Căsuţa de bârne lipite cu lut, cu hornul ei din nuiele şi acoperişul din şindrilă umflată peste care erau aşezaţi pari transversali, avea o singură uşă şi, exact în dreptul ei, pe peretele opus, o fereastră. Aceasta din urmă, însă, era bătută în scânduri – nimeni nu-şi aducea aminte să fi fost vreodată altfel. Şi nimeni nu ştia de era aşa; evident, nu din pricină că stăpânului casei i-ar fi displăcut lumina şi aerul, căci cu rarele prilejuri când prin acel loc retras se întâmplase să treacă vreun vânător, pustnicul fusese văzut stând pe treaptă la soare, în pragul uşii, ori de câte ori cerul îi oferea suficient soare. Bănuiesc că puţini din cei care mai sunt azi în viaţă au cunoscut vreodată secretul ferestrei, dar eu mă număr printre aceştia, lucru de care vă veţi convinge la momentul potrivit.

          Se spune că omul se numea Murlock. Arăta de şaptezeci de ani; în realitate avea în jur de cincizeci. Fără îndoială că la acest proces de îmbătrânire mai contribuise şi altceva în afară de numărul anilor. Părul şi barba lungă, bogată îi erau albe, ochii stinşi, cenuşii, înfundaţi în orbite, faţa brăzdată de o reţea de zbârcituri care parcă se intersectau venind din două direcţii. Era înalt şi uscăţiv, adus de spate – un om care purta pe umeri o povară. Nu l-am văzut niciodată; toate aceste amănunte le-am aflat de la bunicul meu, de la care am auzit şi toată povestea pe când eram doar un băieţandru. El îl cunoscuse pe Murlock chiar din zilele de demult ale sosirii lui acolo, când locuia undeva prin apropiere.

          Într-o bună zi, domnul Murlock a fost găsit mort în casa lui de bârne. Nu era nici timpul, nici locul pentru autopsii ori ziarişti, şi bănuiesc că toată lumea a căzut de acord că murise de moarte bună, căci altfel mi s-ar fi spus şi mie şi ar trebui să-mi amintesc. Ştiu doar că, probabil din dorinţa de-a face totul cum se cuvine, oamenii îl îngropară lângă casă, alături de mormântul soţiei sale, care i-o luase înainte cu atâta amar de ani, încât cei de prin părţile locului nu reţinuseră nici cel mai mic amănunt din existenţa ei. Şi cu asta se încheie ultimul capitol al acestei poveşti adevărate – exceptând doar faptul că la mulţi ani după aceea, însoţit de un prieten la fel de îndrăzneţ ca şi mine, am pătruns până la locul respectiv, ne-am încumetat să ne apropiem atât de ruinele casei, încât să putem arunca cu o piatră, apoi am rupt-o la fugă ca să nu dăm nas în nas cu stafia care, după cum ştia orice băiat bine informat din împrejurimi, bântuia locul. Întrucât, în mod firesc, această relatare se constituie pe baza raportului meu personal cu ceea ce se petrecuse, întâmplarea, făcând parte din acest raport, prezintă o anume relevanţă. Dar mai există şi un capitol anterior – cel furnizat de bunicul meu.

          Când domnul Murlock şi-a construit casa şi a început să lovească în stânga şi-n dreapta cu securea ca să-şi croiască loc de fermă – întreţinându-se între timp cu ajutorul carabinei – era un bărbat tânăr, viguros şi plin de speranţe. Pe coasta de est de unde venise, se căsătorise, după cum era moda, cu o tânără demnă sub toate aspectele de sincerul său devotament, care de bunăvoie şi fără să se plângă a împărţit cu el toate primejdiile şi lipsurile. Din câte se ştie, numele nu i-a rămas înscris nicăieri; farmecul minţii, al fiinţei ei a rămas învăluit în tăcere, iar cei care se-ndoiesc sunt liberi să se îndoiască; dar, slavă Domnului, eu nu mă număr printre aceştia! În sprijinul faptului că s-au iubit şi au fost fericiţi, fiecare nouă zi din viaţa văduvului aducea destule confirmări, căci ce altceva dacă nu magnetismul unei amintiri sfinte ar fi putut ţine acel spirit temerar înlănţuit de-o asemenea soartă?

          Într-o bună zi, întorcându-se de la vânătoare, dintr-un colţ îndepărtat al pădurii, Murlock îşi găsi nevasta delirând, doborâtă de febră. Pe distanţă de kilometri întregi nu exista nici un doctor, nici un vecin, iar starea în care o găsise nu-i permitea lui Murlock să plece după ajutor. Aşadar, omul se apucă s-o doftoricească cum se pricepea mai bine, dar la capătul celei de-a treia zile femeia intră în comă şi se stinse fără a mai da nici cel mai mic semn că şi-ar mai fi recăpătat cunoştinţa.