La primul colţ coti la dreapta, privi discret în jur şi, nevăzând pe nimeni, dezlipi dintr-o singură mişcare plasturele de pe braţ şi-l aruncă într-un coş de gunoi. În locul unde fusese acesta aplicat, rămăsese o pată roşie-vineţie. Eleazar zâmbi şi iuţi pasul. Bucuria însă îi fu scurtă. Foarte scurtă. Doar atât cât durase şi zâmbetul. O clipă doar. Poate chiar o secundă. Muşchii feţei i se contractară şi cu greu reuşi să-şi stăpânească maxilarele. Dinaintea sa, răsărit de cine ştie unde, înţepenit în clasica poziţie a celor puternici şi siguri pe sine, cu picioarele uşor îndepărtate, cu mâinile ascunse, ţinând probabil bastonul de cauciuc, un poliţist uşor trecut în vârsta a doua. Eleazar se strânse, se făcu mai mic decât era. Trecu în partea dreaptă a coridorului, aproape să atingă zidul, cu gândul să se strecoare pe lângă omul de ordine, fără nici o problemă.

          — Eleazar? Frakson Eleazar?

          Poliţaiul nu-l privea. Aştepta răspunsul. Oprit, Eleazar dădu din cap şi îngăimă un „da” abia auzit. Celălalt se întoarse înspre el.

          — Da, sunt Eleazar, întări primul, crispat, cu nervii încordaţi de ură şi de frică în acelaşi timp.

          Pentru moment, îndrăzni să-i înfrunte privirea ce-l învăluise dintr-o dată, aşteptând să vadă ce vrea. Era în atitudinea lui ceva sfidător, o sfidare nu îndeajuns mascată pentru a nu-şi atrage asupră-i vreo lovitură în plină figură, doar aşa, amical, ca să nu se mai hlizească.

          Ochii poliţaiului, cu irisul aproape cât pupila, mici, ciudat de mici pentru cineva care nu trăia decât în lumea aceasta subpământeană, ascunsă de razele unui soare prea violent, îl măsurară din cap până-n picioare. Avea pe chip un surâs la fel de ciudat ca şi ochii săi, un surâs ce aducea mai degrabă a rânjet cabalin.

          „Poate doar mi se pare, gândi Eleazar, poate acest om este un om bun, ce nu e în stare să lovească pe cineva, să omoare pe cineva.”

          — Diseară la ora opt să fii la crematoriu, ai înţeles?

          — Am înţeles, răspunse el mecanic, deşi ar fi vrut să-l întrebe de ce.

          Poliţaiul, cu mâinile la spate, ţinând într-adevăr un baston, porni agale, cu sentimentul datoriei împlinite. Fără a-l mai învrednici măcar cu o privire. De parcă nici nu exista. Ori era un simplu obiect, executant de ordine primite de la n-are importanţă cine.

          Adus de spate, aproape cocoşat sub povara neputinţei sale, Eleazar o luă încet din loc, bolborosind ceva ininteligibil, căutând în sine puterea care-i lipsea, gândurile care să-i dea curaj să se răzvrătească. Apoi, după câţiva metri, devenind sau redevenind înţelept, revenind la starea ce-i permisese până acuma să supravieţuiască fără necazuri mari, îşi dădu seama că era de fapt mulţumit pentru că incidentul trecuse pe lângă el fără să-l absoarbă, fără să-l înghită. Se întoarse chiar, spre a se convinge că omul în uniformă se îndepărtase, că nu-l va opri din nou pentru a-l lovi pentru un pretext oarecare, pentru a-l înjura sau, în cel mai rău caz, pentru a-i pune cătuşele la mâini, aşa, nevinovat, şi a-l duce într-un loc din care ieşire nu există.

          Uneori Eleazar se simţea ca un gunoi, nedemn să trăiască, bun să fie aruncat în gura hulpavă a crematoriului, unde să ardă, să nu rămână din el decât un degetar de cenuşă, iar sufletul să iasă laolaltă cu fumul, pe coş, afară, acolo, în atmosfera aceea aducătoare de moarte. Să fie veşnic chinuit de razele ucigaşe ale soarelui, să fie veşnic zburătăcit de vânturi puternice, în frigul fără sfârşit, în aerul plin de microbi, în duhoarea bălţilor şi a mlaştinilor în care colcăiau vietăţi iradiate, scârboase.

          Păşea mulţumit prin coridorul acela aseptic, curat, ce-i inspira siguranţă, cu toate că fiecare mişcare îi era controlată, supravegheată, era convis de asta, cu toate că atâta timp cât nu se răzvrătea securitatea fizică îi era garantată. Nu aveau atâta importanţă jignirile, injectările, programele speciale de la televiziune, unde li se prezentau întotdeauna imagini a ceea ce îi aştepta sus, dincolo de scuturile de beton, nici faptul că se scârbise de multe şi doar statul, seara, cu ochii holbaţi la ecranul monitorului, la filmele de pe videocasete, îi menţineau tonusul la linia de plutire, îl împiedicau să nu-şi ia lumea în cap, să urle, să-şi dea cu ţeasta de pereţi, să fugă undeva, acolo, „sus”, în lumea aceea ucigătoare. Era uneori sătul de această siguranţă trâmbiţată peste tot, de zidurile frumos colorate, de plasturii antianxioşi lipiţi de braţ în fiecare joi. Bad, poate doar Bad, cu poveştile lui, cu neghiobiile lui minunate, copilăreşti, chiar idioate uneori, el ce îl mai împiedica să facă ceva urât. Şi întotdeauna când aluneca pe neaşteptate în vreo pasă proastă, îl chema pe Bad, să trăncănească împreună, să dezbată probleme mărunte, nimicuri, fleacuri cotidiene, să caute vreun ţel ce făcea să merite să trăiască în continuare.