Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

Rusia, o ţară în care se întâmplă lucruri ce în mod normal nu se întâmplă.

          PETRU CEL MARE.

Va veni un an negru pentru Rusia; Atunci coroana va cădea de pe fruntea regală, tronul ţarilor va fi înghiţit de noroi, iar mâncarea multora va fi moartea şi sângele.

          MIHAIL LERMONTOV (1830).

Rusia: continentul misterios şi întunecat, „o ghicitoare învăluită în mister şi ascunsă într-o enigmă”, după cum spunea Winston Churchill, depărtată, inaccesibilă străinilor, greu de înţeles chiar şi pentru nativi. Acesta este mitul, cultivat chiar de ruşi, care ar prefera ca nimeni să nu descopere cum sunt ei în realitate şi cum trăiesc ei de fapt.

          ROBERT KAISER,

Rusia: Poporul şi Puterea (1984).

Pentru toate încercările ei, pentru toate greşelile ei, povestea Rusiei la sfârşitul secolului (al douăzecilea) trebuie spusă ca o reînviere, ca o restaurare.

          DAVID REMNICK, Restaurarea: Lupta pentru o Nouă Rusie (1997).

          Repere cronologice importante din istoria Rusiei.

          21 februarie 1613 – Mihail Feodorovici Romanov e proclamat ţar.

          20 octombrie 1894 – Nicolae al II-lea accede la tron.

          5 aprilie 1898 – Nicolae al II-lea îi oferă mamei sale Oul cu Lăcrămioare, creat de Carl Faberge.

          16 decembrie 1916 – Rasputin este ucis de Felix Iusupov

          15 martie 1917 – Nicolae al II-lea abdică de la tron; el şi familia lui sunt arestaţi şi luaţi prizonieri.

          Octombrie 1917 – Revoluţia bolşevică. Lenin preia pute-rea.

          — Începe războiul civil; Albii se ridică împotriva Roşilor.

          17 iulie 1918 – Nicolae al II-lea, soţia lui, Alexandra, şi cei cinci copii ai lor sunt ucişi la Ecaterinburg.

          Aprilie 1919 – Felix Iusupov fuge din Rusia.

          — Războiul civil din Rusia ia sfârşit; Roşii, conduşi de Lenin, triumfă.

          27 septembrie 1967 – Moare Felix Iusupov.

          Mai 1979 – Este localizat mormântul lui Nicolae al II-lea, în afara oraşului Ecaterinburg.

          Decembrie 1991 – Se dizolvă Uniunea Sovietică.

          Iulie 1991 – Rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae al II-lea şi ale familiei sale sunt exhumate; doi dintre copiii imperiali nu sunt găsiţi în groapa comună.

          — Rămăşiţele pământeşti sunt identifică-te ca aparţinând familiei regale, însă cadavrele celor doi copii nu sunt nicăieri localizate.

          Prolog.

          PALATUL ALEXANDRU, RUSIA, ŢARSKOE SELO,

          28 OCTOMBRIE 1916.

          Alexandra, Împărăteasa Marii Ruşii, întoarse capul în momentul în care uşa se deschise; era prima oară după ceasuri în şir de veghe când îşi abătea privirea de la bietul copil care zăcea fără vlagă sub cearşaf.

          Prietenul ei se năpusti în cameră, iar ea izbucni în lacrimi.

          — Iată-te în sfârşit, părinte Grigori, mulţumesc bunului Dumnezeu! Alexei are mare nevoie de dumneata.

          Rasputin se apropie de pat şi făcu semnul crucii. Cămaşa de mătase albastră şi pantalonii de catifea îi duhneau a alcool, acoperind mirosul lui obişnuit, despre care una dintre doamnele de la curte spusese că îi aminteşte de un ţap. Dar Alexandrei nu-i păsase niciodată de miros. Cel puţin, nu de cel al părintelui Grigori.

          Trimisese gărzile să îl caute cu ore în urmă, amintindu-şi că auzise că-i plăcea să petreacă cu ţiganii din cartierele mărginaşe ale capitalei. Nu de puţine ori îşi pierdea întreaga noapte bând în compania prostituatelor. Una dintre gărzi povestea chiar cum părintele defila pe mese cu pantalonii în vine, lăudându-se cu plăcerea pe care mădularul său imens o oferă doamnelor de la Curtea Imperială. Alexandra nu dăduse crezare unor astfel de zvonuri despre prietenul ei şi poruncise ca străjerul să fie mutat cât mai departe de capitală.

          — Te caut de la asfinţit, zise ea încercând să îi capteze atenţia.

          Dar atenţia lui Rasputin era concentrată asupra băiatului. Căzu în genunchi. Alexei era inconştient şi zăcea aşa de aproape un ceas. Băiatul căzuse în timp ce se juca în grădină în acea după-amiază. Durerea începuse în mai puţin de două ore.

          Alexandra îl privi pe Rasputin dând deoparte pătura şi studiind piciorul drept, care era vânăt şi umflat până la deformare. Copilul îşi ţinea piciorul strâns la piept. Sângele îi pulsa nebuneşte sub piele, iar hematomul ajunsese acum de dimensiunea unui mic pepene. Faţa străvezie a fiului ei era lipsită de culoare, în afara cearcănelor de sub ochi.

          Alexandra netezi uşor părul castaniu-deschis al copilului.

          Slavă Domnului că ţipetele încetaseră! Spasmele reveneau la fiecare sfert de oră, cu o regularitate morbidă. Delirase din cauza febrei mari şi nu încetase să scoată un vaiet care îi sfâşia inima.

          O dată îşi revenise şi implorase:

          — Doamne, ai milă de mine! Mamă, de ce nu mă ajuţi? întrebase.

          Apoi vru să ştie dacă durerea o să înceteze când o să moară. Ea nu se simţise în stare să îi spună adevărul.

          Doamne, ce făcuse? Era numai vina ei. Este bine cunoscut faptul că femeile transmit genetic hemofilia, fără a fi ele însele afectate. Unchiul ei, fratele şi nepoţii ei muriseră cu toţii de această boală. Dar nu crezuse niciodată că şi ea este purtătoare. Cele patru fete ale ei nu îi dăduseră nici un indiciu. Abia când apăruse binecuvântatul său fiu, în urmă cu doisprezece ani, aflase dureroasa realitate. Nici un doctor nu o avertizase în legătură cu această posibilitate. Dar întrebase vreodată? Nimeni nu părea dornic să spună ceva din proprie iniţiativă. Chiar şi întrebările directe erau deseori evitate prin răspunsuri fără nici o noimă. De aceea părintele Grigori era atât de special. Călugărul spunea tot ce avea pe suflet.

          Rasputin închise ochii şi se cuibări lângă băiatul suferind. Barba ţepoasă îi era plină de resturi uscate de mâncare. Purta la gât crucea de aur pe care i-o dăruise ea. O strânse cu putere. Camera era luminată doar de lumânări. Îl auzea murmurând, dar nu înţelegea nici un cuvânt. Şi nu îndrăznea să spună nimic. Deşi era Împărăteasa Marii Ruşii, ţarina, niciodată nu îndrăznea să îl deranjeze pe părintele Grigori.

          Numai el putea opri sângerarea. Prin el, Dumnezeu îl proteja pe scumpul ei fiu, ţareviciul. Singurul moştenitor al tronului. Viitorul ţar al Rusiei.

          Numai de-ar trăi!

          Băiatul deschise ochii.

          — Nu te teme, Alexei, totul e bine, şopti Rasputin.

          Vocea îi era blândă şi melodioasă, dar fermă. Mângâie din cap până în picioare corpul transpirat al lui Alexei.

          — Ţi-am alungat durerile îngrozitoare. N-o să te mai doară nimic acum. Mâine o să fii bine şi o să jucăm iar jocurile noastre vesele. Rasputin continuă să mângâie corpul băiatului. Aminteşte-ţi ce ţi-am povestit despre Siberia. E plină de păduri uriaşe şi de stepe fără sfârşit, atât de întinsă, încât nimeni nu i-a văzut marginile. Şi toată aparţine mamei şi tatălui tău şi, într-o bună zi, când vei fi sănătos, mare şi puternic, va fi a ta. Îl prinse pe băiat de mână. Într-o bună zi am să te duc să-ţi arăt Siberia. Oamenii de acolo sunt atât de diferiţi faţă de cei de aici… Alexei, trebuie să vezi cât e de maiestuoasă!

          Vocea îi era blândă.

          Ochii băiatului se însufleţiră. Viaţa se întoarse în ei la fel de repede cum îi părăsise cu numai câteva ceasuri în urmă. Dădu să se ridice pe pernă.

          Alexandra se îngrijoră, temându-se să nu-şi provoace o nouă rană.

          — Ai grijă, Alexei! Trebuie să fii atent.

          — Lasă-mă, mamă, trebuie să ascult. Fiul ei se întoarse către Rasputin. Mai spune-mi o poveste, părinte!

          Rasputin zâmbi şi îi povesti despre caii cocoşaţi, despre soldatul fără picioare şi despre călăreţul fără ochi şi despre o ţarină necredincioasă care fusese preschimbată într-o raţă albă. Îi povesti despre florile de câmp de pe întinsele stepe siberiene, unde plantele au suflet şi vorbesc unele cu altele, iar animalele au grai şi despre cum el însuşi, pe vremea când era copil, învăţase să înţeleagă şoaptele cailor din grajd.

          — Vezi, mamă, caii pot vorbi, ţi-am spus eu!

          În faţa miracolului, lacrimi îi izvorâră din ochi.

          — Ai dreptate, ai atâta dreptate, rosti ţarina.

          — Şi o să-mi spui tot ce-ai auzit de la cai, da? întrebă Alexei.

          Rasputin zâmbi aprobator.

          — Mâine, o să îţi povestesc mâine mai multe. Acum trebuie să te odihneşti.

          Continuă să îl mângâie pe ţarevici până când acesta se cufundă din nou în somn.

          Rasputin se ridică.

          — Micuţul o să trăiască.

          — Cum poţi fi sigur?

          — Cum poţi tu să nu fii?

          I se citea indignarea în voce, iar ea regretă imediat că se îndoise. De nenumărate ori se gândise că propria lipsă de credinţă era cauza suferinţei lui Alexei. Dumnezeu o punea probabil la încercare prin blestemul hemofiliei, să vadă cât de puternică îi e credinţa.

          Rasputin ocoli patul. Îngenunche în faţa scaunului ei şi o apucă de mână.

          — Mamă, nu trebuie să uiţi de Dumnezeul nostru. Nu pune la îndoială puterea Lui.

          Numai călugărului îi era permis să i se adreseze atât de familiar. Ea era Matiuşka, Mămica, iar soţul ei, Nicolae al II-lea, Batiuşka, Tăticul. Aşa îi vedea ţărănimea – ca părinţi severi. Toţi din anturajul ei spuneau despre Rasputin că e doar un simplu ţăran. Poate că aşa şi era. Dar numai el îi putea alina lui Alexei suferinţa. Acest ţăran din Siberia, cu barba lui încâlcită, cu trupul lui urât mirositor, cu părul lung şi slinos, era trimisul Cerului.

          — Dumnezeu refuză să-mi asculte rugile, părinte! M-a părăsit.

          Rasputin sări în picioare ca ars.