Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

Iisus a spus: „Cunoaşte ceea ce ai în faţa ochilor, iar ceea ce-ţi este ascuns îţi va deveni limpede. Fiindcă nimic din ceea ce este ascuns nu va rămâne nedezvăluit”.

          EVANGHELIA DUPĂ TOMA.

„Ne-a servit de minune, mitul acesta al lui Hristos.”

          PAPA LEON AL X-LEA.

        CUPRINS:

          Prolog 8

          PARTEA ÎNTÂI. 16

          PARTEA A DOUA. 103

          PARTEA A TREIA. 201

          PARTEA A PATRA. 306

          PARTEA A CINCEA. 387

          Nota autorului. 461

          Prolog.

          PARIS, FRANŢA.

          IANUARIE 1308.

          Jacques de Molay îşi dorea moartea, ştiind că de scăpare nu va mai avea parte vreodată. Era cel de-al douăzeci şi doilea maestru al Cavalerilor Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon, un ordin religios care dăinuia de două sute de ani sub pavăza Domnului. Numai că, în ultimele trei luni, el, la fel ca şi cinci mii dintre fraţii săi, fusese prizonier al lui Filip al IV-lea, regele Franţei.

          — Te vei ridica, porunci Guillaume Imbert, din pragul uşii.

          De Molay rămase întins pe pat.

          — Eşti insolent, până şi în faţa propriei morţi, constată Imbert.

          — Aroganţa e cam tot ceea ce mi-a mai rămas.

          Imbert era o fiinţă diabolică, cu o faţă de cal care, după cum observase de Molay, părea la fel de impasibilă ca o statuie. Era marele inchizitor al Franţei şi confesorul personal al lui Filip al IV-lea, ceea ce însemna că avea în puterea sa urechile regelui. Cu toate acestea, de Molay se întrebase de multe ori ce anume, în afara durerii, putea să-i mai procure plăcere sufletului dominicanului. În schimb, ştia ce putea să-l irite.

          — N-o să fac nimic din tot ceea ce vrei.

          — Deja ai făcut mai multe decât îţi imaginezi.

          Era purul adevăr, iar de Molay, încă o dată, îşi deplânse slăbiciunea. Torturile suferite din partea lui Imbert, după arestarea din ziua de 13 octombrie, fuseseră brutale, iar mulţi dintre fraţi mărturisiseră c-ar fi comis fărădelegi. De Molay se chirci amintindu-şi de propriile mărturisiri: cum că toţi cei care erau primiţi în rândurile ordinului se lepădau de Iisus Hristos şi scuipau pe Cruce, ca semn de dispreţ faţă de El. De Molay chiar se înjosise într-atât, încât scrisese o scrisoare, cerându-le fraţilor săi să mărturisească aidoma lui, o parte considerabilă dintre aceştia supunându-se.

          Dar, cu numai câteva zile mai devreme, soli din partea Sanctităţii Sale Clement al V-lea ajunseseră în sfârşit la Paris. Despre Clement se ştia că e marioneta lui Filip, motiv pentru care de Molay adusese cu el, cu o vară în urmă, în Franţa, florini din aur şi doisprezece cai de povară încărcaţi cu lingouri din argint. În cazul în care lucrurile aveau să se înrăutăţească, banii aceştia ar fi fost folosiţi pentru cumpărarea favorurilor regelui. Cu toate acestea, îl subestimase pe Filip. Regele nu mai tânjea după un tribut parţial. El îşi dorea tot ceea ce se afla în posesia ordinului. Prin urmare, se ticluiseră acuzaţii de erezie şi mii de templieri fuseseră arestaţi într-o singură zi. În faţa solilor papei, de Molay dezvăluise torturile la care fusese supus şi-şi renegase în mod public mărturisirile, despre care ştia bine că ar fi atras represalii asupră-i. Prin urmare, zise:

          — Îmi închipui că Filip îşi face griji acum, ca nu cumva papa chiar să aibă şira spinării.

          — Nu e înţelept să-l insulţi pe cel care te ţine-n captivitate, îi atrase atenţia Imbert.

          — Şi cam ce-ar fi înţelept să fac?

          — Să te supui în faţa voinţei noastre.

          — Şi atunci, cum aş putea să dau seamă în faţa Dumnezeului meu?

          — Dumnezeul tău aşteaptă de la tine, ca şi de la toţi ceilalţi templieri, să răspunzi.

          Imbert vorbea cu tonul lui aspru obişnuit, care nu trăda nici urmă de emoţie.

          De Molay nu mai dorea să-l contrazică. În ultimele trei luni, îndurase interogatorii nesfârşite şi fusese privat de somn. Fusese pus în fiare, cu tălpile unse cu grăsime şi ţinute aproape de flăcări, cu trupul întins pe grătarul de tortură. Fusese chiar silit să asiste atunci când temnicerii beţi îi torturaseră pe ceilalţi templieri, cea mai mare parte a acestora fiind doar fermieri, cărturari, funcţionari, meşteşugari, navigatori, clerici. Se ruşina de ceea ce fusese deja forţat să spună şi nu era câtuşi de puţin dispus să meargă mai departe. Se întinse pe spate pe patul împuţit, sperând că temnicerul său va pleca.

          Imbert făcu un semn şi două gărzi se strecurară prin cadrul uşii, smucindu-l pe de Molay în picioare.

          — Aduceţi-l, le porunci Imbert.

          De Molay era prizonier la închisoarea Temple din Paris din luna octombrie a anului precedent. Temniţa înaltă, cu cele patru turnuleţe în colţuri, fusese un sediu al templierilor, un centru financiar, nefiind prevăzută cu vreo cameră pentru tortură. Imbert o improvizase, transformând capela într-un loc al unor chinuri de neînchipuit, unul pe care de Molay îl vizitase adesea în decursul ultimelor trei luni.

          De Molay se pomeni târât înăuntrul capelei şi dus în mijlocul podelei în carouri albe şi negre. Numeroşi fraţi fuseseră primiţi în rândurile ordinului, sub acest tavan presărat cu stele.

          — Mi s-a spus, rosti Imbert, că locul acesta este cel în care se desfăşurau cele mai secrete dintre ceremoniile voastre.

          Francezul, înveşmântat într-o mantie neagră, se îndreptă cu paşi ţanţoşi către una dintre laturile lungii încăperi, în apropierea unui potir sculptat pe care de Molay îl cunoştea prea bine.

          — Am studiat conţinutul vasului acestuia. În el se află un craniu omenesc, două femururi şi un giulgiu alb. Ciudat, nu?

          N-avea de gând să-i răspundă. În schimb, se gândi la cuvintele pe care le rostea fiecare aspirant, atunci când era primit în rândurile ordinului. „Voi îndura tot ceea ce-l va fi pe plac lui Dumnezeu.”

          — Mulţi dintre fraţii tăi ne-au mărturisit la ce foloseau obiectele acestea. Imbert clătină din cap. Într-atât de dezgustător a ajuns ordinul vostru.

          Îndurase destul.

          — Noi răspundem numai în faţa papei, ca slujitori ai slujitorului lui Dumnezeu. Numai El are căderea să ne judece.

          — Papa al tău e supus al seniorului şi stăpânului meu. El n-o să te salveze.

          Era cât se poate de adevărat. Solii papei îi dăduseră limpede de înţeles că aveau să transmită renegarea mărturisirilor lui de Molay, dar şi că se îndoiau de faptul că aceasta va aduce vreo schimbare în ceea ce privea soarta templierului.

          — Dezbrăcaţi-l, ordonă Imbert.

          Cămaşa pe care-o purta încă din ziua arestării sale îi fu sfâşiată pe trup. Nu-i părea neapărat rău s-o vadă distrusă, fiindcă pânza murdară duhnea a fecale şi a urină. Dar Legea îi interzicea oricăruia dintre fraţi să-şi expună trupul; ştia că Inchiziţia prefera ca victimele ei să fie despuiate – lipsite de orgoliu – aşa că-şi impuse să nu se împotrivească gestului insultător al lui Imbert. Trupul său, în vârstă de cincizeci şi şase de ani, încă avea o aparenţă măreaţă. La fel ca toţi ceilalţi fraţi cavaleri, se îngrijise de propria persoană. Îşi îndreptă spinarea, adunându-şi întreaga demnitate şi întrebând calm:

          — De ce trebuie să fiu umilit?

          — La ce te referi?

          Întrebarea conţinea în ea o doză de neîncredere.

          — Această încăpere era un lăcaş de cult; cu toate acestea, mă despoi şi te holbezi la goliciunea mea, ştiind bine că fraţii se încruntă în faţa unor asemenea expuneri.

          Imbert îşi desfăcu veşmintele la piept, căută cu mâna, apoi scoase o fâşie lungă de pânză ţesută în diagonală.

          — Zece acuzaţii au fost ridicate împotriva scumpului tău ordin.

          De Molay le cunoştea pe toate. Mergeau de la negarea Scripturilor până la închinarea la idoli, de la făptuirea unor acte imorale până la tolerarea homosexualităţii.

          — Cea care mă îngrijorează în cea mai mare măsură, continuă Imbert, este cerinţa voastră ca fiecare dintre fraţi să se lepede de Domnul nostru Hristos şi să scuipe şi să calce în picioare adevărata Cruce. Unul dintre fraţii tăi ne-a mărturisit chiar că vreo câţiva s-au pişat pe imaginea de pe Cruce a Domnului nostru Hristos. E adevărat?

          — Întreabă-l pe fratele acela.

          — Din nefericire, n-a supravieţuit încercărilor.

          De Molay nu răspunse.

          — Regele meu şi Sanctitatea Sa au fost mult mai tulburaţi de această acuzaţie decât de celelalte. Cu siguranţă, ca om născut în cadrul Bisericii, îţi dai seama în ce măsură au fost mâniaţi de lepădarea voastră de Iisus, ca Mântuitor al nostru!

          — Prefer să răspund numai în faţa papei.

          Imbert făcu un semn şi cele două gărzi închiseră cu zgomot două verigi late peste încheieturile mâinilor lui de Molay, apoi se traseră înapoi şi-i întinseră braţele într-o parte şi-n cealaltă, cu prea puţină milă faţă de muşchii săi zdrobiţi. Imbert scoase la iveală, de sub mantia sa, un bici cu multe cozi. Vârfurile acestora se ciocniră între ele, iar de Molay constată că fiecare dintre curele avea la capăt câte un os.

          Imbert şfichiui cu biciul peste braţele întinse şi peste spatele dezgolit ale lui de Molay. Durerea îi izbucni prin tot trupul, apoi se mai domoli, lăsând în urmă o usturime care n-avea de gând să dispară. Înainte să aibă timp carnea să-şi revină, asupra ei se abătu o altă lovitură, apoi o alta. De Molay n-ar fi vrut să-i ofere lui Imbert nici o urmă de satisfacţie, dar durerea îl copleşi şi scoase un ţipăt de agonie.

          — N-o să-ţi mai baţi joc de Inchiziţie, îi atrase atenţia Imbert.

          De Molay îşi adună simţirile. Se ruşina pentru faptul că ţipase. Privi în ochii alunecoşi ai inchizitorului, aşteptând ceea ce avea să urmeze.