Într-o bună zi, pe când stă în suk, rezemat alene de samarul lui, se opri dinainte-i o femeie înfăşurată în izarul49 ei din mătase de la Mossul50, presărat cu buburuze de aur şi căptuşit cu atlaz, îşi săltă oleacă iaşmacul51 de pe faţă şi, de dedesubt, se iviră nişte ochi negri cu gene lungi, şi cu ce pleoape! Şi era subţire şi sulegetă, desăvârşită ca soi. Pe urmă îi spuse cu dulceaţa glăsuirii ei:

          — O, hamalule, ia-ţi samarul şi vino după mine!

          Iar hamalului, fermecat cu totul, nu-i venea să dea crezare vorbelor auzite; ci îşi luă coşul şi porni după copilă, care se opri într-un sfârşit la uşa unei case. Bătu în uşă şi numaidecât un nusran52 coborî şi îi cântări fetişcanei, pentru un dinar, o măsură de măsline, pe care ea o puse în samar, spunându-i samaragiului:

          — Ia asta şi ţine-te după mine!

          Şi hamalul strigă:

          — Pe Allah! Ce zi binecuvântată!

          Şi îşi luă coşul şi o urmă pe copilă, care se opri apoi dinaintea tarabei unui neguţător de pometuri şi cumpără mere sirieneşti, gutui osmanlâi53, piersici de la Oman, iasomii de la Alep, nuferi albi de la Damasc, harbuji de la Nil, lămâi misreneşti54, chitre sultanlâi55, boabe de mirt, flori de hennea56, dediţei sângerii, topo-raşi, flori de rodie şi zarnacadele. Şi le puse pe toate în samarul hamalului şi spuse:

          — Ia-le în spinare!

          Iar el le luă şi porni după ea, până ce ajunse dinaintea unui măcelar, căruia fata îi spuse:

          — Taie zece artale57 de carne.

          Măcelarul tăie cele zece artale; iar ea le înfăşură în foi de banan, le puse în samar, şi spuse:

          — Ia-le, o, hamalule!

          El le aburcă în spinare şi porni după ea, spre a se opri dinaintea unui neguţător de migdale, de la care copila târgui tot soiul de migdale şi spuse:

          — Ia-le şi hai după mine!

          Iar el luă coşul şi porni după ea, până dinaintea prăvăliei unui cofetar; acolo fata cumpără o tablă pe care o umplu cu toate câte avea neguţătorul: acadele de zahăr cu unt, împletite şi răsucite, gogoşi calde înmiresmate cu muşc58 şi umplute cu dulceţuri, cofeturi numite sabun59, plăcinte, turte dulci cu lămâie, baclavale, zumaricale numite muşabac60, colţunaşe coapte în zahăr numite lukmet-el-kadi61 şi altele numite assabih-Zeinab62, făcute cu unt, cu miere şi cu lapte. Pe urmă puse toate aceste soiuri de bunătăţuri pe tablă şi puse tablaua pe samar. Atunci samaragiul zise:

          — Dacă mi-ai fi spus de la început, aş fi venit cu un catâr, spre a încărca toate astea!

          Iar ea zâmbi a râde la vorbele lui. Pe urmă se opri la un neguţător de parfumuri şi cumpără zece feluri de ape: apă de trandafiri, apă de flori de portocal şi încă multe altele; mai luă şi o măsură de băuturi ameţitoare; cumpără tot aşa şi un stropitor de apă de trandafiri înmiresmată cu mosc, grăunţe de tămâie tare, lemn de aloe, chihlimbar cenuşiu şi mosc; luă, într-un sfârşit, nişte lumânări de ceară de Alexandria; puse totul în samar şi spuse:

          — Ia coşul în spinare şi vino după mine!

          Iar el luă samarul şi o urmă cu povara în spinare, până ce hanâma63 cea tânără ajunse la un sarai falnic cu o curte largă înspre grădina din spate; era tare înalt, pătrat la înfăţişare şi semeţ; uşa avea două canaturi de abanos, împodobite cu solzi de aur roşu.

          Fetişcana se opri la uşă şi bătu încetişor; şi uşa se deschise din cele două canaturi ale ei. Hamalul se uită atunci la cea care deschise uşa şi văzu că era o copilă cu trup zarif şi subţietic, chiar ca un tipar în ce priveşte sânii gogoneţi şi îmbolditori, în ce priveşte drăgălăşenia, nurii şi frumuseţea ei, şi în toate desăvârşirile boiului şi ale călcăturii; fruntea îi era albă ca lucirea dintâi a lunii pline, ochii ca ochii gazelelor, sprâncenele ca un pătrar de lună la vremea ramadanului64, obrajii ca bujorul, gura ca pecetea-lui-Soleiman65; chipu-i ca luna plină la răsăritul ei, sânii cei doi ca două rodii gemene; cât despre pântecul ei tânăr şi mlădiu, şi unduitor, se ascundea sub haine ca o scrisoare scumpă în sulul care o cuprinde.

          Încât, la vederea ei, hamalul simţi că-i zboară minţile, iar coşul era să-i cadă de pe spinare; şi îşi zise: „Pe Allah! În viaţa mea n-am avut o zi mai binecuvântată decât ziua de azi!”

          Atunci fata cea tânără, portăriţa, stând tot înlăuntrul casei, spuse surorii ei, cea care făcuse târguielile, şi hamalului:

          — Intraţi! Şi intrarea să vă fie largă şi bună!

          Atunci intrară şi ajunseră într-o sală largă, ce dă spre curtea lăuntrică; sala era împodobită toată cu chilimuri de mătase şi de zarafir şi plină cu lucruri iscusit lucrate şi învrâstate cu ochiuri de aur şi cu oluri, şi cu jeţuri cioplite, şi cu perdele, şi cu dulapuri de haine frumoase. În mijlocul sălii se afla un crivat de marmură, bătut cu mărgăritare sclipitoare şi cu nestemate; deasupra crivatului era întins un polog de atlaz roşu, iar pe crivat şedea o copilandră minunată, cu nişte ochi babilonici66, cu lin trup drept ca litera alef67, şi cu un chip atâta de frumos, încât umplea de tulburare soarele cel luminos. Era ca o stea strălucitoare, şi într-adevăr ca o hanâmă de neam înalt arăbesc, după spusa poetului:

          Acel ce îţi asemuie făptura Cu-o mlădioasa ramură subţire În van, copilo, îşi mai bate gura, Căci tu eşti fără de asemuire:

          Nu are soră fiinţa-ţi mlădioasă, Nici trupul tău un frate pe potrivă.

          Iar ramura, oricât e de frumoasă, Numai în pom e-n totului zarifă, Pe când tu, preafrumoaso, eşti oricum Fără pereche sub slăvitul soare, Iar haina ce te-ascunde-i ca un fum, Care te face mai ispititoare.

          Atunci copilă de pe pat se ridică, făcu câţiva paşi, spre a veni în mijlocul sălii lângă surorile ei, şi le spuse:

          — Ce staţi aşa nemişcate? Luaţi povara din cârca hamalului.

          Atunci cea care târguise veni dinaintea hamalului, portăriţa trecu la spatele lui şi, ajutate de cea de a treia soră a lor, îl uşurară de povară. Apoi scoaseră tot ceea ce se afla în samar, rânduiră fiecare lucru la locul lui, îi plătiră doi dinari hamalului şi îi spuseră:

          — Arată-ţi ceafa şi du-te, o, hamalule!

          Şi hamalul se uită la fete şi începu să se minuneze de frumuseţea lor şi de desăvârşirile lor, şi gândi că nu mai văzuse vreodată ceva asemenea. Şi luă seama că nu se afla în casa aceea nici un bărbat. Apoi văzu toate băuturile, toate poamele, toate florile înmiresmate şi toate celelalte bunătăţuri câte se aflau acolo, şi se minună până peste marginile minunării, şi nu avu nici un îndemn să plece.

          Atunci cea mai mare dintre fete îi zise:

          — Ce ai de nu te clinteşti? Socoţi plata prea săracă? Şi se întoarse spre sora ei, cea care făcuse târguielile, şi îi zise:

          Mai dă-i şi al treilea dinar.

          Şi hamalul spuse:

          — Pe Allah, o, stăpânele mele, plata de obicei nu este decât de două jumătăţi de dinar! Şi nu am găsit nicidecum săracă plata de-acum. Da inima şi lăuntrul fiinţei mele se zbuciumă din pricina voastră. Şi mă întreb cum poate să fie viaţa voastră, de vreme ce staţi singure şi nu aveţi aici nici un bărbat, care să vă ţină tovărăşie bărbătească. Au voi nu ştiţi că un minaret nu e chiar nimic, decât atunci când este unul dintre cele patru minarete ale unei geamii? Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteţi decât trei şi vă lipseşte cel de al patrulea! Şi ştiţi şi voi că fericirea femeilor nu ajunge desăvârşită decât lângă bărbaţi! Şi, cum spune poetul, o îmbinare de sunete nu poate să fie cântec decât într-o însoţire de măcar patru soiuri de scule laolaltă: o harpă, o lăută, o cobză şi un flaut. Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteţi decât trei şi vă lipseşte scula cea de-a patra, flautul, care să fie un bărbat înţelept, plin de inimă şi de duh, meşter iscusit şi ştiutor a păstra o taină!

          Iar fetişcanele îi ziseră:

          — Păi, tu nu ştii, hamalule, că noi suntem fete fecioare? Încât tare ne este frică a ne da pe mâna vreunui palavragiu. Că l-am citit pe poetul care spune:

          Fereşte-te de-orice destăinuire, Că taina spusă-aduce păgubire!

          La vorbele acestea, hamalul strigă:

          — Mă jur pe viaţa voastră, o, stăpânele mele! Eu sunt un bărbat înţelept, de temei şi de credinţă, care a citit cărţi şi a rumegat cronicile! Nu povestesc decât lucruri dulci şi tăinuiesc cu grijă, fără a pălăvrăgi, toate lucrurile jalnice. În toate împrejurările, mă port după spusa poetului:

          Ştie păstra o taină doar omul fără pată, Doar omul-om îşi ţine întreagă o făgadă.

          În mine orice taină rămâne ferecată, Ca într-o casă-nchisă sub straşnică lăcată, Cu uşa cetluită şi cheia aruncată.

          Auzind stihurile hamalului şi toate strofele pe care le spuse, şi întocmirile lui poeticeşti, fetele se îndulciră bine de tot; şi, numai din prefăcătorie îi ziseră:

          — Tu ştii, o, hamalule, că am cheltuit pentru saraiul nostru o mulţime de galbeni. Ai tu oare cu ce să ne despăgubeşti? Întrucât nu te-am pofti să stai cu noi decât cu învoiala, din parte-ţi, de a plăti cu aur. Ori nu ţi-e a rămâne la noi, a ne fi tovarăş la băut şi mai cu seamă a ne face să stăm treze toată noaptea, până la ivirea zorilor pe chipurile noastre?

          Pe urmă, cea mai mare dintre fete, stăpâna casei, adăugă:

          — Că dragostea fară de arginţi nu poate să slujească de dreaptă măsură în cumpăna tereziei!

          Iar portăriţa zise:

          — Dacă nu ai nimic, du-te fară nimic!

          Şi, în clipita aceea, fata care făcuse târguielile luă cuvântul şi grăi:

          — O, surorile mele, destul! Întrucât, pe Allah! Flăcăul acesta nu ne-a împuţinat cu nimic ziua! Şi-apoi ar fi putut să fie altul, care să nu fi avut atâta răbdare faţă de noi. Şi apoi tot ce i s-ar cădea ca plată, mă leg să plătesc eu în locul lui.

          Atunci hamalul se bucură până peste poate şi îi spuse celei ce făcuse târguielile:

          — Pe Allah! Cel dintâi câştig al zilei numai ţie ţi-l datorez!

          Atunci tustrele îi ziseră:

          — O, hamalule, rămâi, aşadar, aici, şi fii încredinţat că ne vei fi precum capul şi ochiul nostru!

          Pe dată, cea care făcuse târguielile se ridică şi se încinse peste mijloc. Pe urmă orândui pocalele, strecură vinul, pregăti locul de petrecere chiar lângă havuzul de apă şi puse dinaintea lor toate câte puteau să le fie de trebuinţă. Pe urmă aduse vinul, şi toată lumea şezu jos; iar hamalului, în mijlocul fetelor, i se părea că visează în somn.

          Atunci fata care făcuse cumpărăturile luă carafa cu vin, umplu pocalul şi îl bău, şi încă o dată, şi încă o dată. Pe urmă umplu iarăşi pocalul şi îl trecu surorilor ei, pe urmă hamalului. Iar hamalul rosti în stihuri:

          Bea vinul! Ca el e izvorul De bucurii şi veselii.

          El este tămăduitorul La rele şi nevolnicii.

          Cel care-l bea îşi uită dorul Şi prinde proaspete tării Nu-i om care să-l bea vreodată Fără-a-şi simţi din temelii Fiinţa-ntreagă tulburată Şi vrednică de ghiduşii.

          În el e fericirea toată Şi saţiul dragostei – să ştii!

          Şi sărută mâinile celor trei fete şi goli pocalul. Pe urmă se duse lângă stăpâna casei şi îi zise:

          — O, stăpâna mea, sunt robul, lucrul şi avutul tău!

          Şi rosti în cinstea ei un stih al poetului:

          La uşa ta aşteaptă robul ochilor tăi, Cel mai supus din robii tăi supuşi, Ce îţi cunoaşte bine râvnitele văpăi, Şi-ntreaga-ţi dărnicie ţi-o-nseamnă la răbuj.

          Şi ştie robu-acesta, răpus de crudul dor;

          Bunăvoinţa toată cu care ţi-e dator.

          Atunci ea îi spuse:

          — Bea, o, prietene al meu! Şi băutura să-ţi fie priincioasă şi de dulce mistuire! Şi să-ţi dea puteri pe calea adevăratei sănătăţi!

          Atunci hamalul luă pocalul, sărută mâna fetei şi, cu glas cald şi unduitor, cântă molcom stihurile acestea ale poetului:

          L-am dat iubitei mele un vin., strălucitor Precum lumina din obrajii ei:

          Obrajii-i ca un foc dogorâtor Cum numai o năpadă de scântei Ar arde-atâta de mistuitor.

          Părea că s-ar fi-nduplecat să-l bea, Şi mi-a grăit, râzând cu gură toată: „Cum de socoti tu, oare, c-aş putea Să-mi beau lumina din obraji vreodată, Obrajii să mi-i beau sorbind din ea?”

          Eu, spun: „Bea, o, lumină, soarbe-l rar!

          Că-n vinu-acesta-s lacrimile mele!

          Roşeaţa lui e sângele meu chiar!

          Iar aburul lui, cu arome grele, E sufletu-mi ce ţi-l aduc în dar!”

          Atunci fetişcana luă pocalul de la hamal, îl duse la buze, pe urmă trecu lângă sora ei. Şi începură să dănţuiască, să cânte şi să se încunune cu flori; şi în toată vremea asta, hamalul le lua în braţe şi le strângea; şi una îi spunea ghiduşii, alta îl trăgea spre ea, iar cea de a treia îl împodobea cu flori. După ce vinul se înstăpâni de-a binelea, copila portăriţă se sculă, se despuie de toate hainele de pe ea şi rămase goală cu totul. Pe urmă se aruncă în havuzul cu apă şi începu să se joace cu apa; pe urmă luă apă în gură şi îl stropi pufnind pe hamal. Apoi îşi săltă în sus şi mâinile şi picioarele şi lăsă apa să curgă peste tinereţea ei fragedă. Pe urmă ieşi din apă şi se aruncă la pieptul hamalului şi, întinzându-se pe spate, făcu un semn şi întrebă:

          — O, inima mea, ştii cum se cheamă aceasta?

          Iar hamalul răspunse:

          — Ha! Ha! Ha! De rând, se cheamă casa milelor!

          Atunci ea strigă:

          — Yuh! Yuh! Da nu ţi-e ruşine?

          Şi îl luă de gât şi începu să-l bată pe spate. Atunci el spuse:

          — Nu! Nu! Se cheamă potcă! Ci ea spuse:

          — Altcumva!

          Şi hamalul zise:

          — Atunci este bucăţica ta de la urmă! Iar ea spuse iar:

          — Altcumva!

          Atunci el zise:

          — Este viespea ta!

          Ea, la vorbele acestea, începu să-l lovească atât de straşnic peste ceafa, încât îi urzică pielea. Atunci el zise:

          — Păi da spune-mi tu cum se cheamă! Şi ea răspunse:

          — Busuiocul podurilor! Atunci hamalul strigă:

          — Într-un sfârşit! Lăudat fie Allah pentru izbăvirea ta, o, busuioace al podurilor!

          După care îşi trecură iarăşi pocalul roată. Pe urmă, cea de a doua fată îşi scoase hainele şi se aruncă în havuzul cu apă: făcu şi ea ca sora ei, pe urmă ieşi şi se duse să se arunce la pieptul hamalului. Acolo, arătând cu degetul, îi zise hamalului:

          — O, lumină a ochiului meu! Cum se cheamă aceasta? El răspunse:

          — Veşcă!

          Ea strigă:

          — Uf! Ce vorbe proaste la flăcăul ăsta!

          Şi îl lovi şi îl plesni atâta de tare, de răsună sala toată. Iar el răspunse:

          — Atunci este busuiocul podurilor.

          Ea răspunse:

          — Nu! Nu!

          Şi iar începu să-l plesnească peste ceafa. Atunci el o întrebă:

          — Păi da cum îi zice?

          Ea răspunse:

          — Susanul descojit!

          Atunci cea de a treia fată se sculă, se dezbrăcă şi coborî în havuz, unde făcu la fel ca şi cele două surori ale sale; pe urmă se îmbrăcă iar şi se duse să se întindă pe genunchii hamalului şi îi spuse:

          — Ghiceşte-i numele!

          Şi-i făcu semn. El atunci începu să spună ba că se cheamă aşa, ba că se cheamă pe dincolo! Şi sfârşi întrebând-o, pentru ca ea să înceteze a-l mai lovi:

          — Atunci spune-mi tu cum îi zice!

          Ea răspunse:

          — Hanul lui Abu-Mansur!

          Atunci hamalul se ridică, îşi scoase hainele şi coborî în havuzul cu apă; iar paloşu-i plutea la faţa apei! Se spălă pe tot trupul, cum se spălaseră şi fetele; pe urmă ieşi din havuz şi se aruncă în poala portăriţei şi îşi alungi cele două picioare în poala celei ce făcuse târguielile. Pe urmă, arătând cu un semn, îi spuse stăpânei casei:

          — O, stăpână doamnă a mea, cum se cheamă?

          La vorbele acestea, toate trei fură cuprinse de un râs atâta de amarnic, încât se prăbuşiră pe spate şi strigară:

          — Zebbul tău!

          El spuse:

          — Ba nu!

          Şi-i arse fiecăreia câte-o muşluitură. Ele spuseră atunci:

          — Scula ta!

          El răspunse:

          — Iaca ba!

          Şi-i arse fiecăreia câte o ciupitură de sân. Iar ele, uluite, îi spuseră:

          — Păi dă-i chiar păcătoşia ta, şi-i fierbinte! E chiar zebbul tău, şi-i zbuciumat!

          Iar hamalul, de fiecare dată, clătina din cap, apoi le săruta, le muşluia, le ciupea şi le strângea în braţe; iar ele râdeau până peste poate. Într-un sfârşit, îl întrebară:

          — Spune-ne atunci tu cum se cheamă?

          Hamalul cugetă o clipită, se uită cu luare-aminte, clipi din ochi, şi zise:

          — O, stăpânele mele, iacătă vorbele pe care tocmai mi le-a spus copilul acesta care-i pojarul meu: „Mă cheamă catârul cel vârtos şi nejugănit, cel care paşte şi rumegă busuiocul podurilor, se desfată cu tainul de susan descojit, şi poposeşte la hanul lui moş Mansur!”

          La vorbele acestea, fetele începură să râdă de se prăbuşiră pe spate. Pe urmă se apucară iar să bea din acelaşi pocal, până spre căderea nopţii. Atunci fetele îi spuseră hamalului:

          — Acuma arată-ne ceafa şi du-te, lăsându-ne să-ţi privim lăţimea spetelor!

          Şi hamalul strigă:

          — Pe Allah! Mai lesne-i sufletului meu să iasă din trup, decât mie să plec din casa voastră, o, stăpânele mele! Hai să împreunăm noaptea această cu ziua care s-a dus, iar mâine fiecare va putea să plece să-şi vadă de starea soartei sale pe drumul lui Allah!

          Atunci copila care făcuse târguielile luă cuvântul şi spuse:

          — Pe viaţa mea! O, surorile mele, hai să-l poftim să-şi petreacă noaptea cu noi: avem să ne prăpădim de râs, întrucât e o pramatie fară ruşine şi e plin de gingăşie!

          Atunci fetele îi spuseră hamalului:

          — Bine, fie! Poţi să rămâi în noaptea asta, dă numai cu învoiala să te laşi în seama noastră şi să nu ceri nici o lămurire despre ceea ce vei vedea sau despre pricină a orice-ar fi!

          Atunci el zise:

          — Da, hotărât! O, stăpânele mele!

          Iar ele îi spuseră:

          — Atunci ridică-te şi citeşte ce stă scris pe uşă!

          Iar el se sculă şi găsi pe uşă cuvintele acestea scrise cu zugrăveală de aur: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei auzi lucruri care nu au să-ţi fie pe plac!

          Atunci hamalul spuse:

          — O, stăpânele mele, vă iau de martore că nu am să crâcnesc nimic despre ceea ce nu mă priveşte!

          În clipita aceea, Şeherezada văzu zorile mijind şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a zecea noapte, Doniazada îi spuse:

          — O, sora mea, isprăveşte povestea!

          Iar Şeherezada răspunse:

          — Cu dragoste şi ca o datorinţă pentru mărinimie!

          Şi urmă:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce hamalul le-a dat fetelor această făgăduiala, cea care făcuse târguielile s-a ridicat şi a aşternut bucatele dinaintea lor, şi toţi au mâncat cu poftă. După care, se aprinseră lumânările, se arseră beţişoare înmiresmate şi tămâie; pe urmă toată lumea începu iarăşi să bea şi să mănânce din toate bunătăţurile cumpărate în suk, mai cu seamă hamalul, care totodată spunea întruna stihuri bine ticluite, închizând ochii şi legănând din cap. Şi deodată se auziră nişte bătăi în uşă; dar bătăile nu-i tulburară din desfătările lor; fata portăriţă se sculă şi se duse la uşă, pe urmă se întoarse şi le spuse:

          — Masa noastră chiar că are să fie plină în noaptea aceasta, întrucât iacătă că au sosit la uşă trei ajami68 cu barba rasă, şi tustrei chiori de ochiul stâng, şi chiar că asta-i o potriveală de-a mirărilea! Am văzut pe dată că sunt străini, din ţara rumannilor; şi fiecare dintre ei are o înfăţişare osebită, da tustrei sunt cu totul de râs la chip, atâta-s de pociţi. Aşa că, dacă avem să-i poftim să intre, avem să ne veselim straşnic pe seama lor!

          Pe urmă le spuse mai departe vorbe de încredinţare tovarăşelor ei, care într-un sfârşit ziseră:

          — Spune-le, aşadar, că pot să intre, da arată-le limpede învoiala care cere: Să nu întrebi nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei păţi lucruri ce nu au să-ţi placă!

          Şi fetişcana alergă plină de voioşie la uşă şi se întoarse aducându-i pe cei trei chiori; şi într-adevăr, aveau bărbile rase şi mustăţile lungi şi răsucite în varvaric, şi totul la ei învedera că ţin de isnaful cerşetorilor numiţi saalici69. De îndată ce intrară, urară bună pace celor de fată, ploconindu-se unul după altul. La vederea lor, fetele se ridicară în picioare şi-i poftiră să şadă jos. După ce şezură, cei trei inşi se uitară la hamalul care era beat cu totul, şi, după ce îl măsurară bine, socotiră că şi el ţine de isnaful lor şi îşi ziseră:

          — A, păi şi acesta este un saaluk ca noi! Aşadar poate să ne tină tovărăşie cu dragoste!

          Şi hamalul, care le auzise socotinţa, se sculă deodată şi se holbă la ei cu ochii poncişi, şi le zise:

          — Haide, haide! Staţi cuminţi, că nu am ce să fac cu marghiolelile voastre! Şi mai dintruântâi ia băgaţi de seamă la ce stă scris colo, pe uşă!

          La vorbele acestea, fetele pufniră în râs şi îşi ziseră:

          — Avem să ne veselim straşnic cu saalicii şi cu hamalul!

          Pe urmă îi poftiră pe saalici să mănânce, iar ei mâncară straşnic! Pe urmă portăriţa îi pofti să bea, iar saalicii se porniră să bea unul după altul şi să-şi treacă spornic pocalul din mâna copilei-portăriţe. După ce pocalul îşi porni rotirea din plin, hamalul le zise:

          — Hehe, fârtaţilor! Au nu care cumva aveţi în desagii voştri vreo poveste mai de soi ori vreo păţanie mai de mirare ce-ar putea să ne veselească?

          La vorbele acestea, ei, stârniţi cu totul şi încălziţi, cerură să li se aducă sculele de petrecere. Atunci portăriţa le aduse pe dată o dairea de Mossul împodobită cu zdrăngănei, o alăută de Irak şi un flaut persan. Iar cei trei saalici se sculară în picioare: unul luă daireaua cu zdrăngănei, cel de al doilea luă alăuta, iar cel de al treilea flautul. Şi tustrei începură să cânte, iar fetele îi însoţeau cu glasurile; cât despre hamal, acesta se zgâlţâia de desfătare şi icnea: „Uf! Ya Allah!”, atâta de vrăjit era de glasul strălucit şi de dulceaţa cântăreţilor.

          Intr-acestea, se auziră iarăşi nişte bătăi la uşă. Iar portăriţa se ridică spre a vedea cine bate.

          Or, iacătă care era pricina bătăilor în uşă:

          În noaptea aceea, califul Harun Al-Raşid70 coborâse să cutreiere prin cetatea sa, spre a vedea şi a auzi însuşi lucrurile care se puteau petrece; şi era însoţit de vizirul său Giafar Al-Barmaki şi de spătarul Massrur, împlinitorul osândelor sale. Întrucât îşi făcuse obiceiul de a se străvesti adeseori în neguţător.

          Aşa că, pe când se preumbla în noaptea aceea pe uliţele cetăţii, ajunse în drumul său la casa aceea şi auzi zvoana alăutelor şi larma zaiafetului. Şi califul îi spuse lui Giafar:

          — Hai să intrăm în casa asta să vedem ale cui sunt glasurile.

          Şi Giafar răspunse:

          — Trebuie să fie vreo ceată de beţivani. Încât să ne ferim a intra, de teamă că nu care cumva să ni se întâmple vreun pocinog.

          Şi califul zise:

          — Trebuie numaidecât să intrăm, şi vreau ca tu să găseşti vreun tertip care să ne îngăduie să intrăm şi să-i luăm pe neaşteptate.

          Şi Giafar, la porunca aceea, răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Atunci Giafar o luă înainte şi bătu la uşă. Şi tot atunci portăriţa veni să deschidă.

          Portăriţa cea tânără deschise, aşadar, uşa, iar Giafar îi zise:

          — O, stăpâna mea, suntem nişte negustori de la Tabaria71. Sunt zece zile de când am venit la Bagdad cu mărfuri, şi am tras la hanul negustorilor. Încât unul dintre negustorii de la han ne-a poftit în seara aceasta la el şi ne-a îmbiat la cină. După cină, care a ţinut un ceas de vreme şi la care ne-a tot îndemnat să mâncăm şi să bem straşnic, ne-a dat slobozenie să plecăm. Am plecat, aşadar; dar s-a lăsat noaptea, iar noi suntem nişte străini aici: aşa că rătăcirăm drumul spre hanul la care suntem traşi. Şi-acuma ne închinăm cu osârdie la mărinimia voastră, spre a ne îngădui să intrăm şi să ne petrecem noaptea la voi. Iar Allah are să ţină seama de această faptă bună!

          Atunci portăriţa se uită la ei şi văzu că aveau într-adevăr înfăţişare de negustori, precum şi chipuri preacinstite. Şi se întoarse la cele două surori ale ei şi le ceru părerea. Ele îi spuseră:

          — Pofteşte-i să intre!

          Atunci ea se întoarse să le deschidă uşa; iar ei o întrebară:

          — Putem să intrăm, cu îngăduinţa voastră?

          Ea spuse:

          — Intraţi!

          Atunci califul, Giafar şi Massrur intrară, iar la vederea lor fetele se ridicară în picioare să-i întâmpine şi să le dovedească cinstirea cuvenită, şi spuseră:

          — Fiţi bineveniţi, iar intrarea aici fie-vă voioasă şi desfătată! Simţiţi-vă în voia voastră, o, oaspeţi ai noştri!

          Avem însă a vă cere o învoială: Să nu întrebaţi ceea ce nu vă priveşte, altminteri veţi auzi lucruri care nu au să vă fie pe plac!

          Ei răspunseră:

          — Da, de bună seamă!

          Şi şezură jos, şi fură poftiţi să bea şi să-şi treacă pocalul de la unul la altul. Pe urmă califul se uită la cei trei saalici şi văzu că erau chiori, toţi de ochiul stâng, şi tare se minună. Se uită apoi la fetişcane, şi văzu toate mândreţele şi toţi nurii lor, şi rămase tare nedumerit şi uluit. Şi copilele îşi vedeau mai departe de taifasul lor cu oaspeţii şi îi îmbiau să bea cu ele; pe urmă îi aduseră califului un vin de soi; şi el nu vroi să bea, spunând:

          — Sunt un hagiu cucernic72.

          Atunci portăriţa se sculă şi aşeză dinaintea lui o sofra învrâstată gingaş, pe care puse o ceaşcă de farfuriu chinezesc; turnă în ceaşcă apă de izvor, pe care o răcori cu o bucată de gheaţă şi o îndulci cu zahăr şi cu apă de trandafiri; apoi îl pofti pe calif să bea. El primi şi îi mulţumi îndelung copilei, şi îşi zise în sineşi: „Mâine trebuie s-o răsplătesc pentru fapta ei şi pentru tot binele pe care îl săvârşeşte!”

          Ast timp, fetele îşi vedeau mai departe de îndatoririle lor de gazde şi de îmbierile la băutură. Da când vinul îşi împlini rosturile, stăpâna casei se ridică, îi întrebă încă o dată ce mai poruncesc, pe urmă o luă pe portăriţă de mână şi îi spuse:

          — O, sora mea, ridică-te să ne îndeplinim datoriile!

          Ea îi răspunse:

          — La poruncile tale!

          Atunci portăriţa se ridică, le spuse saalicilor să se scoale din mijlocul sălii şi să se rânduiască în dreptul uşilor, strânse tot ce se afla în mijlocul sălii şi făcu curat. Iar celelalte două fete îl strigară pe hamal şi îi spuseră:

          — Uf, pe Allah! Ce fără de folos este prietenia ta! Mişcă-te! Că doar nu eşti străin aici, eşti de-al casei!

          Atunci hamalul se sculă, îşi sumese poalele hainei, îşi strânse cingătoarea şi spuse:

          — Porunciţi şi mă supun!

          Iar ele îi ziseră:

          — Aşteaptă la locul tău!

          Peste câteva clipite, portăriţa îi zise:

          — Urmează-mă şi hai să mă ajuţi!

          Iar el o urmă afară din sală, şi văzu două căţele din soiul căţelelor negre şi care aveau nişte lanţuri petrecute pe după gât. Hamalul le luă şi le aduse în mijlocul sălii. Atunci stăpâna saraiului se apropie, îşi suflecă mânecile, luă un bici şi îi spuse hamalului:

          — Adu aici una dintre căţele!

          Iar el veni cu una dintre căţele, trăgând de lanţ, şi o aduse aproape; iar căţeaua începu să plângă şi să ridice capul spre fetişcană. Şi fetişcana, fară a lua seama la scâncelile ei, tăbărî pe ea lovind-o cu biciul peste cap, iar căţeaua schelălăia şi plângea; iar fetişcana nu încetă de-a o bate, decât când mâinile îi căzură istovite. Atunci aruncă biciul din mână, luă căţeaua în braţe, o strânse la piept, îi şterse lacrimile şi o sărută pe cap, ţinându-i-l între mâinile ei. Pe urmă îi spuse hamalului:

          — Du-o de-aici, şi adu-mi-o pe cea de-a doua!

          Şi hamalul aduse căţeaua; iar fata se purtă şi cu ea la fel cum se purtase cu cea dintâi.

          Atunci califul îşi simţi inima cum i se umple de milă şi pieptul cum i se strânge de jale şi clipi din ochi către Giafar, spre a-i da de înţeles s-o întrebe pe fetişcană despre toate astea. Şi Giafar îi răspunse prin semne că mai bine să-şi ţină gura.

          Apoi stăpâna saraiului se întoarse spre surorile ei şi le spuse:

          — Hai să facem ceea ce avem obiceiul să facem!

          Ele răspunseră:

          — Ne supunem.

          Atunci stăpâna saraiului se sui în crivatul ei de marmură, învrâstat cu aur şi cu argint, şi îi spuse portăriţei şi celei ce făcuse cumpărăturile:

          — Arătaţi-ne acuma ce ştiţi.

          Atunci portăriţa se sculă şi se sui în pat lângă sora ei; iar cea care făcuse cumpărăturile ieşi, se duse în iatacul ei şi aduse de acolo un tăbuieţ de atlaz dichisit cu ciucuri de mătase verde; se opri dinaintea fetelor, deschise sacul şi scoase din el o lăută. I-o întinse portăriţei care îi potrivi strunele şi, ciupindu-le, cântă nişte stihuri de dragoste şi de alean:

          Fie-vă milă! Dati-le-ndărăt Pleoapelor mele liniştea pierdută!

          Spuneţi-mi unde, unde mi s-au dus Şi minţile de m-au lăsat zăludă?

          Când uşa i-am deschis-o larg iubirii Şi adăpost i-am dat în casa mea, Atunci s-a mâniat pe mine somnul Şi mi s-a dus, de nu-l mai pot vedea.

          Ei îmi răspund: „Prietena cuminte, Tu cea care mergeai pe drumul drept, Ce-ai săvârşit? Şi ce blestem ţi-aduse Neliniştea în gânduri şi în piept?”

          Iar eu şoptesc: „Nu eu, ci ea, prieteni, Ar fi în stare să vă lumineze;

          Eu doar pot spune că întregu-mi sânge E-al ei, al mult preagingaşei crăiese.

          Şi doar pot spune că eu mai degrabă Mi l-aş vărsa numai de dragul ei, Decât să-l ţin clocotitor în mine, Plin de povară grea a dragostei.

          Vai, m-am îndrăgostit de o femeie, Şi-n gândurile mele-o port mereu, Şi numai ea mi se-oglindeşte-n gânduri, Icoana ei sclipeşte-n ochiul meu!

          Iar dacă din lăuntrurile mele Aş vrea s-alung icoana ei de dor, Lăuntrurile, vai, mi s-ar aprinde Într-un pojar atotmistuitor.

          Ah, de-aţi vedea-o, m-aţi ierta, prieteni!

          Însuşi Allah a şlefuit se pare La giuvaieru-acesta fără pată Lucrat cu-a vieţii proaspătă lucoare;

          Iar cu ceea ce îi mai rămăsese Din proaspăta lucoare minunată, Allah a plăsmuit mărgăritarul Şi rodia de flăcări, totodată”

          Ei mă întreabă: „Oare tu, credule, Găseşti într-o iubită şi-altceva Decât suspine, lacrimi şi amaruri, Şi-arare-o bucurie lângă ea?

          Şi oare nu ştii tu că dacă chipul Ţi-l vei privi adânc în apa lină, Nu vei vedea lucind în ochiul apei Decât chiar chipul tău că o lumină?

          Te-ai apucat să bei dintr-un izvor Din care-abia apuci să sorbi o gură, Că te-ai şi săturat apoi cu totul Şi, iată, cu asupra de măsură.”

          Eu le răspund: „Nu cumva să vă pară Că bându-l, poate, m-a cuprins beţia!

          O, nu! Nu bându-l! Ci numai privindu-l, Privindu-l doar, şi, iată, nesomnia S-a aşternut numaidecât, prieteni, În ochii mei adânci pe totdeauna.

          Şi nu de nişte lucruri petrecute Îmi arde-acuma inima, nebuna, Ci doar de trecerea ei ca o umbră!

          Şi nu de vreo iubire împlinită, Din care m-aşfi rupt cumva, prieteni, Mi-s gândurile astăzi rătăcite!

          Ci doar de despărţirea de aceea Care nu este astăzi lângă mine!

          Cum oare aş putea acum, prieteni, Înspre o alta să-mi întorc privirea, Când sufletul meu tot, în care geme Şi-n care arde pururea iubirea, Mi-l simt legat pe veci, fără scăpare, De trupu-i zămislit ca din pojar, De trupu-i mirosind cu îmbătare A mosc curat şi-a chihlimbar”.

          Când îşi isprăvi cântarea, sora ei îi zise:

          — Deie-ţi alinare Allah, o, sora mea!

          Şi portăriţa fu cuprinsă de o mâhnire atâta de amarnică, încât îşi sfâşie hainele şi se prăbuşi la pământ leşinată cu totul.

          Şi, în felul acela, trupul fetei rămase gol, iar califul băgă de seamă că tot trupul purta urmele unor lovituri de bici şi ale unor lovituri de nuiele şi fu uluit până peste marginile uluirii. Şi fata care făcuse târguielile sări şi aruncă oleacă de apă pe obrazul surorii sale leşinate, care îşi veni în simţiri; pe urmă îi aduse o altă rochie şi o îmbrăcă la loc.

          Atunci califul îi spuse lui Giafar:

          — Nu prea pari tulburat. Tu nu vezi urma loviturilor pe femeia aceasta? În ce mă priveşte, nu mai pot să-mi ţin gura şi nu voi mai avea tihnă până ce nu voi afla adevărul despre toate astea, ca şi despre întâmplarea cu cele două căţele!

          Iar Giafar răspunse:

          — O, doamne şi stăpâne, adu-ţi aminte de învoiala statorită: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei auzi lucruri ce nu-ţi vor fi pe plac!

          Intr-acestea, fata care făcuse târguielile se ridică şi luă lăuta: o sprijini pe sânul ei rotund, o ciupi cu vârful degetelor şi cântă:

          Vreunul dacă ni s-ar plânge de dragoste, ce i-am răspunde?

          Pe noi de ne-ar zdrobi iubirea, scăparea ne-am găsi-o unde?

          De-am căuta tâlmaci să deie răspuns cu limbă iscusită, N-ar şti să tălmăcească chinul din inima îndrăgostită;

          Iar dacă am păstra-n tăcere plecarea celui drag departe, Durerea ne-ar aduce-ndată la două degete de moarte.

          O, chin amarnic! Partea noastră-s numai căinţele şi dorul, Şi lacrimile care-şi varsă peste obrajii arşi izvorul!

          Iar tu, iubite dus, cel care te-ai mistuit privirii mele Şi-ai rupt ceea ce ne legase cu lanţuri de iubire grele, Ai mai păstrat în suflet baremi o umbră din iubirea noastră, O umbră să înfrunte vremea cu amintirea ei măiastră?

          Ori ai uitat, plecând departe, tot ce-ai luat la despărţire, De am ajuns, doar pentru tine, la frângere şi prăbuşire?

          Şi dacă-a fost să nu am parte decât de chin şi de surghiun, Voi cere lui Allah odată socoată dreaptă şi răzbun.

          La cântecul acesta jalnic, stăpâna saraiului îşi sfâşie hainele, ca şi sora ei mai înainte, plânse şi căzu leşinată. Iar fata care târguise se sculă şi o îmbrăcă într-o altă rochie, după ce se îngrijise să-i arunce apă pe obraji şi s-o întoarcă în sineşi. Atunci stăpâna saraiului, întremată oleacă, se aşeză pe pat şi îi spuse celei cu târguielile:

          — Mă rog ţie, mai cântă, spre a putea să ne plătim datoriile! Numai o dată încă!

          Atunci fata care făcuse cumpărăturile îşi struni iarăşi lăuta şi cântă stihurile acestea:

          Şi până când această despărţire şi-această părăsire-atât de grea?

          Nu ştii că ochii-mi nu mai au nici lacrimi, ca măcar lacrimi să mai pot vărsa?

          M-ai dat uitării! Ci socoţi tu oare că mult vei mai putea să uiţi ce-a fost?

          Ah, dacă-ai vrut doar să mă pui pe flăcări, hai bucură-te, ţi-ai ajuns la rost! …

          Vicleana soartă dacă-i ocroteşte doar pe bărbaţi în dragostele lor, Sărmanele femei n-au să mai poată o zi să scape de amăgitori!

          Iar eu, vai! Oare cui să-mi plâng amarul spre-a-mi uşura povara de suspine -

          Suspinele prin mâna ta venite, o, ucigaş al inimii din mine!

          Vai, vai, ce supărări îl mai aşteaptă pe un pârâş care-a pierdut cândva Dovada scrisă lui de un datornic ori pe aceea că-a plătit ce-avea!

          Ah, jalea inimii-mi îndurerate nebună geme cu dureri afunde De dorul tău! Mi-e dor nebun de tine! Mi-ai juruit. Şi unde eşti tu, unde?

          O, fraţi întru Allah! Vă las în seamă să-ljudecaţipe-amăgitorul meu, Să-ndure şi el chinurile mele, să simtă şi el ceea ce simt eu!

          De-abia, trudit, să i se-nchidă ochiul, ca să se odihnească-o clipă doar, Şi-n ochiul lui să intre nesomnia, să i-l deschidă cu durere iar!

          Pentru iubirea ce-i purtai, mi-aduse cele mai ticăloase umilinţi!

          Deie-i Allah să vadă şi el cum e când ţi-ai pierdut şi inimă şi minţi.

          Eu m-am topit de doru-i până-acuma, cu jale grea iubindu-l şi cu zel -

          Ci mâine-i rândul lui, al celui care mă chinuie, să sufere şi el!

          Atunci iarăşi portăriţa căzu leşinată, iar trupu-i rămas gol se ivi acoperit de urma bicelor şi a nuielelor.

          La priveliştea aceea, cei trei saalici îşi ziseră unul altuia:

          — Cu mult mai bine ar fi fost pentru noi să nu fi intrat în casa aceasta, chiar cu primejdia de a ne fi petrecut toată noaptea culcaţi pe un muşuroi de pământ, întrucât priveliştea aceasta ne-a mohorât şi ne-a rupt şira spinării!

          Atunci califul se întoarse către ei şi le zise:

          — Şi pentru ce?

          Ei răspunseră:

          — Pentru că suntem zguduiţi înlăuntrul nostru de tot ceea ce s-a petrecut!

          Atunci califul îi întrebă:

          — Păi, aşadar, nici voi nu sunteţi de-ai casei?

          Ei răspunseră:

          — Păi nu! Ci gândim că saraiul acesta este al insului care şade lângă tine!

          Atunci hamalul strigă:

          — Nu, pe Allah! Chiar în noaptea aceasta am intrat şi eu pentru întâia oară în casa aceasta! Şi cu mult mai bine ar fi fost pentru mine să mă fi culcat pe un morman de pământ între năruituri, mai degrabă decât în casa aceasta!

          Atunci toţi se chibzuiră şi ziseră:

          — Ne aflăm aici şapte bărbaţi, iar ele nu sunt, în totului tot, decât trei femei, niciuna mai mult! Să le cerem lămurirea acestei stări de lucruri. De n-or vrea să ne răspundă de bunăvoie, au să ne răspundă de nevoie!

          Şi toţi căzură la înţelegere, afară de Giafar, care zise:

          — Găsiţi voi că asemenea gând ar fi un gând drept şi cinstit? Aduceţi-vă aminte că le suntem oaspeţi şi că ele ne-au spus învoielile lor, pe care suntem datori să le urmăm cu statornicie! Şi-apoi iacătă că noaptea e pe sfârşite şi fiecare dintre noi va să plece să-şi vadă de starea ursitei sale pe calea lui Allah!

          Pe urmă făcu din ochi spre calif şi, luându-l de-o parte, îi zise:

          — Nu mai avem decât un ceas de petrecut aici. Şi îţi făgăduiesc că mâine am să le aduc între mâinile tale şi avem să le cerem povestea lor!

          Şi califul nu se înduplecă şi zise:

          — Nu mai am răbdare să aştept până mâine!

          Pe urmă, cum se chibzuiau mai departe, zicându-şi ba c-o fi, ba c-o păţi, ajunseră a se întreba:

          — Da care dintre noi să le pună întrebarea?

          Şi socotiră că aceasta i s-ar cădea hamalului. Intr-acestea, fetele îi întrebară:

          — O, oameni buni, ce tot şopocăiţi acolo?

          Atunci hamalul se sculă, şezu în picioare dinaintea stăpânei casei şi îi zise:

          — O, doamnă stăpână a mea, te întreb, şi mă rog ţie în numele lui Allah, din partea tuturor acestor oaspeţi, să ne spui povestea celor două căţele, şi pentru ce le-ai pedepsit ca apoi să plângi asupra lor şi să le săruţi! Şi, asemenea, să ne spui, ca să pricepem şi noi pricina urmelor loviturilor de bici şi de vergi de pe trupul surorii tale. Şi-aceasta-i întrebarea noastră! Şi pacea să fie cu tine!

          Atunci stăpâna casei îi întrebă pe toţi cei strânşi acolo:

          — Este adevărat ceea ce grăieşte hamalul în numele vostru?

          Şi toţi, afară de Giafar, răspunseră:

          — Da, este adevărat!

          Iar Giafar nu scoase o vorbă.

          Atunci fetişcana, auzind răspunsul lor, spuse:

          — Pe Allah! O, oaspeţi ai noştri, iacătă că săvârşiţi faţă de noi cea mai rea ocară şi cea mai ticăloasă! Or, dintru început, noi v-am arătat că dacă vreunul va întreba despre ceea ce nu-l priveşte, va auzi lucruri ce nu-i vor fi pe plac! Şi nu v-a fost destul că aţi intrat în casa noastră şi că aţi mâncat din bucăţele noastre? Ci nu-i vina voastră, ci-i vina surorii noastre, cea care v-a adus aici!

          La vorbele acestea, îşi suflecă mânecile până la cot, izbi de trei ori cu piciorul în podea şi strigă:

          — Hei! Veniţi degrabă!

          Şi numaidecât se deschise uşa de la unul dintre dulapurile peste care erau trase perdelele şi ieşiră de acolo şapte arapi voinici, rotind în mâini paloşe agere. Iar ea le zise:

          — Legaţi-le mâinile acestor inşi cu limba prea lungă şi cetluiţi-i pe unii de alţii!

          Şi arapii împliniră porunca, apoi grăiră:

          — O, stăpâna noastră, o, floare tăinuită departe de privirile bărbaţilor, ne îngăduieşti a le reteza capetele?

          Ea răspunse:

          — Mai aveţi răbdare cu ei vreme de un ceas! Întrucât vreau, înainte de a le tăia gâtul, să-i iscodesc, spre a dovedi cine sunt!

          Atunci hamalul strigă:

          — Pe Allah! O, stăpâna mea, nu mă omorî pentru fărădelegea făptuită de alţii! Că toţi cei de aici s-au amăgit şi au săvârşit o fărădelege, da eu ba! Oh, pe Allah! Ce noapte desfătată am petrecut noi, de n-am fi fost pângăriţi de vederea saalicilor aceştia ai prăpădului! Căci saalicii aceştia de piază rea ar duce la prăpăd, doar cu ivirea lor, până şi cetatea cea mai înfloritoare, numai cât ar intra în ea!

          Şi rosti pe dată o strofă:

          Frumoasă-i iertarea din partea celui puternic.

          Mai ales faţă de cel fără de apărare.

          Mă rog, dar, ţie, pe prietenia care ne leagă:

          Pentru cel culpaş, nu-l omorâ pe-acela care nici o vină nu are.

          După ce hamalul îşi încheie vorba, fetişcana începu să râdă.

          În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a unsprezecea noapte, urmă:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când fetişcana a început să râdă, după ce se mâniase, veni la ceata de musafiri şi zise:

          — Istorisiţi-mi tot ceea ce se cuvine să-mi istorisiţi, căci nu mai aveţi decât un ceas de trăit! De altminteri, dacă mai zăbovesc aşa, o fac pentru că sunteţi oameni de rând; întrucât, de-aţi fi fost dintre cei de vază sau dintre mai-marii din seminţiile voastre, ori de-aţi fi fost căpetenii dregătoreşti, de bună seamă că v-aş fi trimis mai degrabă la ai voştri, să vă pedepsească ei!

          Atunci califul îi spuse lui Giafar:

          — Dezvăluie-i cine suntem, că altminteri ne omoară!

          Iar Giafar răspunse:

          — Nu avem decât ceea ce ni se cuvine!

          Şi califul îi zise:

          — Nu se cade să faci glume la ceasul când se cere să fii cuminte, căci fiecare lucru la vremea sa!

          Atunci fata veni lângă saalici şi îi întrebă:

          — Sunteţi fraţi?

          Ei răspunseră:

          — Nu, pe Allah! Nu suntem decât cei mai amărâţi dintre amărâţi, şi trăim din meşteşugul nostru de a pune zbanţuri şi lipitori.

          Atunci ea îi întrebă pe fiecare la rând:

          — Te-ai născut chior?

          El răspunse:

          — Nu, pe Allah! Da povestea pierderii ochiului meu este o poveste atâta de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul în colţul dinlăuntru al ochiului, ar fi de învăţătura aceluia care ar citi-o cu smerenie!

          Iar cel de al doilea şi cel de al treilea îi răspunseră la fel. Pe urmă toţi laolaltă îi spuseră:

          — Fiecare dintre noi este dintr-altă ţară, iar poveştile noastre sunt uluitoare şi păţaniile noastre sunt de-a mirărilea!

          Atunci fetişcana se înturnă spre ei şi le zise:

          — Fiecare dintre voi să-şi istorisească povestea şi pricina venirii în casa noastră. Şi-apoi fiecare să-şi ducă mâna la frunte, spre a ne mulţumi, şi să plece după soarta lui!

          Atunci cel dintâi care începu fu hamalul, şi spuse:

          — O, stăpâna mea, eu, ca stare omenească, sunt hamal, şi-atât! Copilă de colea, cea care a făcut târguielile, m-a pus să car o sarcină şi a venit acolea cu mine. Şi acolea mi s-a întâmplat cu voi ceea ce ştiţi prea bine, şi ceea ce nu vreau acuma să mai pomenesc, pricepeţi voi de ce. Şi-asta-i toată povestea mea, întrucât nu am a adăuga o vorbă mai mult. Şi vă urez bună pace!

          Atunci fetişcana îi zise:

          — Hai, du-ţi mâna la cap spre a vedea dacă-i bine aşezat, netezeşte-ţi pletele şi cară-te!

          Şi hamalul spuse:

          — Ba nu, pe Allah! N-am să mă car decât după ce am să aud povestea tovarăşilor mei de colea.

          Atunci saalukul cel dintâi dintre saalici păşi înainte spre a-şi istorisi povestea şi spuse:

          Povestea celui dintâi saaluk

          — O, stăpână a mea, am să-ţi mărturisesc pricina ce m-a silit să-mi rad barba şi să-mi pierd ochiul!

          Află, dar, că tatăl meu era sultan. Avea un frate, şi fratele acela era şi el sultan într-o altă cetate. În ce priveşte naşterea mea, s-a nimerit că maică-mea m-a născut chiar în aceeaşi zi în care s-a născut şi fiul moşului meu.

          Pe urmă anii trecură, şi pe urmă alţi ani şi alte zile, iar eu şi fiul moşului meu crescurăm. Se cade să-ţi spun că mă deprinsesem să mă duc în ospeţie la unchiul meu, la răstimp de câţiva ani, ba chiar să zăbovesc pe la el luni în şir. Cea din urmă dată când m-am dus în ospeţie la ei, fiul moşului meu mi-a făcut o primire cât se poate de bucuroasă şi de îmbelşugată; şi a pus să se junghie berbeci în cinstea mea şi să se pritocească multe vinuri. Pe urmă am început să bem, până ce vinul se dovedi mai tare decât noi. Atunci fiul unchiului meu îmi spuse:

          — O, fiu al moşului meu! Ţie, care îmi eşti drag într-un chip cu totul aparte, am a-ţi cere un lucru însemnat, şi n-aş vrea să te văd că nu primeşti ori că mă opreşti să fac ceea ce am hotărât!

          Îi răspunsei:

          — De bună seamă, şi din toată inima prietenoasă şi caldă!

          Atunci, spre a se încredinţa pe deplin, mă puse să mă leg cu cel mai sfânt jurământ, punându-mă să mă juruiesc pe legea noastră cea sfântă. Se sculă numaidecât, ieşi pentru câteva clipite, pe urmă se întoarse cu o femeie după el, împodobită toată, dulce înmiresmată toată şi îmbrăcată în haine scumpe, care trebuie să fi costat un preţ mare. Iar el se întoarse spre mine, cu femeia la spatele său, şi îmi zise:

          — Ia-o pe femeia aceasta şi mergi înaintea mea la locul pe care am să ţi-l zugrăvesc. (Şi îmi zugrăvi locul, lămurindu-mi-l în aşa fel încât pricepui limpede.) Şi acolo ai să găseşti un mormânt aşa şi aşa, printre celelalte morminte, şi să mă aştepţi acolo!

          Iar eu nu putui să nu mă învoiesc, nici să dau îndărăt dinaintea acelei cereri, din pricina jurământului pe care îl juruisem cu mâna mea cea dreaptă! Şi luai femeia, şi mă dusei, şi intrai sub bolta mormântului împreună cu ea, şi şezurăm jos să-l aşteptăm pe fiul moşu-ui meu, pe care îl văzurăm în curând cum vine, aducând cu el o căldăruşă plină cu apă, un sac cu ipsos şi un târnăcop micuţ. Le puse jos pe toate, în afară de târnăcop, şi se duse la lespedea mormântului de sub boltă; scoase pietrele una câte una şi le rândui alături; pe urmă, cu târnăcopul, începu să sape pământul, până ce scoase la iveală un capac cam cât o uşiţă; deschise şi, dedesubt, se ivi o scară boltită. Atunci se întoarse către femeie şi îi spuse, făcându-i semn:

          — Hai! Nu ai decât să alegi!

          Şi femeia numaidecât coborî scara şi pieri. Atunci el se întoarse spre mine şi îmi spuse:

          — O, fiu al moşului meu! Mă rog ţie să împlineşti ajutorul pe care mi-l dai. După ce am să cobor aici înlăuntru, să închizi capacul şi să-l acoperi apoi cu pământ, cum era mai înainte. Şi astfel vei împlini ajutorul dat. Iar ipsosul din sac şi apa din căldăruşă să le amesteci bine, pe urmă să pui pietrele la locul lor de mai înainte şi, cu amestecul, să tencuieşti pietrele la îmbinările lor ca mai înainte, şi să faci în aşa fel încât nimeni să nu bage de seamă şi să spună: „Iacătă o groapă proaspătă, tencuită de curând, da cu pietrele vechi!” întrucât, o, fiu al moşului meu, iacătă-i un an întreg de când trudesc aici, şi numai Allah mă ştie! Şi-aceasta-i rugămintea mea!

          Pe urmă adăugă:

          — Iar acuma, fie că Allah să nu te copleşească prea greu cu jalea despărţirii mele de tine, o, fiu al moşului meu!

          Pe urmă coborî pe scară şi se afundă în mormânt. Când pieri din privirile mele, mă ridicai, închisei capacul şi făcui precum îmi poruncise să fac, aşa fel că mormântul arăta precum fusese.

          Mă întorsei atunci la saraiul moşului meu; şi moşul meu era la vânătoare; şi-atunci mă dusei să mă culc, în noaptea aceea. Pe urmă, când se făcu dimineaţă, începui să cuget la toate lucrurile din noaptea trecută şi la toate câte se petrecuseră între mine şi fiul moşului meu; şi mă mustrai de fapta pe care o făptuisem. Dar mustrările de cuget nu slujesc la nimic! Atunci mă întorsei la morminte şi căutai mormântul cu pricina, fară a putea să izbutesc a-l mai cunoaşte. Şi îmi urmai căutările până la căderea nopţii, fără a putea să mai găsesc drumul. Mă întorsei la sarai, şi nu mai putui nici să beau, nici să mănânc, şi toate gândurile mele se zbuciumau în privinţa fiului moşului meu, şi nu putui cu nici un chip să mă dumiresc cât de cât! Atunci mă posomorâi de o posomorală amarnică, şi îmi trecui noaptea tare mohorât, până dimineaţa. Şi mă întorsei a doua oară la mecet, gândind la tot ce făcuse fiul moşului meu, şi mă cuprinse o căinţă grea că-i dădusem ascultare; pe urmă începui iarăşi să caut mormântul printre celelalte morminte, fară a izbuti să dau de el. Îmi urmai căutările vreme de şapte zile, şi nu aflai nicicum calea cea bună. Atunci îngrijorările şi gândurile rele sporiră atâta, încât ajunsei aproape să mă smintesc.

          Spre a-mi găsi un leac şi o tihnă chinurilor, mă gândii să plec şi luai drumul de întoarcere la tatăl meu. În chiar ceasul când soseam la porţile cetăţii părintelui meu, se ivi o ceată de inşi care se repeziră asupră-mi şi îmi legară mâinile. Atunci rămăsei cu totul năucit de fapta aceasta, dat fiind că eram fiul sultanului cetăţii şi că inşii aceia erau slugile tatălui meu, precum şi robii mei cei tineri. Şi mă cuprinse o spaimă grea, şi îmi zisei în sine-mi: „Cine ştie ce-a putut să i se întâmple tatălui meu!

          Atunci începui să-i întreb despre aceasta pe cei care îmi legaseră mâinile, iar ei nu-mi dădură nici un răspuns. Şi, peste scurt răstimp, unul dintre ei, care era un rob tânăr de-al meu, îmi spuse:

          — Judeţul vremii s-a dovedit năprasnic faţă de părintele tău. Oştenii l-au părăsit, iar vizirul l-a dat morţii. Iar noi am ieşit la pândă, spre a aştepta căderea ta în mâinile noastre.

          Şi mă înşfăcară, iar eu chiar că nu mai ţineam de lumea aceasta, într-atâta ştirile auzite mă năuciseră, într-atâta moartea tatălui meu mă umpluse de jale. Iar ei mă târâră supus dinaintea vizirului, care îl omorâse pe tatăl meu. Or, între vizir şi mine era o râcă veche. Pricina neprieteniei venea de acolo că eram tare pătimaş după tragerea cu arbalesta73. Or, iacătă că, într-o zi, pe când mă aflam pe terasa saraiului tatălui meu, se brodi ca o pasăre mare să se lase pe terasa saraiului vizirului, tocmai când vizirul se afla acolo; şi vrusei să săgetez pasărea cu arbalesta mea, da arbalesta nu nimeri pasărea, ci nimeri ochiul vizirului şi i-l prăpădi, cu vrerea şi cu osânda scrisă de Allah! Cum spune poetul:

          Lasă ursita să se împlinească Şi nu te osteni să-ndrepţi vreodată Altceva decât strâmba judecată A juzilor din lumea pământească.

          Între-ale vieţii tulburate spume, Nimica nu lăsa să-ţi schimbe firea, Nici bucuria oarbă nici mâhnirea -

          Că totul este trecător pe lume.

          Vorbă cu vorbă, şirurile toate, Câte ni le-a scris Soarta, le-am urmat -

          Căci datul Sorţii-i pe vecie dat, Şi să-l mai schimbe nimenea nu poate.

          Saalukul urmă mai departe:

          După ce prăpădii astfel, fară putinţă de zviduire, ochiul vizirului, vizirul nu cuteză să crâcnească nimic, întrucât tatăl meu era sultanul cetăţii.

          Şi asta era pricina neprieteniei dintre mine şi el.

          Când, aşadar, cu mâinile legate, fusei dus dinaintea lui, el porunci să mi se reteze gâtul! Atunci îi spusei:

          — Oare ai să mă ucizi fară de vreo vină din parte-mi?

          El răspunse:

          — Da ce vâna-i mai mare ca asta?

          Şi îmi arătă ochiul lui pierdut. Atunci îi spusei:

          — Am săvârşit-o din greşeală.

          Ci el îmi răspunse:

          — Dacă tu ai săvârşit-o din greşeală, eu am s-o săvârşesc precugetat!

          Pe urmă strigă:

          — Să fie adus înaintea mea!

          Şi mă duseră dinaintea lui. Atunci el întinse mâna şi îşi înfipse degetul în ochiul meu cel stâng şi mi-l zdrobi cu desăvârşire.

          Şi din ceasul acela de-atunci sunt chior, precum mă vedeţi cu toţii.

          După aceea, vizirul porunci să fiu legat şi băgat într-o ladă. Pe urmă îi spuse gâdelui:

          — Ţi-l dau în seamă. Trage-ţi sabia din teacă şi ia-l de-aici. Du-l afară din cetate, omoară-l şi lasă-l fiarelor sălbatice să-l mănânce!

          Atunci armaşul mă luă şi mă duse până ce ieşi din cetate. Mă scoase atunci din ladă, legat de mâini şi de picioare, şi vru să mă lege şi la ochi, înainte de a mă da morţii. Atunci eu începui să plâng şi să rostesc stihurile acestea:

          Te socoteam cămaşa mea de zale, Scuteala mea de-un lăncier vrăjmaş -

          Ci tu eşti lancea! Fierul mâinii tale Deschide morţii-n mine larg făgaş!

          Pe când eram puternic şi-n paftale, Mâna mea dreaptă-n loc de-a pedepsi, Trecea în mâna stângă spada cruntă, În mâna care nu ştia lovi.

          Aşa făceam cu cel ce azi mă-nfruntă.

          Purcede dar asemeni mie, şi Mă cruţă-acum, cu mila ta măruntă, Şi lasă-i numai pe duşmanii mei Săgeţile urgiei să-mi arunce!

          De caznele vrăjmaşilor mişei Sărmanei mele inimi îi ajunge Cât a-ndurat! Închină-i un crâmpei De tăinuire, şi n-o mai răpune Cu greul vorbei care nu se spune!

          — Prieteni mi-am făcut, să-mi fie-armură, Şi-aşa mi-au fost. Dar împotriva mea, Şi-n mâinile celor ce-mi poartă ură.

          Mi-i socoteam săgeţi. Şi-au fost aşa!

          Le simt în suflet vajnica arsură!

          Şi multor inimi fostu-le-am ca stea, Şi le-am hrănit, să-mi fie credincioase.

          Şi credincioase-au fost: spre înşelare!

          Le-am dat iubirea mea, să nu mă lase, Statornic să-mi rămână-ajutătoare Când mă vor bate vremuri ticăloase.

          Şi-au fost aşa! Ci doar întru vânzare!

          Când auzi stihurile, împlinitorul osândelor îşi aduse aminte că fusese armaş la părintele meu şi că eu însumi îl copleşisem cu cinstiri, şi îmi zise:

          — Cum să te omor? Că sunt rob al tău preasupus! Pe urmă îmi spuse:

          — Fugi! Viaţa îţi este mântuită! Şi să nu te mai întorci prin părţile acestea, întrucât vei pieri şi mă vei da şi pe mine pieirii odată cu tine; cum spune poetul:

          Fugii Mântuie-te prietenei Du-te!

          Dezleagă-ţi, frate, sufletul pe veci Din lanţul legăturilor trecutei Dă deci uitării totu-acum când pleci!

          Şi lasă şi căminul îndrăgit, Ca să slujească astăzi de mormânt Aceluia ce cândva l-a zidit Să-i fie adăpostul cald şi blând!

          Un alt meleag vei mai găsi vreodată, Şi-o altă ţară decât ţara ta;

          Dar sufletu-ţi e scris că niciodată, De-l pierzi, un altul nu vei mai afla.

          Ia cugetă: ce nerozie mare Să vecuieşti în lanţuri, asuprit, Când lumea lui Allah sclipeşte-n soare Şi când pământul lui e nesfârşit!

          Şi-i scris că dacă soarta ţi-a menit Să mori într-un pământ, nu vei putea Decât să mori unde ţi-a fost sortit.

          Dar cine-şi ştie oare soarta să?

          Tu uită-te la coama unui leu, Şi pilda scumpă să n-o uiţi nicicând:

          Grumazul lui se face dârz şi greu Doar când trăieşte slobod pe pământ!

          Când isprăvi stihurile, îi sărutai mâinile. Şi nu mă încrezui cu adevărat în izbăvirea mea, decât după ce mă văzui zburat departe.

          Mai pe urmă, mă alinai de pierderea ochiului, gândind că scăpasem de la moarte. Şi drumeţii mai departe, şi ajunsei în cetatea moşului meu. Intrai, aşadar, Ia el şi îi istorisii ce i se întâmplase tatălui meu şi ce mi se întâmplase şi mie de mi-am pierdut ochiul. Atunci el începu să plângă cu potop de plânsete şi strigă:

          — O, fiu al fratelui meu! Iacătă că mai adaugi o jale la jalele mele şi încă o durere la durerile mele. Căci trebuie să-ţi spun că fiul moşului tău cel sărman, care se află dinaintea ta, s-a pierdut de zile şi zile, şi eu nu ştiu ce-a păţit, şi nimeni nu poate să-mi spună unde este!

          Pe urmă se porni pe un plâns de căzu pierit. Când îşi veni în sineşi, îmi spuse:

          — O, copilul meu, sunt mâhnit de o mâhnire până peste poate din pricina fiului moşului tău, eu, moşul tău! Şi vii să mai adaugi un chin la chinurile mele, istorisindu-mi ce ai păţit şi ce a păţit tatăl tău. Ci, o, copilul meu, mai bine-i că ţi-ai pierdut ochiul decât viaţa!

          La vorbele lui, nu mai putui să tăinuiesc ce se întâmplase cu fiul moşului meu, copilul său. Îi dezvăluii, aşadar, tot. La vorbele mele, moşul meu se bucură până peste marginea bucuriei, chiar că se bucură grozav de vorbele mele despre fiul său. Şi îmi spuse:

          — O, du-mă degrabă să văd mormântul acela.

          Iar eu îi răspunsei:

          — Pe Allah, o, moşule, nu ştiu unde este aşezat. Întrucât m-am dus de-o grămadă de ori să-l caut, fară a putea să găsesc locul lui!

          Atunci eu şi unchiul meu ne duserăm la mecet şi, de data aceasta, uitându-mă la dreapta şi uitându-mă la stânga, izbutii să cunosc într-un sfârşit mormântul. Atunci eu şi moşul meu, bucuroşi peste măsură, intrarăm sub boltă; traserăm la o parte pământul şi apoi capacul; eu cu moşul meu coborârăm cincizeci de trepte, câte avea scara. Când ajunserăm la capătul scării, văzurăm o fumăraie vălătucindu-se spre noi, care ne orbi. Şi numaidecât unchiul meu rosti vorbele care alungă de la cel care le rosteşte orice spaimă, anume: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Cel Atotputernic!”

          Atunci păşirăm mai departe şi ajunserăm într-o încăpere mare, plină cu faină, cu seminţe de toate soiurile, cu bucate de toate felurile şi cu multe alte lucruri încă. Şi văzurăm în mijlocul încăperii o perdea coborâtă peste un pat. Atunci moşul se uită înlăuntrul patului, şi îl văzu şi îl cunoscu pe fiul său, care era acolo, în braţele femeii care coborâse împreună cu el; dar amândoi se preschimbaseră în cărbune negru, întocmai ca şi cum ar fi fost aruncaţi într-o groapă de jar!

          La priveliştea aceea, unchiul meu scuipă în obrazul fiului său şi strigă:

          — Aşa ţi se cuvine, o, nelegiuitule! Aceasta-i pătimirea de pe lumea aceasta de jos! Şi îţi mai rămâne şi pătimirea de pe lumea cealaltă, care-i mai cruntă şi mai îndelungă!

          Şi, rostind acestea, moşul meu, după ce îl scuipă în ochi pe fiul său, îşi scoase papucul şi îl lovi cu pingeaua peste obraji.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se aprinseră zorii şi, cuminte, nu vroi să se prilejuiască mai mult de îngăduinţa ce-i fusese dată.

          Dar cândfu cea de a douăsprezecea noapte urmă:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că saalukul i-a spus copilandrei, pe când toţi cei strânşi acolo, precum şi califul şi Giafar, ascultau povestirea:

          Aşadar, după ce moşul meu îl lovi cu pingeaua papucului peste obraz pe fiul său, care se afla întins acolo, negru ca de cărbune, eu rămăsei uluit până peste poate de năprasna aceea. Şi tare mă mâhnii din pricina fiului moşului meu, văzându-l aşa, ajuns negru ca de cărbune, dimpreună cu copila! Pe urmă strigai:

          — Pe Allah! O, moşule al meu, gata! Potoleşte-ţi oleacă aleanurile inimii! Întrucât şi mie mi se zbate inima amarnic, cu tot lăuntrul făpturii mele, de pe urma celor întâmplate copilului tău! Şi mă topesc mai cu seamă când îi văd, şi pe el şi pe copilă, ajunşi aşa, negri cărbune; şi când te văd pe tine, părintele lor, că nu te mulţumeşti cu atâta, ci îl mai şi baţi cu talpa papucului!

          Atunci moşul meu îmi povesti:

          O, fiu al fratelui meu! Află că acest copil, care-i copilul meu, din pruncia lui s-a aprins de patimă după chiar sora lui. Iar eu mereu l-am depărtat de ea, şi îmi ziceam în sinea mea: „Fii pe pace! Sunt încă prea tineri!”. Da degeaba! Nici nu apucară bine să ajungă la anii tinereţii, că între ei se şi petrecu fapta cea rea. Iar eu aflai! Ci chiar că nu-mi venea să cred de-a binelea! Da tot l-am ocărât cu ocară amarnică şi i-am spus:

          — Ia bine seama şi te fereşte de asemenea fapte smintite, pe care nimeni nu le-a săvârşit până la tine şi pe care nimeni nu le va săvârşi după tine! Altminteri, avem să fim de ruşine şi de ocară până la moarte printre sultani! Şi olăcarii au să împrăştie păţania noastră în lumea toată! Aşa că fereşte-te de asemenea fapte, că de nu, te afurisesc şi te omor!

          Pe urmă luai seama să-l despart şi pe el de ea, şi pe ea de el. Dar se cuvine a socoti că smintita îl îndrăgea cu dragoste pojarnică! Întrucât Şeitan îşi durase lucrarea în ei.

          Aşa că, atunci când fiul meu văzu că îl despărţisem de soră-sa, pesemne că atunci, fară a spune nimic nimănuia, şi-o fi făcut locul acesta, care se află sub pământ. Şi, precum vezi, şi-a adus aici de-ale gurii şi toate astea! Şi s-a prilejuit de lipsa mea, când mă aflam la vânătoare, spre a veni aici cu sora lui! Şi atunci judeţul Celui Preaînalt şi Preaslăvit s-a stătorit! Şi i-a ars pe amândoi chiar aici! Caci caznele de pe lumea cealaltă sunt încă şi mai grozavnice şi îndelungi!

          Şi deodată moşul meu începu să plângă, iar eu la fel cu el laolaltă. Pe urmă îmi spuse:

          — De-acuma vei fi tu copilul meu, în locul celuilalt!

          Eu atunci, vreme de un ceas, şezui să cuget la ţesăturile lumii acesteia de sub soare, şi, printre toate, şi la moartea părintelui meu din porunca vizirului, şi la scaunul lui de domnie răpit, şi la ochiul meu cel pierdut, pe care îl vedeţi cu toţii! Şi la toate lucrurile cele atâta de anapoda, câte i se întâmplaseră fiului moşului meu, şi nu putui a mă opri să nu plâng!

          După care ieşirăm din gropniţă; şi închiserăm la loc capacul; pe urmă îl acoperirăm cu pământ şi aduserăm mormântul la starea în care se afla mai înainte; şi ne întoarserăm acasă.

          Nici nu apucarăm noi bine să ajungem şi să şedem jos, că şi auzirăm o zarvă de sunete de război, de vuve şi de goarne, şi văzurăm oşteni alergând, şi toată cetatea fu năpădită de vuiete de larmă şi de praful stârnit de copitele cailor. Şi chiar că mintea noastră rămase tare năucă de a nu putea ajunge să priceapă temeiul tuturor acestora. Într-un sfârşit, sultanul, moşul meu, se hotărî să întrebe care-i pricina, şi i se răspunse:

          — Fratele tău a fost omorât de vizirul său, care a dat zor să-şi strângă toţi oştenii şi toate cetele şi să vină aici cât mai grabnic, ca să lovească cetatea pe nevegheate! Iar locuitorii din cetate au văzut că nu puteau să-i steie împotrivă! Încât au lăsat cetatea la cheremul lui!

          La vorbele acestea, îmi zisei în sinea mea: „De bună seamă, are să mă omoare dacă voi cădea în mâinile lui!” Şi iarăşi necazurile şi grijile se grămădiră în sufletul meu, şi iar pornii să-mi prefir cu jale prin minte toate năpastele petrecute de tatăl meu şi de mama mea. Şi nu mai ştiam ce să fac. Pe de altă parte, dacă aş fi ieşit la iveală, locuitorii din cetate şi oştenii tatălui meu m-ar fi cunoscut şi ar fi căutat să mă omoare şi să mă dea pierzării! Şi nu mai găsii altă scăpare decât aceea de a-mi tăia barba. Încât îmi tăiai barba, mă străvestii în alte haine şi părăsii cetatea. Şi pornii la drum spre cetatea aceasta a Bagdadului, unde nădăjduiam să ajung în tihnă şi să dau de careva care să mă ajute să răzbat până la saraiul emirului drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, califul Stăpânului Lumii, căruia vroiam să-i spun povestea mea şi păţaniile mele.

          Până la urmă ajunsei cu bine în cetatea Bagdadului, chiar în noaptea aceasta. Şi nu ştiui nici unde să mă duc, nici unde să mă întorc, şi rămăsei tare încurcat. Şi deodată mă pomenii nas în nas cu saalukul de colea. Atunci îi urai bună pace şi îi spusei:

          — Sunt străin.

          El îmi răspunse:

          — Şi eu sunt străin.

          Tăifăsuirăm prieteneşte, până văzurăm că vine către noi saalukul de colea, cel de al treilea soţ al nostru. Ne ură bună pace şi ne spuse:

          — Sunt străin.

          Noi răspunserăm:

          — Şi noi suntem străini.

          Atunci merserăm împreună, până ce ne prinse noaptea. Iar ursita cea norocită ne călăuzi până aici, în preajma voastră, stăpâne ale noastre! Şi-aşa-i cu pricina bărbii mele tăiate şi a ochiului meu scos!

          După povestirea aceasta a celui dintâi saaluk, fetişcana îi spuse:

          — Gata, bine! Şi acuma, freacă-te cu mâna oleacă pe creştet74. Şi pleacă repede!

          Şi saalukul îi răspunse:

          — O, stăpâna mea, chiar că nu voi pleca decât după ce voi fi auzit povestirea tuturor soţilor mei de aici.

          Ast timp, toţi cei de faţă se minunau de povestea aceasta uluitoare, iar califul îi şi spuse lui Giafar:

          — Hotărât lucru, în viaţa mea nu am auzit o întâmplare ca a saalukului acesta!

          Atunci saalukul dintâi se duse să şadă jos, încrucişându-şi picioarele; iar cel de al doilea saaluk păşi înainte, sărută pământul între mâinile stăpânei casei, şi istorisi următoarele:

Povestea celui de al doilea saaluk