Când avea doisprezece ani familia sa a emigrat în Anglia, unde a învăţat la Dulwich College. După ce a făcut studii în Franţa şi Germania s-a întors la Londra în 1907, unde fără nici o tragere de inimă, s-a angajat funcţionar.

A abandonat slujba în favoarea scrisului şi a lucrat la unele ziare ca reporter, eseist, recenzor de cărţi şi chiar scriitor de versuri. În 1912 s-a îmbarcat spre America şi s-a stabilit în California. După primul război mondial, în timpul căruia a luptat în armata canadiană, a intrat în afaceri şi a ajuns directorul unei companii petroliere.

În 1924 s-a căsătorit cu Cissy Pascal.

La începutul crizei economice din anii treizeci a reînceput să scrie povestiri pentru diverse publicaţii. Până în 1938 publicase şaisprezece povestiri şi lucra la primul său roman, Somnul de veci, care a fost publicat în 1939. Devenit instantaneu un mare succes, a fost prezentat de critică drept: „un nou tip de roman poliţist, în care ingeniozitatea intrigii este completată de un stil literar distinct şi distins”.

La fel de bine primite au fost Adio, frumoasa mea (1940), Fereastra de sus (1942), Femeia din lac (1943), Sora cea mică (1949), şi Rămas bun pentru vecie (1954), toate avându-l în comun pe faimosul detectiv particular Philip Marlowe. Multe dintre cărţile sale au fost adaptate ca scenarii şi a şi scris scenarii pentru filme, printre acestea numărându-se Asigurare dublă şi Dalia albastră, amândouă nominalizate pentru premiul Oscar.

A fost ales ca preşedinte al Asociaţiei scriitorilor de romane de aventuri din America. În ultimii ani de viaţă a suferit de o accentuată depresie psihică şi în general a avut probleme cu sănătatea. A murit în 1959, în California.

Dilys Powell i-a caracterizat opera ca „un amestec unic de severitate şi sensibilitate, de un înalt rafinament şi de o deosebită poezie”, iar Elizabeth Bowen l-a descris ca „un artist atât de strălucit, cu o imaginaţie atât de originală, încât nici un studiu al literaturii americane moderne n-ar putea să facă abstracţie de el”.

Era unul dintre acele blocuri mixte de pe Central Avenue, blocuri care nu sunt încă ocupate în întregime de negri. Tocmai ieşisem dintr-o frizerie de doi bani, la care o agenţie de plasare credea că lucrează un anume Dimitrios Aleidis. Nu era o problemă prea importantă. Soţia lui se arătase dispusă să plătească ceva bani pentru a-l vedea înapoi acasă.

Nu l-am găsit niciodată, dar nici nevastă-sa nu mi-a dat vreun ban.

Zi călduroasă, spre sfârşitul lui martie; stăteam în faţa frizeriei privind reclama luminoasă a unui local numit Florian’s, aflat la etajul al doilea. Un bărbat privea şi el într-acolo. Se uita la ferestrele prăfuite cu o privire fixă şi extaziată, ca un emigrant est-european care soarbe pentru prima oară din ochi Statuia Libertăţii. Era un tip masiv, înalt de vreo doi metri şi solid ca un camion. Se afla la câţiva paşi de mine. Mâinile îi atârnau şleampete pe lângă corp şi o ţigară uitată fumega între degetele lui enorme.

Negri liniştiţi treceau pe stradă şi îi aruncau priviri tăioase. Arăta îngrozitor. Purta o pălărie miţoasă, o haină sport gri cu nasturi albi ca nişte mingi de golf, cămaşă maro, cravată galbenă, pantaloni gri din flanel reiat şi pantofi din piele de crocodil cu pete albe în dreptul degetelor. Din buzunarul de la piept se revărsa o batistă galben-strălucitor, ca şi cravata. Avea şi nişte pene colorate înfipte în panglica de la pălărie, dar ar fi fost la fel de şocant şi fără ele. Chiar şi pe o stradă mai deocheată, ca Central Avenue, omul nu putea trece neobservat. E ca şi când ai vedea un păianjen pe o felie de cozonac.

Era palid şi nebărbierit. Oricum, tot nebărbierit ar fi arătat. Avea păr negru şi creţ, sprâncene stufoase care se întâlneau deasupra nasului borcănat, urechi mici şi delicate faţă de statura sa şi o privire melancolică, specifică ochilor cenuşii. Stătea nemişcat, ca o statuie; după mult timp, a zâmbit.

A pornit agale pe trotuar către uşile batante ce ascundeau scările pe care se putea ajunge la etajul al doilea. A împins uşile, a aruncat o privire rece şi inexpresivă în lungul străzii, apoi a intrat. Dacă ar fi fost mai mic de statură şi mai puţin ţipător îmbrăcat aş fi crezut că vrea să dea o spargere. Dar cu hainele, pălăria şi constituţia asta era imposibil.

Uşile s-au balansat un timp şi erau pe punctul de a se opri. S-au deschis însă din nou, în afară, brusc. Ceva a zburat de-a latul trotuarului şi a aterizat în şanţul dintre două maşini parcate. A aterizat în mâini şi în genunchi, scoţând un sunet strident, ca un şoarece încolţit. S-a ridicat încet, şi-a recuperat pălăria şi s-a retras pe trotuar. Era un negru tânăr, subţire, cu umeri înguşti; purta un costum, liliachiu cu o floare la butonieră. Avea părul negru şi lucios. A rămas cu gura deschisă şi a gemut un moment. Trecătorii l-au privit nepăsători. Şi-a potrivit pălăria, s-a târât până la perete şi a început să meargă nesigur de-a lungul clădirii.

Linişte. Totul a reintrat în normal. M-am îndreptat către uşile batante şi am rămas în faţa lor. Erau nemişcate. Nu era treaba mea, aşa că le-am deschis şi am privit înăuntru.

O mână imensă a apărut din întuneric, m-a apucat de umăr şi m-a strâns îngrozitor. Aceeaşi mână m-a tras înăuntru şi m-a ridicat fără nici un efort pe prima treaptă. O voce groasă mi-a şoptit:

— Hmm, sunt numai tuciurii pe-aici. Ai mai văzut aşa ceva, amice?

Era întuneric şi linişte. Sunete vagi trădau prezenţa oamenilor sus, la etaj, dar eram singuri pe scări. Namila m-a privit solemn şi a continuat să-mi strivească umărul.

— Un negru, a zis. L-am aruncat afară. Ai văzut cum l-am azvârlit?

Mi-a eliberat umărul. Osul nu părea rupt, dar braţul era înţepenit.

— Doar ştii cum sunt localurile astea, am zis în timp ce îmi frecţionam umărul. Ştii la ce să te aştepţi.

— Nu spune asta, amice, a mârâit namila încet, ca patru tigri după o masă bună. Velma lucra aici. Micuţa Velma.

Mi-a apucat iarăşi umărul. Am încercat să mă feresc, dar era rapid ca o pisică. A reînceput să-mi frământe muşchii cu degetele lui de fier.

— Da, a zis. Micuţa Velma. N-am văzut-o de opt ani. Zici că asta-i o cârciumă de negri?

Am confirmat, bolborosind.

M-a ridicat încă două trepte. M-am smucit, încercând să mă eliberez. Nu aveam armă, pentru că mi se păruse inutilă atunci când îl căutam pe Dimitrios Aleidis. Oricum, nu cred că mi-ar fi fost de vreun folos. Probabil că namila ar fi înghiţit-o.

— Du-te sus şi convinge-te, i-am spus, încercând să ascund agonia din glas.

Mi-a dat drumul din nou. M-a privit şi ochii lui cenuşii împrăştiau tristeţe.

— Mă simt bine, a zis, şi vreau ca nimeni să nu mă enerveze. Hai să mergem sus şi să bem ceva.

— Nu te vor servi. Ţi-am spus doar că e o cârciumă pentru negri.

— N-am văzut-o pe Velma de opt ani, spuse cu vocea aceea puternică şi tristă. Opt ani de zile de când ne-am despărţit. Nu mi-a mai scris de şase ani. Are, cu siguranţa, un motiv. Lucra aici. Era foarte drăguţă. Hai să mergem sus.

— Bine, am strigat. Am să merg cu tine. Dar nu mă mai împinge. Lasă-mă să merg singur. Mă simt bine, sunt deja băiat mare, ştiu chiar să mă duc singur la baie. Nu mă mai împinge.

— Micuţa Velma lucra aici, spuse încet.

Nu era atent la mine.

Am început să urcăm pe scări. M-a lăsat să merg singur. Umărul mă durea şi ceafa îmi era udă.