de doisprezece martie…” Sări în picioare. Îşi amintise că încă din geamul bucătăriei auzise muzică în apartament. Se îndreptă spre baie, verifică dacă robinetele erau închise. Îl deschise pe cel de apă rece. „S-o fi stricat”, îşi spuse puţin dezorientat, „când oi fi pornit radioul?”, se strecură înspre bucătărie şi acolo constată că robinetul din baie nu era defect, dar nu curgea apa rece. Scotoci prin jur şi găsi până la urmă câţiva stropi cu un gust pronunţat de clor într-o cană de ceai fără toartă. „De ce m-oi fi sculat din fotoliu?”, se întrebă şi se întoarse în cameră, nemulţumit de sine, de lipsa apei, de sloiurile de pe Dunăre, pe drum căută o explicaţie plauzibilă pentru nu mai ştia ce şi se aruncă pe pat, convins că de acolo se sculase mai înainte.

          Pe ce motive îl acuzase Aida că fusese incorect faţă de ea? Că stătuse de vorbă cu Cleo? Vorbise doar întotdeauna şi de toate, fără vreo preferinţă anume. Nu putea vegeta timp de opt ore în pielea mutului, iar Aida ştia de la bun început că el lucrează numai printre femei. De ce trebuia să fie absurdă? Şi totuşi Aida intuise (ah, ingrată atitudine feminină!) că avea unele sentimente speciale rezervate lui Cleo, dar de ce nu voia să accepte ideea că poţi privi o femeie mulţumindu-te cu plăcerea ce ţi-o creează vederea unui corp armonios, un păr bogat sau nişte ochi adânc-albaştri? S-ar fi mulţumit cu o iubire platonică? De ce nu? Minţea. Pe cine voia să mintă? Că doar era singur în cameră. Singur cu sine însuşi.

          Îşi aminti de agenda în care nota tot ceea ce nu trebuia să uite, însă nu-şi amintea pe unde o pusese. Oricum, era sigur că astăzi, dacă era marţi, trebuia să alerge cu dobermanul şefului cei cincisprezece kilometri, iar mâine sora lui avea program de videotecă şi trebuia să-i dădăcească gemenii, să se lase călărit şi să facă aport cu bătătorul de covoare. Deci două zile în care devenea pentru Aida ca şi inexistent.