Îşi recăpătase cunoştinţa şi primele impresii se asociau cu vocea unui bărbat, din întuneric:

          — Am auzit de asemenea răni, doctore, dar e prima pe care am ocazia să o şi văd.

          Apoi a înţeles că glonţul, venit dintr-o alee laterală – şi-şi amintea bine asta – îl rănise doar. Era încă în viaţă. Mai trăia! Bucuria i se topi însă ca gelatina în apă fierbinte, în timp ce recădea într-un somn adânc.

          Când s-a trezit din nou, a auzit o voce de femeie:

          — Tannahill… Arthur Tannahill din Almirante, California…

          — Sunteţi sigură?

          — Sunt secretara unchiului lui. L-aş recunoaşte oricum.

          Pentru prima dată îşi aminti că are un nume şi că vine dintr-un anumit loc.

          Prinse putere. Şi apoi, brusc, o mişcare.

          — Bine – şopti cineva – daţi-i drumul uşor pe fereastră.

          Întuneric, senzaţie de legănare…

          Un bărbat râse scurt şi o femeie spuse:

          — Dacă nava nu vine la timp, o să…

          Apoi simţi o mişcare puternică înainte, însoţită de un zgomot vibrând intens, undeva în spate. Totul se pierdu în întuneric… o voce de bărbat:

          — Sigur că va fi multă lume la înmormântare. E important să pară că a murit la datorie.

          Încercă să reziste senzaţiei că e doar un pion în acest vis. Dar era ţintuit de un fel de paralizie, ca şi cum ar fi fost mort cu adevărat, în timp ce, undeva, aproape, se cânta solemn muzică funebră. Şi rămase tăcut, prins ca într-o menghină, chiar şi în momentul înfiorător al fixării capacului.

          Cutia de lemn în care se afla sicriul se lovi de pământul din groapă, sunând a gol.

          Un întuneric apăsător îl învălui, dar ceva în el părea să continue încă o luptă disperată. Înţelese – deodată perfect conştient – cât de mult dormise.

          Tot în sicriu era când o adiere rece şi proaspătă îi trecu peste faţă. Tannahill întinse mâna în întuneric. Peste tot, chiar şi deasupra, căptuşeală de satin. Dar, după un moment, respira acelaşi aer rece.

          Se încordă, cuprins din nou de groază şi, deodată, simţi mişcare deasupra.

          Se săpa. Cineva deschidea mormântul.

          Se auzi o voce de bărbat:

          — Bine, ridicaţi cutia şi scoateţi repede sicriul. Nava aşteaptă.

          Era mai mult decât putea suporta. Când se trezi din nou, se afla într-un pat de spital.

          CAPITOLUL I.

          Mai erau trei zile până la Crăciun. Ca să nu aibă griji de sărbători, Stephens rămase să lucreze până târziu.

          Prezenţa în clădire la ora aceea urma să devină cândva cea mai importantă coincidenţă din viaţa lui.

          Chiar înainte de miezul nopţii, când tocmai îşi strângea cărţile, sună telefonul. Ridică receptorul, răspunzând mecanic:

          — Allison Stephens.

          — Western Union, răspunse fata de la celălalt capăt al firului, o telegramă de la Walter Peeley, Los Angeles, pentru dumneavoastră, domnule.

          Peeley era avocatul-şef, care se ocupa de proprietăţile Tannahill. El îl numise pe Stephens administrator al domeniului.

          Stephens se întrebă plictisit: „Ce-o mai fi?” Apoi tare:

          — Citiţi-o, vă rog!

          Fata începu rar:

          Arthur Tannahill trebuie să sosească în seara asta sau a sosit deja noaptea trecută în Almirante. Rămâi la dispoziţia lui, dar, te rog, fără exagerare! Ar fi bine să te prezinţi la el după Crăciun. Domnul Tannahill a fost împuşcat din greşeală şi tocmai a ieşit din spital după o convalescenţă îndelungată. Se pare că nu doreşte să se afle de asta. Va sta o vreme la Almirante. Spunea că vrea „să descopere ceva”. Ajută-l când te va ruga şi hotărăşte singur în privinţa relaţiilor tale cu el! Are în jur de treizeci de ani, ca şi tine, şi asta ar putea să-ţi fie de ajutor. Nu uita totuşi că reşedinţa lui Tannahill – Grand House – nu te priveşte, ca reprezentant local al domeniilor, decât dacă Tannahill ţi-o cere personal. Am vrut doar să te previn. Succes!

          Fata încheie:

          — Acesta a fost mesajul. Să-l mai citesc o dată?

          — Nu, am înţeles. Mulţumesc.

          Se ridică, îşi încuie sertarul biroului şi, întorcându-se, se opri să privească pe fereastră.

          Doar câteva lumini risipite. Cea mai mare parte a oraşului Almirante se pierdea în stânga. Cerul era negru ca smoala şi nici un luciu de apă nu amintea că Pacificul era la mai puţin de cinci sute de metri. Stephens nu văzu mai nimic. Îl preocupa telegrama. Tonul mesajului părea să dea de înţeles că Peeley era îngrijorat şi nesigur. Totuşi, sfaturile erau bune. Dacă moştenitorul Tannahill se comporta ciudat, trebuia ca angajaţii săi să fie atenţi. Ar fi o prostie să-şi piardă postul numai pentru că tânărul proprietar l-ar considera nelalocul lui.

          „Îl caut mâine – se hotărî Stephens – pentru a-mi oferi serviciile. Dacă nu-i convine, oricum n-am să mai stau mult timp pe aici.”