Prefaţă/7

          1 Transformarea donei Soledad/9

          2. Surioarele Dona/69

          3. LaGorda/110

          4. Genarii/164

          5. Arta de a visa/214

          6. A doua atenţie/269

          PREFAŢĂ.

          Scena ultimei mele întâlniri cu don Juan şi don Genaro fusese un vârf de munte plat şi pustiu din marginea vestica a masivului Sierra Madre, în Mexicul Central Cu noi erau şi ceilalţi doi ucenici, Pablito şi Nestor. Solemnitatea şi scopul faptelor petrecute acolo nu au lăsat nici un dubiu asupra faptului că ucenicia noastră ajunsese Ia punctul final şi că îi vedeam pe don Juan şi don Genaro pentru ultima oară. Spre sfârşit, ne-am luat rămas-bun, apoi eu şi Pablito am sărit împreună de pe vârful muntelui în abis.

          Privitor la acest salt, don Juan îmi dezvăluise un principiu fundamental pentru tot ce avea să se întâmple. Astfel, după saltul în abis, voi deveni percepţia pură şi mă voi mişca înainte şi înapoi între cele două realităţi inerente ale creaţiei, tonalul şi nagualul, în timpul saltului, percepţia mea a trecut prin şaptesprezece transformări elastice între tonal şi naguaL Când mă mişcăm în nagual, percepeam o dezintegrare a corpului. Nu puteam gândi sau simţi în mod coerent şi unificat, aşa cum o fac de obicei, dar totuşi gândeam şi simţeam într-un fel în mişcările mele în tonal reveneam la unitate. Eram iar eul meu întreg. Percepţia mea avea coerenţa. Aveam viziuni ordonate. Forţa lor de constrângere era atât de intensă, natura lor atât de reală, complexitatea lor atât de vastă, încât nu am fost în stare să mi le explic în mod satisfăcător Natura lor nu-mi permitea să le includ în categoriile de viziuni sau vise intense, nici chiar în domeniul halucinaţiilor.

          După ce am examinat şi am analizat în cea mai perfectă şi atenta manieră sentimentele, percepţiile şi interpretările acelui salt în abis, am ajuns la concluzia că nu puteam crede, în mod raţional, că saltul avusese loc cu adevărat. Şi totuşi, o altă parte din mine insista asupra sentimentului că am sărit cu adevărat.

          Don Juan şi don Genaro nu mai sunt de găsit, iar absenţa lor a creat în mine o cerinţă imperioasă de a trece la ordonarea aparentelor contradicţii.

          Am revenit în Mexic ca să-i revăd pe Pablito şi Nestor, să le cer o mână de ajutor în rezolvarea conflictelor mele. Dar cele petrecute în această excursie nu pot fi calificate altfel decât ca un asalt final asupra raţiunii mele, ca un atac concentrat, pus la cale de către însuşi don Juan. Ucenicii lui, conduşi chiar fără ca el să fi fost acolo, au demolat în câteva zile, în mod metodic şi precis, până şi ultimele bastioane ale raţiunii mele, în aceste câteva zile, ei mi-au dezvăluit unul din cele două aspecte practice ale lor, arta de a visa, care este subiectul acestei cărţi.

          Arta stalking1-ului, celălalt aspect practic al artei lor şi, totodată, piatra de temelie a învăţăturilor lui don Juan şi don Genaro, ea mi-a fost prezentată în timpul unor vizite ulterioare, constituind de departe cea mai complexă parte a existenţei lor în lume ca vrăjitori.

          1 Termenii ro stalk, staâker, stzrfking definesc acţiunea, sau pe cel care o îndeplineşte, de a vâna stând la pândă, a da târcoale. în continuare va fi folosit termenul englez, care se va evidenţia de context (n.tr.).

          1. Transformarea donei Soledad.

          Am avut dintr-odată o presimţire că Pablito şi Nestor nu erau acasă. Certitudinea mea era atât de profundă, încât am oprit maşina. Eram acolo unde asfaltul se termina brusc şi voiam să mă hotărăsc dacă să-mi continui sau nu drumul lung şi dificil în ziua aceea, întrucât urma o porţiune de drum prost cu pietriş şi abrupt care ducea la casa lor, aflată în munţii din Mexicul Central, Am coborât geamul portierei. Era răcoare şi bătea vântul. Am ieşit să mă destind. Tensiunea orelor întregi de condus îmi încordase gâtul şi spatele. M-am dus până la marginea drumului pavat. Pământul era moale de la o ploaie de dimineaţă. Ploaia continua încă pe versanţii sudici ai munţilor, la mică distanţă de locul în care mă aflam. Dar chiar în faţa mea, spre est şi nord, cerul era limpede. în anumite puncte ale drumului se vedeau piscurile strălucind în depărtare.

          Am stat puţin pe gânduri, apoi m-am decis să mă întorc în oraş, deoarece o senzaţie specială îmi spunea că acolo îl voi găsi pe don Juan, în piaţă, în definitiv, încă de la începutul asocierii noastre, procedasem întotdeauna aşa, şi îl găseam în piaţă. De obicei, dacă nu era în Sonora, plecam spre Mexicul Central şi mergeam în piaţa acelui oraş, iar, mai devreme sau mai târziu, don Juan apărea. Cel mai mult l-am aşteptat doua zile. Eram atât de obişnuit să-1 găsesc astfel, încât eram absolut sigur că lucrurile se vor petrece ca de obicei.

          Am aşteptat toată după-masa în piaţă. M-am plimbat în sus şi în jos, făcându-mă că vreau să cumpăr ceva. Apoi am aşteptat în parc. La asfinţit, am ştiut că nu va veni. Am avut apoi senzaţia clară că fusese acolo, dar că plecase. M-am aşezat pe o bancă în parc, acolo unde obişnuiam să stăm, şi am încercat să-mi analizez sentimentele. Când intrasem în oraş, fusesem sigur că don Juan era acolo, pe străzi. Ceea ce am simţit era mai mult decât amintirea nenumăratelor dăţi când l-am găsit acolo; corpul meu ştia că îl caut. Dar apoi, după ce m-am aşezat pe bancă, m-a cuprins un alt tip de certitudine ciudată. Ştiam că nu mai este acolo. Plecase, şi eu nu-1 găsisem.

          După o vreme, am renunţat la disecarea propriilor gânduri. Am simţit ca acel loc începea să mă afecteze. Deveneam iraţional; asta mi se întâmpla întotdeauna după ce stăteam câteva zile în împrejurimi.

          M-am dus la hotel să mă odihnesc câteva ore şi apoi am ieşit să mă plimb pe străzi. Sentimentul pe care-1 avusesem în dupâ-a-miaza aceea, anume câ-1 voi găsi pe don Juan, dispăruse. Am renunţat. M-am întors la hotel pentru a-mi petrece noaptea acolo.

          Dimineaţa, înainte de a mă îndrepta spre munţi, am dat o tură cu maşina pe străzile principale, dar ceva îmi spunea că e în zadar. Don Juan nu era acolo.

          Am avut nevoie de toată dimineaţa pentru a ajunge în orăşelul în care locuiau Pablito şi Nestor, Am sosit pe la prânz. Don Juan mă învăţase să nu intru direct în oraş, pentru a evita curiozitatea privitorilor. De câte ori ajungeam acolo, coboram de pe şosea, exact înaintea oraşului, pe un teren plat, unde tinerii jucau de obicei fotbal. Drumul era destul de îngust, cât o potecă îndeajuns de lată pentru a putea merge pe acolo cu maşina, şi trecea pe lângă casele lui Pablito şi Nestor, aflate la picioarele dealurilor, în sudul oraşului. Cum am ajuns la marginea câmpu-lui, am constatat că poteca devenise un drum pietruit.

          Stăteam pe gânduri dacă s-o iau spre casa lui Nestor sau spre a lui Pablito. Sentimentul că ei nu erau acolo persista; ştiam că Nestor locuia singur, în timp ce Pablito stătea împreună cu mama sa şi cele patru surori. Chiar dacă nu l-aş fi găsit acolo, femeile m-ar fi putut îndruma, în timp ce m-am apropiat de casă, am băgat de seamă că drumul ce ducea din şosea la casă fusese consolidat. Părea ca pământul e tare şi, deoarece era destul spaţiu, am condus aproape de intrare. Casei de chirpici i se adăugase o nouă verandă cu acoperiş de ţiglă. Nu se auzea lătrând nici un câine, dar am văzut unul enorm, stând calm în spatele unei zone îngrădite, observându-mă cu atenţie, Câţiva pui de găină, aflaţi în faţa casei, s-au îndepărtat piuind. Am oprit motorul şi mi-am întins mâinile deasupra capului. Corpul mi-era înţepenit.

          Casa părea pustie. Mi-a trecut prin cap că, probabil, Pablito şi familia lui s-au mutat în altă parte. Deodată, uşa din faţă s-a deschis şi a apărut mama Iui Pablito, ca şi cum ar fi împins-o cineva. A privit câteva clipe la mine, absentă. în timp ce coboram din maşină, părea că m-a recunoscut. Un tremur graţios i-a străbătut corpul şi a venit alergând spre mine. Credeam că dormise şi o trezise zgomotul maşinii, iar când a ieşit să vadă ce se întâmpla, la început n-a ştiut cine eram. Văzând-o pe bătrâna alergând spre mine, am zâmbit, Când s-a apropiat, m-a cuprins îndoiala. Se mişca puţin cam sprinten şi nu semăna nicidecum cu mama lui Pablito.

          — Ia te uită, ce surpriză! a exclamat ea.

          — Dona Soledad? am întrebat, neîncrezător.

          — Nu mă recunoşti? m-a întrebat ea, râzând.

          Am făcut câteva comentarii stupide despre agilitatea ei surprinzătoare.

          — De ce mă tot priveşti ca pe o femeie bătrână şi neajutorată? a reluat ea, privindu-mă cu un aer de falsa provocare.