Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

 „Banii n-au patrie; bancherii sunt lipsiţi de patriotism şi de decenţă; singurul lor ţel e câştigul.”

          Napoleon Bonaparte.

„Istoria arată că mânuitorii de bani au folosit toate formele de abuz, intrigi, înşelătorii şi violenţă posibile pentru a păstra controlul asupra guvernelor.”

          James Madison.

„Îngăduiţi-mi să tipăresc şi să controlez banii unei naţiuni şi nu-mi mai pasă cine face legile.”

          Mayer Amschel Rothschild.

          PROLOG.

          Platoul Giseh, Egipt.

          August 1799

          Generalul Napoleon Bonaparte a descălecat şi a privit în sus, către piramidă. În apropiere, se înălţau alte două, dar asta era cea mai mare dintre toate.

          Ce premiu grozav scosese la iveală cucerirea lui!

          Drumul călare făcut ieri spre sud, din Cairo, de-a lungul câmpurilor care mărgineau canale de irigaţie noroioase şi marşul rapid pe nisipul risipit de vânt fuseseră lipsite de evenimente. Două sute de oameni înarmaţi îl însoţiseră pentru că ar fi fost o nesăbuinţă să se aventureze singur atât de departe în Egipt. Îşi lăsase contigentul la un kilometru şi jumătate, campat pentru noapte. Fusese o altă zi toridă, iar el aşteptase intenţionat asfinţitul înainte de a merge să viziteze locul.

          Ajunsese la ţărm, aproape de Alexandria, cu cincisprezece luni în urmă, având cu el 34000 de oameni, 1000 de arme, 700 de cai şi 100000 de cartuşe. Avansase rapid către sud şi cucerise capitala, Cairo, scopul lui fiind să destabilizeze orice rezistenţă prin viteză şi surpriză. Apoi, nu prea departe de aici, se luptase cu mamelucii, într-un conflict glorios pe care îl botezase Bătălia de la Piramide. Acei foşti sclavi turci stăpâniseră Egiptul vreme de o jumătate de secol şi ce mai privelişte fusese! Mii de războinici, îmbrăcaţi în ţinute colorate, călărind armăsari superbi. Încă mai putea adulmeca mirosul corditei, simţi vibraţia tunurilor, auzi pocnetul muschetelor şi ţipetele muribunzilor. Trupele lui, formate în mare parte din veterani ai campaniei din Italia, luptaseră cu vitejie. Şi, cu doar două sute de victime în rândul francezilor, cucerise aproape întreaga armată inamică, dobândind control total asupra părţii de sud a Egiptului. Un reporter scrisese că o mână de francezi au subjugat un sfert de glob.

          Nu era chiar aşa, dar suna minunat.

          Egiptenii îl numiseră Sultan El Kebir – un titlu oferit în semn de respect, spuneau ei. De-a lungul ultimelor paisprezece luni, conducând această naţie din poziţia de comandant suprem, descoperise că, aşa cum alţii iubeau marea, el iubea deşertul. Mai iubea şi stilul de viaţă al egiptenilor, pentru care averile contau foarte puţin şi caracterul foarte mult.

          De asemenea, ei se încredeau în providenţă.

          La fel ca şi el.

          — Bun venit, generale. O seară încântătoare pentru o vizită, a strigat Gaspard Monge pe obişnuitul lui ton vesel.

          Napoleon îl îndrăgea pe geometrul luptător, un francez în vârstă, fiu de negustor ambulant, binecuvântat cu o faţă lătăreaţă, ochi adânciţi în orbite şi un nas cărnos. Deşi om învăţat, Monge purta întotdeauna cu sine o puşcă şi un corn cu praf de puşcă, părând să tânjească atât după Revoluţie, cât şi după bătălii. Era unul dintre cei o sută şaizeci de cărturari, oameni de ştiinţă şi artişti – savanţi, aşa cum îi etichetase presa – care plecaseră din Franţa împreună cu generalul, de vreme ce el venise aici nu doar pentru a cuceri, ci şi pentru a învăţa. Modelul lui spiritual, Alexandru cel Mare, făcuse acelaşi lucru când invadase Persia. Monge mai călătorise împreună cu Napoleon, în Italia, ajungând în cele din urmă să supravegheze prada din acea ţară, aşa că avea încredere în el.

          Până la un anumit punct.

          — Ştii, Gaspard, pe când eram copil îmi doream să studiez ştiinţa. În timpul Revoluţiei, am participat la câteva cursuri de chimie la Paris. Dar, vai, circumstanţele m-au făcut ofiţer.

          Unul dintre muncitorii egipteni i-a luat calul, dar nu înainte ca Napoleon să înşface o geantă de piele. El şi Monge stăteau acum singuri, praful strălucitor dansând în umbra măreţei piramide.

          — Acum câteva zile, a spus el, am făcut un calcul şi am stabilit că aceste trei piramide conţin suficientă piatră pentru a înconjura întregul Paris cu un zid gros de un metru şi înalt de trei metri.

          Monge a părut să-i cântărească vorbele.

          — Ar putea fi adevărat, generale.

          Napoleon a zâmbit la auzul eschivării.

          — Ai vorbit ca un matematician neîncrezător.

          — Deloc. Doar că mi se pare interesant felul în care priviţi aceste edificii. Nu vă gândiţi la faraoni, la mormintele pe care le conţin sau chiar la uimitoarea artă inginerească folosită pentru a le clădi. Nu. Le priviţi doar în relaţie cu Franţa.

          — Mi-e greu să n-o fac. Nu prea îmi e gândul la altceva.

          De la plecarea lui, Franţa căzuse pradă unei dezordini imposibile. Flota ei, cândva măreaţă, fusese distrusă de britanici, izolându-l aici, în Egipt. Directoratul părea hotărât să se războiască cu fiecare naţie regalistă, făcându-şi duşmani din Spania, Prusia, Austria şi Olanda. Pentru ei, conflictul era o cale de a-şi prelungi puterea şi de a reumple o vistierie naţională tot mai goală.

          Ridicol.

          Republica era un eşec total.

          Unul dintre puţinele ziare europene care îşi croise drum peste Mediterana prevestea că era doar o chestiune de timp până când un alt Ludovic avea să se aşeze pe tronul Franţei.

          Trebuia să se întoarcă acasă.

          Tot ceea ce preţuia părea să se transforme în praf şi pulbere.

          — Franţa are nevoie de dumneavoastră, a spus Monge.

          — Acum vorbeşti ca un adevărat revoluţionar.

          Prietenul lui a început să râdă.

          — Ştiţi că asta sunt.

          Cu şapte ani în urmă, Napoleon văzuse cum alţi revoluţionari dăduseră năvală în Palatul Tuileries şi îl detronaseră pe Ludovic al XVI-lea. Atunci servise cu credinţă noua republică şi se luptase la Toulon, fiind promovat ca general de brigadă, apoi ca general al Armatei Estice şi, în cele din urmă, comandant în Italia. De acolo mărşăluise către nord şi invadase Austria, întorcându-se la Paris în chip de erou naţional. Acum, când abia împlinise treizeci de ani, ca general al Armatei Orientului, cucerise Egiptul.

          Dar destinul lui era să conducă Franţa.

          — Ce abundenţă de lucruri minunate, a spus el, admirând din nou uriaşele piramide.

          Pe drumul dinspre tabără trăsese cu ochiul la muncitorii ocupaţi să cureţe nisipul de pe un sfinx pe jumătate îngropat. Ordonase personal scoaterea la suprafaţă a austerului păzitor şi era mulţumit de progresele făcute.

          — Piramida aceasta e cea mai apropiată de Cairo, aşa că o vom numi Prima, a spus Monge. Apoi a arătat spre o alta. Cea de-a Doua. Cea mai îndepărtată este a Treia. Dacă am putea citi hieroglifele, poate că am cunoaşte adevăratele lor nume.

          Napoleon era de acord. Nimeni nu putea pricepe semnele ciudate care apăreau aproape pe fiecare dintre străvechile monumente. Dăduse ordin ca ele să fie copiate şi rezultaseră atât de multe desene, încât artiştii săi consumaseră toate creioanele aduse din Franţa. Monge fusese cel care născocise o metodă ingenioasă de a combina gloanţele de plumb cu trestiile de Nil şi de a fabrica noi instrumente de scris.

          — Poate că există speranţă, a spus el.

          Şi a surprins încuviinţarea înţeleaptă a lui Monge.

          Amândoi ştiau că o piatră neagră şi urâtă, descoperită la Rosetta, inscripţionată în trei limbaje diferite – hieroglife, limba Egiptului antic, scrierea demotică, limba actuală a Egiptului şi greacă – ar putea fi răspunsul. Luna trecută participase la o conferinţă a Institutului Egiptean, creat de el pentru a-şi încuraja savanţii, unde fusese anunţată descoperirea.

          Dar erau necesare mult mai multe cercetări.

          — Noi facem primul studiu sistematic al acestor obiective, a spus Monge. Toţi cei care au venit înaintea noastră n-au făcut decât să prăduiască. Noi vom arhiva tot ce vom găsi.

          „O altă idee revoluţionară şi-a zis Napoleon. Potrivită pentru Monge.”

          — Du-mă înăuntru, a poruncit el.

          Prietenul său l-a condus pe o scară aflată pe faţada nordică, spre o platformă înaltă de douăzeci de metri. Mai ajunsese o dată până aici, cu luni în urmă, împreună cu câţiva dintre comandanţii săi, atunci când inspectaseră pentru prima oară piramidele. Dar refuzase să pătrundă în edificiu de vreme ce, pentru asta, ar fi trebuit să se târască în patru labe sub ochii subordonaţilor săi. Acum, s-a aplecat şi s-a strecurat printr-un coridor înalt de doar un metru şi la fel de lat, care cobora într-o pantă lină prin inima piramidei. Geanta din piele îi atârna de gât. Au ajuns la un alt coridor, orientat în sus, în care Monge a intrat. Panta urca acum, ducând către un pătrat luminos, aflat în capătul îndepărtat.

          Au ieşit şi au reuşit să se ridice în picioare, priveliştea extraordinară umplându-l pe Napoleon de un respect profund. În strălucirea plăpândă a lămpilor cu ulei, a privit tavanul care se ridica la aproape zece metri. Podeaua se înălţa abrupt, către alte construcţii din granit. Zidurile erau proiectate înspre exterior, într-o serie de console care se ridicau unele peste altele pentru a forma o arcadă îngustă.

          — E magnific, a şoptit el.

          — Am numit-o Galeria Principală.

          — Un nume potrivit.

          La baza fiecărui perete lateral, câte o rampă cu suprafaţa plană, lată de o jumătate de metru, ocupa toată lungimea galeriei. Între rampe se întindea un pasaj ce măsura încă un metru. Fără trepte, doar o pantă abruptă.

          — E acolo? l-a întrebat el pe Monge.

          — Oui, General. A ajuns acum o oră şi l-am condus în Sala Regelui.