Barrabás a ajuns la noi în familie pe calea mării, a notat fetiţa Clara cu delicata ei caligrafie. Încă de pe atunci avea obiceiul să scrie lucrurile importante şi, mai târziu, când a rămas mută, scria şi lucrurile banale, fără să bănuiască vreodată că, după cincizeci de ani, caietele ei îmi vor servi pentru a salva memoria trecutului şi pentru a supravieţui propriei mele spaime. Ziua în care a ajuns Barrabás era Joia Mare. Închis într-o cuşcă nenorocită, era acoperit de sus până jos de propriile-i excremente şi de urină; avea o privire rătăcită de prizonier amărât şi lipsit de apărare, dar se ghicea de pe atunci din ţinuta imperială a capului şi mărimea scheletului legendarul uriaş ce avea să fie. Ziua aceea era una plicticoasă de toamnă, nu anunţa prin nimic evenimentele pe care fetiţa le-a notat pentru a fi ţinute minte şi care s-au produs în timpul slujbei de la miezul zilei, în parohia San Sebastian, la care a asistat împreună cu toată familia. În semn de doliu, sfinţii erau acoperiţi cu cârpe negre, pe care măicuţele le scuturau de praf o dată pe an, scoţându-le din dulapul sacristiei, iar sub cearşafurile îndoliate toată această curte cerească părea o îngrămădeală de mobilă aşteptând să fie mutată, fără ca lumânările, tămâia sau gemetele orgii să reuşească să anuleze acest efect jalnic. Se înălţau ca nişte ameninţătoare colete întunecate în locul sfinţilor în mărime naturală, ale căror chipuri afişau aceeaşi expresie constipată, cu perucile lor făcute din păr de mort, cu rubinele, perlele şi smaraldele de sticlă vopsită şi veşmintele lor de nobili florentini. Singurul avantajat de doliu era patronul bisericii, Sfântul Sebastian, şi asta pentru că în Săptămâna Mare îi scutea pe credincioşi de spectacolul corpului său răsucit într-o postură indecentă, străpuns de o jumătate de duzină de săgeţi, şiroind de sânge şi de lacrimi, ca un homosexual în suferinţă, şi ale cărui răni, mereu proaspete în mod miraculos, graţie penelului părintelui Restrepo, o făceau pe Clara să se cutremure de greaţă.

Era o săptămână lungă de penitenţă şi post, nu se jucau cărţi, nu se făcea muzică menită să îndemne la desfrâu sau la uitare şi, în măsura posibilului, se păstra cât mai multă tristeţe şi castitate, deşi exact în zilele alea împunsătura diavolului ispitea mai abitir slaba carne catolică. Postul consta în plăcinte uşoare cu foi, gustoase mâncăruri cu verdeaţă, tortillas pufoase şi mari roţi de brânză aduse de la ţară, cu care familiile îşi aminteau de patimile Domnului, ferindu-se să pună gura pe vreo bucăţică de carne sau peşte, sub ameninţarea excomunicării, după cum tot repeta părintele Restrepo. Nimeni nu ar fi îndrăznit să nu-l asculte. Preotul era dotat cu un lung deget incriminator pentru a-i ţintui pe păcătoşi în public şi cu o limbă bine antrenată pentru a tulbura sentimentele.

— Tu, hoţule, care ai furat banii bisericii! ţipa el din amvon, arătând spre un domn care se prefăcea foarte preocupat de o scamă de pe rever pentru a nu a-l privi în faţă. Tu, neruşinato, care te prostituezi pe chei! şi arăta spre dona Ester Trueba, invalidă din cauza artritei şi făcând parte din ordinul Fecioarei del Carmen, care deschidea ochii mirată, necunoscând sensul acelui cuvânt şi neştiind unde era cheiul. Căiţi-vă, păcătoşilor, hoituri netrebnice, nevrednici de sacrificiul Domnului Nostru! Postiţi! Faceţi penitenţă!

Purtat de entuziasmul zelului său vocaţional, preotul trebuia să se stăpânească pentru a nu intra în dezacord deschis cu instrucţiunile superiorilor ecleziastici, care se opuneau supliciului şi flagelării, sub influenţa vântului modernismului. El era adeptul vindecării slăbiciunilor sufleteşti printr-o biciuire sănătoasă a cărnii. Era celebru pentru oratoria sa neînfrânată. Credincioşii devotaţi lui îl urmau din parohie în parohie şi transpirau ascultându-l cum descria chinurile păcătoşilor din iad, cărnurile sfâşiate de aparate de tortură ingenioase, focul veşnic, cârligele care străpungeau membrele virile, reptilele scârboase care intrau în orificiile feminine şi alte numeroase suplicii cu care îşi asezona fiecare predică pentru a semăna frica de Dumnezeu. Chiar şi Satana era descris până în cele mai intime anomalii, cu accentul de Galicia al preotului, a cărui misiune pe lumea asta era să scuture conştiinţa indolenţilor creoli.

Severo Del Valle era ateu şi mason, dar avea ambiţii politice şi nu-şi putea permite luxul de a lipsi de la slujba cea mai importantă din fiecare duminică şi din sărbătorile mari, trebuia să fie văzut de toată lumea. Soţia sa Nívea prefera să se înţeleagă cu Dumnezeu fără intermediari, avea o profundă neîncredere în sutane şi o plictiseau descrierile raiului, purgatoriului şi iadului, dar îşi însoţea bărbatul în ambiţiile lui parlamentare, sperând că, dacă el va ocupa un loc în Congres, ea va putea obţine dreptul de vot pentru femei, pentru care lupta de zece ani, fără ca multele sarcini să o fi descurajat. În acea Joie Mare, părintele Restrepo îşi adusese publicul la limitele rezistenţei cu viziunile lui apocaliptice şi Nívea începuse să simtă ameţeli. S-a întrebat dacă nu cumva iar era gravidă. Cu toate spălaturile cu oţet şi bureţii cu gheaţă, născuse cincisprezece copii, din care unsprezece trăiau, şi avea motive să creadă că ajunsese deja la o vârstă, căci fiica cea mică, Clara, avea de-acum zece ani. Părea că fertilitatea ei uimitoare se potolise în sfârşit. A încercat să pună starea de rău pe seama momentului în care părintele Restrepo, în predica lui, o arătase cu degetul pentru a se referi la fariseii care aveau pretenţia să legalizeze bastarzii şi căsătoria civilă, făcând ţăndări familia, patria, proprietatea şi Biserica, dând femeilor acelaşi rol ca al bărbaţilor, într-o sfidare clară a legii lui Dumnezu, care în privinţa asta era foarte exactă. Nívea şi Severo ocupau, împreună cu copiii lor, tot rândul al treilea. Clara stătea lângă maică-sa, care o strângea de mână nerăbdătoare atunci când discursul preotului întârzia prea mult pe păcatele cărnii, pentru că ştia că asta o făcea pe copilă să vizualizeze nişte aberaţii care depăşeau cu mult realitatea, după cum se vădea din întrebările pe care le punea şi la care nimeni nu ştia să-i răspundă. Clara era foarte precoce şi avea imaginaţia debordantă pe care au moştenit-o toate femeile din familie pe cale maternă. Temperatura urcase în biserică şi mirosul pătrunzător al lumânărilor, al tămâiei şi al mulţimii înghesuite o făceau pe Nívea să se simtă şi mai obosită. Îşi dorea ca ceremonia să se termine odată, să se întoarcă în casa ei răcoroasă, să se aşeze în coridorul cu iederă şi să se delecteze cu cana de lapte de migdale pe care Dădaca o prepara în zilele de sărbătoare. Şi-a privit copiii, cei mici dădeau semne de oboseală, ţepeni în hainele de duminică, cei mari începeau să nu mai fie atenţi. Şi-a oprit ochii pe Rosa, cea mai mare dintre fetele rămase în viaţă, şi, ca de fiecare dată, a rămas uimită. Frumuseţea ei stranie avea darul de a o tulbura chiar şi pe maică-sa, părea făcută dintr-un material diferit de cel al rasei umane. Nívea şi-a dat seama că nu ţinea de lumea asta încă dinainte de a o naşte, pentru că a zărit-o în vis, de aceea nu a fost surprinsă de strigătul pe care l-a scos moaşa când a văzut-o. La naştere Rosa era albă, netedă, fără zbârcituri, ca o păpuşă de porţelan, cu părul verde şi ochii galbeni, făptura cea mai frumoasă care se născuse pe pământ din timpurile păcatului originar, cum a spus moaşa închinându-se. De la prima baie, Dădaca i-a spălat părul cu o infuzie de muşeţel, care a avut darul de a potoli culoarea, dându-i o nuanţă de bronz vechi, şi o lăsa goală la soare, ca să i se întărească pielea, transparentă în zonele delicate de la pântece şi axile, unde se ghiceau venele şi textura secretă a muşchilor. Cu toate acestea, trucurile astea de ţigancă nu au fost suficiente şi în curând s-a răspândit vestea că li se născuse un înger. Nívea a sperat ca etapele ingrate ale creşterii să-i aducă fiică-sii niscaiva defecte, dar nu s-a întâmplat nimic, dimpotrivă, la optsprezece ani Rosa nu se îngrăşase şi nu-i ieşiseră coşuri, iar graţia ei marină era şi mai accentuată. Nuanţa pielii, cu suave reflexe albăstrii, şi a părului, lentoarea mişcărilor şi firea ei liniştită evocau o făptură a apei. Avea ceva de peşte şi dac-ar fi avut şi o coadă acoperită cu solzi, ar fi fost sirenă de-a binelea, dar picioarele ei o situau la limita imprecisă între fiinţă omenească şi făptură mitologică. Totuşi, fata avusese o viaţă aproape normală, avea un logodnic cu care urma să se mărite într-o bună zi, şi-atunci răspunderea pentru frumuseţea ei avea să treacă în alte mâini. Rosa şi-a înclinat capul şi o rază de soare s-a filtrat printre vitraliile gotice ale bisericii, învăluindu-i profilul într-un halou de lumină. Câteva persoane s-au întors ca s-o privească şi au şopocăit, cum se întâmpla adesea când o întâlneau, dar Rosa părea că nu-şi dă seama de nimic, era imună la îngâmfare şi în ziua aceea era şi mai absentă ca de obicei, îşi imagina alte animale pe care să le brodeze pe faţa ei de masă, jumătate păsări - jumătate mamifere, acoperite de pene strălucitoare şi prevăzute cu coarne şi copite, atât de grase şi cu aripi atât de scurte, încât sfidau legile biologiei şi ale aerodinamicii. Se gândea arareori la logodnicul ei Esteban Trueba, şi nu pentru că nu l-ar fi iubit, ci din cauza temperamentului ei uituc şi pentru că doi ani de absenţă înseamnă mult. El lucra la minele din nord. Îi scria metodic şi uneori Rosa îi răspundea, trimiţându-i versuri copiate şi flori desenate în tuş pe pergament. Prin intermediul acestei corespondenţe, pe care Nívea o viola în mod regulat, a aflat de spaimele şi necazurile meseriei de miner, ameninţată tot timpul de prăbuşiri, urmărind filoane care dispăreau, cerând credite în baza norocului viitor, încrezător în apariţia unui filon de aur miraculos care să-l facă să se îmbogăţească rapid şi să o ducă pe Rosa de braţ la altar, devenind astfel bărbatul cel mai fericit din univers, cum spunea mereu la sfârşitul scrisorilor. Dar Rosa nu era grăbită să se mărite, aproape că uitase singurul sărut pe care îl schimbaseră la despărţire şi nici măcar nu-şi amintea culoarea ochilor acestui logodnic tenace. Influenţată de lecturile romantice, romanele fiind singura ei lectură, îi plăcea să şi-l imagineze încălţat în cizme cu talpă de piele, cu pielea arsă de vânturile deşertului, scurmând pământul în căutarea unor comori ale piraţilor, dubloni spanioli şi bijuterii incaşe, şi degeaba îi spunea Nívea că bogăţiile minelor erau ascunse în pietre, căci Rosei i se părea imposibil ca Esteban Trueba să adune tone de bolovani în speranţa că, supuse unor nedrepte procese de cremaţie, ar scuipa vreun gram de aur. Între timp, îl aştepta fără a se plictisi, imperturbabilă în gigantica sarcină pe care şi-o impusese: să brodeze cea mai mare faţă de masă din lume. A început cu câini, pisici şi fluturi, dar foarte repede fantezia a pus stăpânire pe munca ei şi aşa a ieşit la iveală un paradis de animale imposibile, pe care acul le zămislea sub privirile neliniştite ale tatălui ei. Severo era de părere că venise vremea ca fiică-sa să se scuture de buimăceala asta şi să coboare cu picioarele pe pământ, să înveţe câteva treburi casnice şi să se pregătească pentru măritiş, dar Nívea nu-i împărtăşea această preocupare. Prefera să nu o chinuie pe fată cu exigenţe atât de terestre, presimţind că Rosa era o făptură celestă, că nu era făcută să dăinuie prea mult în comerţul grosolan al acestei lumi, drept care o lăsa în pace cu firele ei de broderie şi nu obiecta împotriva acelei zoologii coşmareşti.

O balenă din corset s-a rupt şi i s-a înfipt în coastă. Nívea a simţit că se sufocă în rochia de catifea albastră, cu gulerul de dantelă prea înalt, mânecile prea strâmte şi talia atât de ajustată pe corp încât, după ce se dezbrăca, burta îi bolborosea jumătate de ceas până ce măruntaiele se reaşezau la locul lor. Discutase subiectul de multe ori cu prietenele ei sufragete şi ajunseseră la concluzia că atât timp cât femeile nu-şi vor scurta fustele şi părul şi nu vor renunţa la corsete, degeaba vor avea dreptul să studieze medicina sau să voteze că tot n-ar fi avut energie s-o facă, dar nici ea nu avea curajul să fie prima care să renunţe la modă. Şi-a dat seama că accentul de Galicia încetase să-i ciocănească creierii. Se găseau într-una din pauzele lungi pe care preotul, bun cunoscător al efectului unei tăceri incomode, le făcea în mod frecvent în predicile sale. Ochii lui arzători foloseau momentul pentru a-i ţintui pe credincioşi unul câte unul. Nívea a lăsat mâna Clarei şi a scos o batistă din mânecă pentru a se şterge de transpiraţia care i se scurgea pe gât. Tăcerea deveni grea, timpul părea că se oprise în biserică, dar nimeni nu îndrăznea să tuşească sau să-şi schimbe poziţia pentru a nu atrage atenţia părintelui Restrepo. Ultimele lui cuvinte încă vibrau printre coloane.

În clipa aceea, cum avea să-şi amintească Nívea după mulţi ani, în mijlocul tensiunii şi tăcerii s-a auzit foarte limpede glasul micuţei Clara.

— Pst, părinte Restrepo! Dacă povestea cu iadul e vrăjeală curată, mare plictiseală pe noi...

Degetul arătător al iezuitului, care era deja în aer pentru a indica noi suplicii, a rămas suspendat ca un paratrăsnet deasupra capului său. Lumea a încetat să respire, iar cei care dormitau s-au trezit brusc. Soţii Del Valle au reacţionat primii, cuprinşi de panică şi văzându-i pe copii că încep să se agite nervoşi. Severo a priceput că trebuia să acţioneze înainte de a se dezlănţui râsul general sau vreun cataclism ceresc. Şi-a luat soţia de braţ şi pe Clara de ceafă şi a plecat cu paşi mari, târându-le după el, urmat de ceilalţi copii, care s-au bulucit spre uşă. Au apucat să iasă înainte ca preotul să poată invoca trăsnetul menit să-i transforme în stane de piatră, dar din prag i-au auzit glasul teribil, de arhanghel revoltat.

— Îndrăcită! Înfumurată îndrăcită!