Nu ştiu cum şi-au păstrat alţii integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni. De când mă ştiu am fost înconjurat de ceea ce aş putea numi, cu oarecare pompă, prieteni de idei. Astfel viaţa mea intelectuală, înainte de 1989, nu a avut nici o legătură cu şcoala, facultatea sau spaţiul public, ci s-a desfăşurat exclusiv în cercul meu de prieteni. Erau, pe de o parte, bibliotecile pe care le devoram împreună cu entuziasm. Şi mai erau nesfârşitele dezbateri pe care, voluptuoşi şi îndrăgostiţi, le organizam periodic. Totul era spontan şi perfect informai. Ne întâl-neam, ascultam muzică (care acoperea tot spectrul de la cânturile gregoriene până la Genesis, Sting şi Jethro Tuli), mâncam, beam şi discutam. Dese şi delectabile erau vizionările de filme video, care se terminau întotdeauna prin schimburi aprinse de idei. Erau apoi cărţile proaspăt apărute sau xeroxurile de care unul dintre noi făcuse rost şi care erau discutate aşa zicând cu creionul în mână. Ar fi o greşeală să se creadă că aceste discuţii erau o fără de capăt trăncăneală veleitară: prin precizia cunoştinţelor, fineţea inteligenţei, autenticitatea interesului cultural şi umorul discursului, statura intelectuală a prietenilor mei era remarcabilă şi o depăşea pe a multor autori consacraţi. Pasiunea noastră comună erau viaţa ideilor şi trupul lor. Lipsiţi de expresie publică cum eram (niciunul dintre noi nu publicase cărţi şi nici nu intenţiona să o facă, în acele condiţii), nerăbdarea care se ostoieşte de obicei la intelectuali prin publicare – la noi se afla în permanenţă excitaţie avidă. Formam o contracultură nepăsătoare, tăioasă şi plină de vitalitate. Anumite urgenţe pot părea cititorului de azi stranii, cum ar fi credinţa noastră în iminenta schimbare a subiectului, prin care înţelegeam saltul imediat, sub ochii noştri, din acumularea culturii în perfecţionarea spirituală a întregii fiinţe. Vedeam în cultură o alchimie, iar filosofia cea mai dificilă (Hegel, de pildă) era înţeleasă de noi ca o iniţiere la un model de om mai apropiat de perfecţiunea pe care o doream cu emoţie şi entuziasm, ca neofiţii. Totul avea pentru noi un sens spiritual şi iniţiatic imediat. Oricare dintre noi s-ar fi simţit jignit de ideea că scopul culturii este publicarea de cărţi în vederea bibliografiei. Noi voiam să cunoaştem totul, iar cunoaşterea ne trebuia pentru a ne transforma lăuntric, pentru a deveni zei (în sensul oarecum raţional al anticilor). Trebuie să adaug că modul în care dezbăteam noi cărţile citite era mult mai serios şi mai aplicat decât modul în care, la simpozioanele ştiinţifice la care am participat, erau discutate articolele susţinute în secţiuni. Pentru că eram pasionaţi, sinceri şi intransigenţi, scleroza nici unei oboseli nu reuşise să ne altereze autenticitatea. Departe de instituţii şi maeştri, educaţia noastră s-a făcut prin cărţi şi în conversaţie, în atmosfera exaltată şi binecuvântată a prieteniei îndrăgostite.

          Din 1986, împreună cu Dragoş Marinescu, Dan Wa-niek şi Dima Bicleanu (venit mai târziu), am organizat la mine acasă, în Moşilor, seminarii lunare, cu teme fixate dinainte, care au durat doi ani şi jumătate şi, din punctul nostru de vedere, au reprezentat apogeul a ceea ce se putea face mai bun şi mai profesionist sub comunism, în formula dată. Una din dezbateri a fost dedicată noţiunii de destin. Eu am vorbit despre amfibolia enigmatică dar precisă a destinului personal. Pe 18 septembrie 1987 am primit de la Dan Waniek (repartizat la Braşov) o carte poştală care conţinea următoarea invitaţie: „Ce-ar fi să încerci a încheia, până la 2 octombrie, o schiţă a eseului despre sine, deşi de nobis ipse tacemus. Poate ar da misterului de care vorbeai un înţeles mai însemnat.” La 2 octombrie trebuia să aibă loc următoarea noastră întâlnire, iar misterul de care aminteşte acolo Dan era sentimentul meu că tot ce trăiesc argumentează, ca într-un apolog, o fabulă educativă. în exerga îndemnului lui Dan Waniek stăteau, cum se şi cuvine, cuvintele pudorii (de nobis ipsis silemus), luate din Francis Bacon – Praefatio la De augmentis scienta-rium. Am primit provocarea lui Dan şi, în trei luni, am scris cartea de faţă.

          Ea este tipică pentru atmosfera în care parte din generaţia mea s-a format. Căutarea originalului şi sentimentul că trăim printre copii, iminenţa unei schimbări istorice care va antrena modificarea naturii umane, refuzul spaţiului public şi dispreţul pentru politica oficială, inflaţia ideii religioase de sens al vieţii, rolul eminent acordat culturii – toate acestea admit, probabil, o formulare mai sintetică: ne pusesem în cultură toate speranţele pe care oamenii societăţilor normale şi le pun, alături de cultură, în religie, economie şi politică. Nu mai puţin, Zbor în bătaia săgeţii este în mod esenţial un răspuns, parte dintr-un dialog pasionat şi îndrăgostit, din care cititorul de azi nu mai are în faţă decât urma. Am scris această carte pentru că eram pasionat de inteligenţă, cunoaştere şi viaţă, şi pentru că îmi iubeam prietenii. Fără această iubire, câteva din cărţile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, nu ar fi fost niciodată scrise. Căci efortul material de a o scrie nu a fost mic. Pe atunci lucram în laboratorul unei fabrici aflate pe centura chimică a Bucureştilor (comuna Căţelu). Programul începea la 6,30 şi făceam o oră pe drum, schimbând două maşini infernale. Lucrul la serviciu era absorbant. Mă puteam gândi la ce voi scrie acasă numai în maşină, la întoarcere: în acea oră mâzgă-leam pe foile unei agende planul de lucru al serii. Ajuns acasă, mâncam ceva la repezeală, apoi, cu o cafea alături şi ţigări la îndemână, mă aşezam în faţa maşinii de scris şi compuneam ca în transă, fără pauze, până în jurul orei zece p.m., când mă prăbuşeam, înjunghiat de oboseala zilei. A doua zi la fel şi tot aşa trei luni.