— În cei patru ani de când te afli aici, firmei i-a mers foarte bine, spuse Nypers.

          Craig râse.

          — Îţi arde de glume, Nypers. Cum adică în cei patru ani de când sunt aici? Păi sunt de atâta timp, încât simt că am încărunţit aici.

          Nypers înclină aprobator capul său mic şi înţelept.

          — Ştiu cum e, domnule. Totul devine vag şi ireal. Ai senzaţia că parcă altcineva ţi-a trăit în trecut viaţa. Se întoarse şi adăugă: Ei bine, voi lăsa pe seama dumneavoastră contractul cu Winthrop.

          Craig îşi mută în cele din urmă privirea care îi încremenise asupra uşii de stejar închise, în spatele căreia dispăruse bătrânul funcţionar. Dădu din cap cu îndoială şi jenă, însă zâmbi când se aşeză la birou.

          Nypers trebuia să fie bine dispus în dimineaţa aceasta. Pentru prima dată, bătrânul încercase să glumească.

          În cei patru ani de când — hai să vedem, de când era director al firmei Nesbitt? Curier la şaisprezece ani, asta era în 1938; funcţionar mărunt la nouăsprezece ani, apoi venise războiul. Se înrolase în aprilie 1942, fusese rănit, spitalizat şi apoi trimis acasă la începutul lui '44. Înapoi la Nesbitt Company, pentru a ajunge succesiv funcţionar principal în 1949, şef de compartiment în '53 şi director general în '60. De atunci zilele de serviciu semănau foarte mult una cu alta. Timpul trecea molcom, ca suflul unui vânt constant dinspre nord.

          Iată, acum e 1972, hm, treizeci şi patru de ani la firmă, fără a socoti războiul; doisprezece ca director general. Astfel ajungea la cincizeci, anul acesta.

          Cincizeci?

          Cu un strigăt, Craig sări în picioare şi se repezi în toaleta de lângă biroul său. Pe uşa spre duş se afla o oglindă în care se putea vedea întreg. Se opri în faţa ei, cu răsuflarea tăiată. Imaginea de care dădu cu ochii era destul de familiară. Era cea a unui bărbat înalt, solid, de peste un metru optzeci şi de vreo treizeci şi trei sau treizeci şi patru de ani.

          Craig îşi găsi din nou calmul. Unul din acei tipi etern tineri, îşi spuse el, amuzat. Nu arăta nici o zi peste patruzeci. Ciudat, totuşi, că nu-i trecuse niciodată prin cap că avea cincizeci. Îşi permise un fior de plăcere la gândul că se ţinea atât de bine. De altfel, şi Anrella, la fel. Dacă lui nu-i dădeai mai mult de patruzeci, ea nu părea trecută de treizeci.

          Gândurile i se risipiră. Se întoarse în birou şi se lăsă cu toată greutatea pe scaun. În cei patru ani de când eşti la noi. Aceste cuvinte i se fixaseră în minte. Gestul pe care îl făcu în cele din urmă era semiautomat. Apăsă un buton de pe birou.

          Uşa se deschise şi intră o femeie uscăţivă, cu faţa albă, de vreo treizeci şi cinci de ani.

          — Aţi sunat, domnule Craig?

          Craig ezită, începea să se simtă prost şi nu era deloc uimit de stânjeneala lui.

          — Domnişoară Pearson, de cât timp lucraţi la Nesbitt Company? Întrebă el.

          Femeia îl privi sever, iar el îşi aminti prea târziu că, în aceste vremuri de agresivă emancipare, un şef nu pune unei angajate întrebări care pot fi considerate fără legătură cu serviciul.

          După o clipă, privirea domnişoarei Pearson îşi pierdu sclipirea dură, ostilă, iar Craig respiră mai uşurat.

          — Nouă ani, răspunse ea scurt.

          — Cine v-a angajat? Se forţă Craig să continue.

          Domnişoara Pearson dădu din umeri, dar gestul trebuie să fi avut legătură cu vreun gând care-i trecuse prin minte. Vocea îi era normală, atunci când spuse:

          — Păi, directorul de atunci, domnul Letstone.

          — Oh! Făcu Craig.

          Fu cât pe ce să-i explice faptul că fusese director general în ultimii doisprezece ani. Nu o făcu, în primul rând fiindcă gândul din spatele cuvintelor se destrămase în ceaţă. Mintea îi lucra în gol, dar era relativ clară. Ideea care-i veni în cele din urmă era logică şi limpede. Îi dădu glas pe un ton calm:

          — Aduceţi-mi registrul de evidenţa personalului din 1968, vă rog.

          — Da, domnule Craig.

          Fata îi aduse registrul şi îl lăsă pe birou. După ce ieşi ea, Craig deschise volumul cu ştate de salarii pe luna octombrie. Şi iată-l acolo: „Lesley Craig, director general, 1250 dolari”.

          Pe septembrie era trecut acelaşi lucru. Nerăbdător, răsfoi până în ianuarie. Scria: „Angus Letstone, director general, 700 dolari”. Nu exista nici o explicaţie pentru salariul mai mic. În februarie, martie, aprilie, era tot Angus Letstone. Tot cu 700 dolari pe lună. În mai apărea pentru prima oară numele lui, Lesley Craig, cu 1250 dolari.

          Patrii ani! În cei patru ani de când…

          Contractul cu Winthrop zăcea neclintit pe biroul spaţios de stejar. Craig se ridică şi se duse la fereastra cu arcada de la colţul camerei. Dedesubt se întindea un bulevard larg, mărginit de copaci; cât vedeai cu ochii străluceau clădiri placate cu marmură. Banii curseseră gârlă pe această stradă şi în această cameră. Se gândi cât de des se considerase unul dintre acei norocoşi, aflat la limita de jos a clasei cu venituri mari, un om care ajunsese la poziţia de vârf în compania lui după ani de trudă.

          Craig dădu cu mâhnire din cap. Anii de trudă nu existaseră. Astfel că se punea întrebarea: cum ajunsese la această funcţie excelentă, cu salariu satisfăcător, clientelă selectă şi o organizare care funcţiona atât de bine? Viaţa fusese plăcută şi dulce ca băutul unui pahar cu apă limpede şi rece, o idilă netulburată, un model de trai fericit.