Aşa cum mă vezi, sunt sultan, fiu de sultan! Mai află că nu sunt un neştiutor: am citit Coranul şi i-am slovenit cele şapte citanii75; am citit, de asemenea, cărţile de căpătâi ale dascălilor de ştiinţe; am pătruns ştiinţa stelelor şi spusele poeţilor. Într-un sfârşit, până într-atâta m-am aplecat asupra învăţării tuturor învăţăturilor, încât i-am întrecut pe toţi vecuitorii din veacul meu.

          Încât numele meu crescu în ochii tuturor cărturarilor.

          Ba încă, faima mea se întinse peste toate olaturile şi peste toate meleagurile, iar vorbele despre mine ajunseră la urechile tuturor sultanilor. Şi atunci sultanul de la Ind auzi de mine. Şi trimise rugăminte la tatăl meu să mă lase să mă duc la el şi, totodată, chemându-mă, îi trimise părintelui meu daruri strălucite şi peşcheşuri cu adevărat vrednice de sultani. Încât tatăl meu se învoi şi porunci să mi se pregătească şase corăbii pline cu de toate, şi plecai.

          Călătoria noastră pe mare ţinu vreme de o lună întreagă, după care ajunserăm la un ţărm. Acolo coborârăm pe mal caii pe care îi luasem cu noi pe corăbii, şi cămilele; şi întărniţarăm zece cămile cu darurile menite sultanului de la Ind. Şi de-abia pornirăm la drum, că un nor de pulbere se şi ridică venind către noi, şi învălui toate zările cerului şi ale pământului, şi ţinu aşa vreme de un ceas din zi; pe urmă se împrăştie şi, de dedesubtul lui, se iviră şaizeci de călăreţi ca nişte lei întărâtaţi. Când ne uitarăm la ei bine, văzurăm că erau arabi din pustie, tâlhari de drumul mare! Iar când ne zăriră, în vreme ce noi o luarăm la fugă cu cele zece poveri de daruri menite sultanului de la Ind, ei se repeziră asupra noastră şi îşi îndreptară goană, cu frâiele slobozite, către noi. Atunci începurăm să le facem semne şi le strigarăm:

          — Suntem trimişi la sultanul cel puternic de la Ind! Aşa că să nu ne faceţi vreun rău!

          Iar ei ne spuseră:

          — Noi nu suntem nici pe pământurile lui, nici sub atârnarea lui!

          Şi-aşa că omorâră o parte din slujitorii mei cei tineri, pe când ceilalţi şi eu luarăm fuga care încotro, eu după ce căpătai o rană amarnică. Ast timp, arabii din pustie se apucară să jefuiască bunurile şi darurile noastre rămase pe spinarea cămilelor.

          Iar eu, după atâta fugă, nu mai ştiui nici unde eram, nici ce se cădea să fac. Vai, adineauărea eram în falnicii, şi acuma în ticăloşie şi sărăcie! Şi îndemnai la fugă înainte, până ce mă pomenii pe un vârf de munte unde găsii o bortă; şi putui într-un sfârşit să mă odihnesc şi să-mi petrec noaptea acolo.

          Dimineaţa, ieşii din bortă şi îmi luai umbletul mai departe, până ce ajunsei la o cetate strălucită şi înfloritoare, cu un văzduh atâta de minunat, încât iarna nu avea asupra ei nici o putere, iar primăvara o îmbrăca pururea cu trandafirii ei. Încât tare mă bucurai de sosirea mea în cetatea aceea, mai cu seamă dată fiind istovirea în care mă aflam, vlăguit cum eram de drum şi de fugă. Şi chiar că ajunsesem într-o stare jalnică de ofilire. Şi eram tare schimbat.

          În cetatea aceea, nu ştiam încotro să mă îndrept, când, trecând pe lângă un croitor, care cosea în croitoria lui, intrai la el şi îi urai bună pace! El îmi răspunse la urarea de bună pace şi mă pofti cu dragoste să şed jos, şi mă sărută, şi mă întrebă cu bunătate despre pricina ce mă depărtase de ţara mea. Atunci îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la început până la sfârşit. El atunci rămase tare mâhnit pentru mine, şi îmi zise:

          — O, tinere frumos, nu trebuie să spui nimic din toată pătărania aceasta nimănui! Întrucât tare mi-e frică pentru tine de sultanul acestei cetăţi; că este cel mai mare vrăjmaş al părintelui tău, şi are un păs vechi de socotit cu el!

          După care îmi aduse de mâncat şi de băut; şi mâncai şi băui, iar el la fel împreună cu mine. Şi ne petrecurăm noaptea stând de vorbă, şi îmi orândui un loc într-un ungher al croitoriei sale, unde mă întinsei, iar el la fel, spre a dormi. Apoi îmi aduse tot ce ar fi putut să-mi fie de trebuinţă, o saltea şi o învelitoare.

          Şezui astfel la el vreme de trei zile, după care mă întrebă:

          — Ştii vreo meserie cu care să-ţi ţii zilele?

          Iar eu îi răspunsei:

          — De bună seamă! Sunt cărturar priceput în cunoaşterea pravilelor, dascăl iscusit la toate învăţăturile; ştiu să citesc şi ştiu să socotesc!

          El îmi răspunse:

          — Prietene, toate astea nu sunt o meserie! Sau, mai degrabă, sunt o meserie, dacă vrei (căci mă văzuse tare deznădăjduit), da meseria ta nu are nici-o căutare la târgul din cetatea noastră! Aici, în cetatea noastră, nimeni nu ştie nici să înveţe, nici să citească, nici să socotească. Ştie numai cum să-şi dobândească agoniseală.

          Atunci mă simţii tare încurcat şi nu putui decât să-i spun iarăşi:

          — Chiar că, pe Allah! Nu ştiu să fac nimic decât ceea ce ţi-am înşiruit!

          Iar el îmi zise:

          — Atunci, băiete, strânge-ţi brăcinarul! Şi ia o secure şi o funie şi du-te de taie butuci pe olaturi, până ce Allah va vroi să te miluiască cu o soartă mai bună! Şi mai cu seamă să nu dezvălui nimănuia stepena ta, întrucât au să te omoare!

          După vorbele astea, se duse să-mi cumpere o secure şi o funie; şi mă trimise să tai lemne cu alţi tăietori de lemne, după ce se osteni să mă înfăţişeze lor precum se cuvine.

          Plecai atunci cu toporarii şi începui să toporăsc. Pe urmă îmi pusei povara de lemne pe cap, o cărai în cetate şi o vândui pe o jumătate de dinar. Cumpărai de-ale gurii cu câţiva bănuţi şi păstrai cu grijă partea care îmi rămăsese din bani. Şi astfel, vreme de un an întreg, trudii mai departe şi mă duceam în fiece zi pe la prietenul meu croitorul, la croitoria lui, unde mă odihneam la răcoare, încrucişându-mi picioarele sub mine în ungherul meu.

          Într-o zi, după obiceiul meu, plecai să tai lemne, şi, ajungând acolo, găsii o pădure deasă, în care se aflau o mulţime de butuci straşnici. Alesei un copac uscat şi mă apucai să dau la o parte pământul dimprejurul rădăcinilor lui; pe când trudeam aşa, securea deodată se prinse într-un belciug de aramă. Atunci trăsei la o parte pământul de jur împrejur şi văzui un capac de lemn, de care era prins belciugul de aramă. Şi ridicai capacul. Şi văzui o scară dedesubt. Coborâi până în josul scării şi ajunsei la o uşă. Intrai pe uşă şi ajunsei într-o sală falnică de sarai minunat şi bine clădit. Şi găsii acolo o fetişcană minunată, pe potriva celui mai frumos dintre mărgăritare. Şi într-atâta încât numai la vederea ei chiar că ţi se şi ştergeau din inimă toată grijă, tot aleanul şi tot amarul. Mă uitai la ea şi numaidecât mă plecai cu închinăciune Atoateziditorului carele o dăruise cu atâtea desăvârşiri şi cu frumuseţea aceea.

          Atunci ea se uită la mine şi îmi zise:

          — Eşti făptură omenească.

          Îi răspunsei:

          — Sunt făptură omenească.

          Iar ea îmi zise:

          — Da atunci cine a putut să te îndrume la locul acesta, în care mă aflu de douăzeci de ani, fară a fi văzut vreodată o făptură de om?

          La vorbele ei, care mi se părură pline de gingăşie şi de dulceaţă, zisei:

          — O, stăpâna mea, Allah este acela carele m-a îndrumat la sălaşul tău, pentru ca să dau într-un sfârşit uitării toate chinurile şi toate năpastele mele.

          Şi îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la început până la sfârşit. Şi povestea mea chiar că îi pricinui multă mâhnire pentru mine, întrucât plânse şi îmi zise:

          — Am să-ţi istorisesc şi eu povestea mea. Află, aşadar, că sunt fiica sultanului Aknamus, domnul de la capătul tărâmurilor Indului, stăpânul peste insula de Abanos. El m-a măritat cu fiul moşului meu. Dar, în chiar noaptea nunţii, până a-mi fi pierdut fecioria, m-a răpit un efrit, pe care îl cheamă Georgirus, fiul lui Rajmus, chiar fiul lui Eblis. M-a luat şi m-a pornit în zbor şi m-a adus în locul de aici, unde a cărat tot ce aş fi putut râvni, şi prăjituri, şi zaharicale, şi haine, şi ţesături scumpe, şi lucruri de casă, şi mâncăruri, şi băuturi. De-atunci vine să mă vadă tot la fiecare zece zile, şi se bucură de mine, chiar aici, şi pleacă dimineaţa. Şi mi-a spus că dacă voi avea vreo trebuinţă de el în răstimpul celor zece zile, pe care le petrece departe de mine, nu am decât, fie ziua, fie noaptea, să ating cu mâna cele două şiruri care sunt scrise colo sub bolta sălii. Şi într-adevăr, de-atunci, cum ating înscrisul acela, îl şi văd ivindu-se. De data aceasta sunt, iacătă, patru zile de când n-a venit, şi mai are încă şase zile până a se arăta, încât ai putea să stai la mine cinci zile, ca să pleci apoi cu o zi până să vină el.

          Eu răspunsei:

          — De bună seamă! Pot.

          Ea atunci fu bucuroasă foarte; se ridică drept în sus, mă luă de mână, mă pofti să trec printr-o uşă boltită şi mă duse la un hammam gingaş şi plăcut şi plin de o abureală dulce. Atunci, pe loc, mă dezbrăcai, şi la fel şi ea se dezbrăcă goală toată; şi amândoi intrarăm să ne scăldăm. După scaldă, şezurăm jos pe podina hamma-mului, ea lângă mine, şi începu să mă îmbie să beau sorbet de mosc, şi puse dinainte-mi nişte prăjituri minunate. Pe urmă tăifăsuirăm dulce mai departe, şi mâncarăm din toate cele câte erau bunătăţurile efritului, răpitorul ei.

          Apoi ea îmi zise:

          — Astă-seară ai să dormi şi ai să te odihneşti bine de ostenelile tale, spre a fi apoi întremat bine.

          Iar eu, o, stăpână a mea, mă lăsai ispitit să dorm, după ce îi mulţumii îndelung. Şi chiar că îmi uitai toate grijile. La trezire, o văzui cum şedea jos lângă mine şi cum mă mângâia dulce pe mâini şi pe picioare. Atunci rostii numele lui Allah, spre a chema asupra ei toate binecuvântările, şi şezurăm la taifas vreme de un ceas, iar ea îmi spuse lucruri tare drăgălaşe. Îmi spuse:

          — Pe Allah! Mai înainte, singură-singurică în saraiul acesta de sub pământ, eram plină de mâhnire şi îmi simţeam pieptul apăsat, întrucât nu aveam pe nimeni cu care să stau de vorbă, şi-aşa vreme de douăzeci de ani! Şi slavă lui Allah! Preamărit fie El că te-a călăuzit până la mine!

          Pe urmă, cu glasul ei dulce, îmi cântă strofele acestea:

          Dacă am fi ştiut cumva, De-am fi aflat de mai-nainte Vreun zvon despre venirea ta, Atunci am fi zorit a-ntinde Şi a-ţi deşterne sub picioare, Ca tu să poţi călca aşa Pe umilitele covoare, Pe care le ţese am minune Din purpuriul nostru sânge Şi din negreala de cărbune, Luată., ca să te îmbete, Din ochiul nostru care plânge De bucurie că te vede.

          Te-arfi poftit pe-o catifea Obrajii noştri moi şi dulci, Şi coapsa noastră-ţi aşternea Mătasea-n care să te culci., O, călător de noapte-adus La noi de sfetnicele astre, Căci locul tău e mai presus De pleoapele privirii noastre!

          La auzul stihurilor, îi mulţumii cu mâna pe inimă; iar dragostea ei se împlântă încă şi mai năprasnic în mine; şi îşi luară zborul şi grijile, şi necazurile mele. Apoi începurăm să bem din acelaşi pocal, şi tot aşa până seara; atunci, în noaptea aceea, mă desfătai cu ea, în deplină bucurie. Şi niciodată în viaţa mea nu am avut o noapte asemănătoare cu noaptea aceea. Iar când veni dimineaţa, ne scularăm tare mulţumiţi unul de altul şi plini de bucurie într-adevăr!

          Eu atunci, cu totul aprins încă, şi mai cu seamă spre a-mi alungi bucuria, îi zisei:

          — Vrei să te ajut să ieşi de sub pământ şi să te scap de ginnul acela?

          Ea începu să râdă şi îmi spuse:

          — Taci tu şi mulţumeşte-te cu ce ai! Că iacătă! Amărâtul acela de efrit nu va avea decât o zi din zece, pe când tu, îţi făgăduiesc, le vei avea de fiecare dată pe celelalte nouă zile!

          Eu atunci, dus de pojarul patimii, mă lăsai târât de vorbe deşarte, întrucât îi spusei:

          — Nicidecum! Am să sfărâm pe dată de la temelie până în creştet bolta aceasta, în care sunt săpate scrierile lui vrăjitoreşti, pentru ca astfel efritul să-mi vină la îndemână şi să pot să-l omor! Întrucât de multă vreme m-am deprins să-mi fac o joacă din măcelărirea tuturor efriţilor de deasupra şi de dedesubtul pământului.

          La vorbele mele, şi spre a mă potoli, ea începu să-mi înşire stihurile acestea:

          O, tu, cel care mai ceri un răgaz, Până-a ne despărţi pe totdeauna, Şi care-abia şopteşti cu jalea-n glas Că despărţirea e ca mătrăguna, Nu ştii tu oare că doar despărţirea E singurul şi-adevăratul leac De-a nu te fereca în lanţ iubirea, Ci numai de-a iubi ce ţi-este drag?

          Nu vrei să cugeţi şi să înţelegi Că orişice iubire se sfârşeşte Sub zodia neînduratei legi Ce în plictis şi-n silă-o veştejeşte, Şi dragostele noastre, pân la urmă, Cu voiey fără voie, tot se curmă?

          Şi eu, fară a lua seama la stihurile pe care mi le înşira, trântii o izbitură năprasnică de picior în boltă! …

          În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, tăcu.

          Iar când fu cea de a treisprezecea noapte, urmă.

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk şi-a urmat astfel povestirea dinaintea tinerei stăpâne a casei:

          Aşa că, o, stăpână a mea, când trăsei în zidul boitei izbitura aceea năprasnică de picior, femeia îmi spuse:

          — Iacătă efritul! Vine la noi! Au nu te-am prevestit? Or, pe Allah! M-ai dat pierzaniei! Da acuma gândeşte-te cum să scapi tu, şi aşa că ieşi tot pe acolo pe unde ai venit!

          Eu atunci mă repezii pe scară. Şi, din pricina spaimei, îmi uitai jos, spre prăpădul meu, încălţările şi securea. Încât, cum de-abia suisem numai câteva trepte de scară, mă întorsei oleacă spre-a mai arunca o privire după încălţările mele şi după secure; şi văzui pământul cum se crapă şi cum iese din el un efrit mare, îngreţoşător de urât, care îi spuse femeii:

          — Care-i pricina zguduiturii năprasnice cu care m-ai speriat? Ce nenorocire ai păţit?

          Ea răspunse:

          — Chiar că nici-o nenorocire, afară că adineaori mi-am simţit pieptul apăsat de singurătate şi m-am ridicat spre a mă duce să beau vreo băutură răcoritoare care să-mi mai uşureze pieptul şi, cum m-am ridicat prea iute ca să mă duc, am alunecat şi am căzut lovindu-mă de boltă.

          Şi efritul îi zise:

          — A, desfrânată ticăloasă! Bine mai ştii să minţi!

          Pe urmă începu să se uite prin sarai, ba la dreapta, ba la stânga, şi până la urmă găsi încălţările şi securea mea. Atunci strigă:

          — Ha! Ce vra să zică ciurucurile astea? Spune! De unde ai lucrurile astea omeneşti?

          Ea răspunse:

          — Păi chiar acuma când mi le arăţi le văd şi eu! Nu le-am mai văzut niciodată până acum. Pesemne că or fi fost agăţate la spatele tău, şi chiar tu le-ai fi adus aici.

          Atunci ginnul, în năpada mâniei, strigă:

          — Ce vorbe smintite, deşănţate şi anapoda! N-ai să mă zăpăceşti cu ele, o, tălaniţo!

          La vorbele acestea, o lăsă goală toată, o puse în cruce între patru stâlpi înfipţi în pământ şi, luând-o la schingiuiri, începu s-o întrebe despre ce se întâmplase. Dar eu nu mai putui să îndur, nici să-i aud plânsetele; şi urcai repede pe scară, tremurând de spaimă; şi, ajungând afară, pusei la loc capacul precum fusese şi îl ascunsei de priviri, acoperindu-l cu pământ. Şi mă cuprinse căinţa pentru fapta mea, până peste marginile căinţei. Şi începui să cuget la femeie, la frumuseţea ei şi la caznele la care o supunea procletul acela, după ce femeia şezuse cu el vreme de peste douăzeci de ani. Şi mai cu seamă rămăsei tare necăjit la gândul că o chinuia din vina mea. Şi, în clipita aceea, începui iarăşi să cuget şi la tatăl meu şi la împărăţia lui şi la starea ticăloasă de tăietor de lemne în care eram, şi, plângând întruna, rostii un stih76 despre întâmplările acestea amarnice.

          După care îmi văzui de drum mai departe, până ce ajunsei la croitor, prietenul meu. Şi îl găsii pe croitor, care, din pricina lipsei mele, sta ca pe o tigaie pusă la prăjit pe foc. Şi şedea acolo, aşteptându-mă cu nerăbdare. Şi îmi zise:

          — Ieri, dacă nu te-am mai văzut că de obicei, mi-am petrecut noaptea cu inima la tine! Şi mi-a fost frică pentru tine, să nu fi dat în pădure peste vreo fiară sălbatică ori peste altceva de soiul acesta. Şi preamărit fie Allah pentru izbăvirea ta!

          Eu atunci îi mulţumii pentru bunătatea sa, intrai în croitorie şi şezui jos în ungherul meu; şi începui să cuget la câte mi se întâmplaseră şi să mă cert singur pentru izbitura de picior pe care o dădusem boltei. Deodată, prietenul meu cel bun, croitorul, intră şi îmi spuse:

          — Se află la uşa croitoriei un ins, un fel de persan, care te caută şi care are la el securea şi încălţările tale. A trecut cu ele pe la toţi croitorii de pe uliţă, spunându-le: „Am ieşit de cu zori ca să mă duc la rugăciunea de dimineaţă la chemarea muezinului77, şi am găsit în cale lucrurile acestea, fară a izbuti să aflu ale cui ar putea să fie. Spuneţi-mi voi dară cine-i stăpânul lor!”

          Atunci croitorii de pe uliţa noastră, care te ştiu, văzând securea şi încălţările, cunoscură că sunt ale tale şi îi spuseră degrabă persanului unde stai. Şi a venit aici, te aşteaptă la uşa croitoriei. Ieşi, aşadar, şi mulţumeşte-i pentru osteneală, şi ia-ţi securea şi încălţările.

          Dar eu, la vorbele lui, simţii că mă îngălbenesc la chip şi că tot trupul mi se topeşte de spaimă. Şi, pe când stăm prostit aşa, deodată pământul de dinaintea ungherului meu se crăpă, iar persanul cu pricina se şi ivi pe acolo. Era efritul! Care, după ce fugisem, o pusese pe soţia lui cea tânără la schingiuiri; şi ce schingiuiri! Dar ea nu-i mărturisise nimic. El atunci a luat securea şi încălţările şi i-a spus:

          — Am să-ţi dovedesc că sunt într-adevăr Georgirus, din viţa lui Eblis! Şi ai să vezi tu dacă sunt în stare ori ba să ţi-l aduc aici pe stăpânul securii şi al încălţărilor!

          Şi atunci a venit să se slujească faţă de croitori de şiretlicul despre care am vorbit.

          Aşa că intră năpristan la mine, de dedesubtul pământului, şi pe dată, fară a mai pierde o clipită, mă şi înhăţă! Îşi luă zborul şi se ridică în văzduhuri; pe urmă se lăsă jos şi se afundă în pământ! Cât despre mine, îmi pierdusem orice simţire. Şi intră cu mine în saraiul de sub pământ în care mă dedulcisem la desfăt. Şi o văzui pe tinerică goală-goluţă şi cu sângele curgându-i pe şolduri! Atunci ochii mi se muiară în lacrimi. Şi efritul se duse la ea şi, înşfăcând-o, îi zise:

          — O, dezmăţato! Iacătă-ţi hăndrălăul!

          Atunci muieruşca se uită la mine şi spuse:

          — Nu ştiu cine este. Şi nu l-am văzut niciodată, decât numai în clipita de-acum!

          Iar efritul îi zise:

          — Ce? Nici acuma, când se află dinainte-ţi însuşi făptaşul ticăloşiei, tot nu mărturiseşti?

          Ea atunci zise:

          — Habar nu am cine este. Şi nu l-am văzut în viaţa mea. Şi nu mi-e îndemână să mint dinaintea lui Allah!

          Atunci efritul îi zise:

          — Dacă chiar habar nu ai cine este, ia sabia şi retează-i căpăţâna!

          Ea atunci luă sabia, veni la mine şi se opri dinainte-mi. Eu atunci, galben de spaimă, îi făcui un semn din sprâncene că nu (spre-a o rugă să-i fie milă) şi lacrimile îmi curgeau de-a lungul obrajilor. Atunci îmi clipi şi ea din ochi; şi rosti cu glas tare:

          — Tu eşti pricina nenorocirilor noastre!

          Eu atunci iarăşi îi făcui semn din sprâncene, iar cu graiul îi spusei nişte stihuri cu două înţelesuri:

          Îndeajuns ştiu ochii să-şi întocmească graiul Şi-ar fi zadarnic limba să-şi mai deştearnă-alaiul Când singură privirea despleticeşte taine, Învăluite bine în inimă ca-n haine.

          La cea dintâi ivire dulci lacrimi potopiră, Şi mut rămase glasul, iar mintea fără şiră;

          Şi numai ochii galeşi şoptesc încet şi rar Tot ce şopteşte vraja stârnitului pojar.

          Clipirea pleoapei spune simţirea lumii toată, Degeaba-i ca vreun deget în tobă să mai bată Sprânceana ţine locul întregului alai.

          Tăcere, dar! Aleanul grăieşte fără grai.

          Atunci femeia cea tinerică îmi pricepu şi semnele şi stihurile, şi aruncă din mâini sabia efritului. Iar efritul luă sabia şi mi-o întinse şi-mi zise:

          — Retează-i gâtul, şi am să te slobozesc şi n-am să-ţi fac nici un rău!

          Iar eu spusei:

          — Da!

          Şi luai sabia şi înaintai cu dârzie şi ridicai braţul! Ea atunci îmi spuse, făcându-mi semn din sprâncene:

          — Oare eu te-am vătămat cu ceva?

          Atunci ochii mei se umplură de lacrimi, şi aruncai din mâini sabia şi îi spusei efritului:

          — O, puternicule efrit, o, viteaz vladnic şi de neînfrânt! Dacă femeia aceasta ar fi fost, precum o socoti tu, de puţină credinţă şi de puţină judecată, ar fi găsit legiuită căderea capului meu retezat! Or, dimpotrivă, iacătă că aceasta-i chiar sabia pe care a aruncat-o departe de ea. Cum, dar, aş putea eu, la rândul meu, să găsesc legiuit a-i reteza gâtul, mai cu seamă dat fiind că niciodată nu am mai văzut-o până în ceasul de acum? Încât niciodată nu am să săvârşesc fapta aceasta, chiar de va urma să mă faci a bea pocalul morţii crunte!

          La spusele mele, efritul strigă:

          — Ha! Acuma sunt bine încredinţat de legătura dintre voi!

          Şi-atunci, o, stăpână a mea, blestematul luă sabia, izbi mâna femeii şi o reteză; pe urmă izbi cealaltă mână şi o reteză la fel; pe urmă îi reteză piciorul drept; pe urmă îi reteză piciorul stâng. Şi-aşa, din patru izbituri, reteză cele patru mădulare. Iar eu priveam cu ochii mei şi mă gândeam că neabătut am să mor.

          În clipita aceea, tânăra femeie se uită la mine pe furiş şi îmi făcu un semn cu ochiul. Şi, vai, efritul văzu clipirea aceea din ochi şi strigă:

          — O, plod de lele! Iacătă că săvârşeşti înşelăciunea cu ochiul!

          Şi atunci o izbi peste gât cu sabia şi îi reteză capul. Pe urmă se întoarse spre mine şi îmi zise:

          — Află, o, tu, făptură de om, că, în privinţa noastră, nouă, ginnilor, ne este îngăduit, ba ne este chiar legiuit şi statorit s-o omorâm pe soţia necredincioasă! Află, aşadar, că pe tinerica aceasta am răpit-o în noaptea nunţii ei, când nu avea încă decât doisprezece ani, şi mai înainte ca vreun altul să se fi bucurat de ea ori s-o fi cunoscut! Am adus-o aici şi veneam s-o văd o zi din zece, spre a-mi petrece noaptea cu ea, şi mă veseleam cu ea luând înfăţişarea unui persan! Da dacă m-am încredinţat că mă înşală, am omorât-o! De altminteri, nu m-a înşelat decât numai cu ochiul, cel cu care a clipit uitându-se la tine. Cât despre tine, întrucât nu m-am putut încredinţa că te-ai fi dezmăţat cu ea, spre-a o ajuta să mă înşele, nu am să te omor. Ci, oricum, ca să nu poţi să râzi în spatele meu, vreau să-ţi căşun un rău care să-ţi răpească fălnicia! Şi te las să-ţi alegi soiul care îţi place mai mult dintre toate relele.

          Eu atunci, o, stăpână a mea, mă bucurai până peste marginile bucuriei, văzându-mă scăpat de la moarte. Şi bucuria mă îndemnă să mă prilejuiesc de mila lui. Şi îi zisei:

          — Chiar că nu ştiu ce să aleg dintre toate năpastele! Mi-ar plăcea mai mult niciuna!

          Atunci efritul, mâniat, izbi în pământ cu piciorul şi strigă:

          — Îţi spun să alegi! De pildă, alege în ce înfăţişare vrei să te vrăjesc! Vrei un chip de măgar? Nu! Un chip de câine? Un chip de catâr? Un chip de corb? Ori mai degrabă un chip de maimuţă?

          Eu atunci îi răspunsei, tot căutând un spor de milă, întrucât aveam nădejde la o îndurare deplină:

          — Pe Allah! O, stăpâne Georgirus, din spiţa lui Eblis cel puternic! Dacă mă cruţi, şi Allah are să te cruţe; întrucât te va avea drag pentru iertarea dată unui bun muslemin, care nu ţi-a căşunat niciodată vreun necaz!

          Şi mă milogii mai departe la el, până peste marginile rugăminţilor, stând în picioare ugilit dinaintea lui, şi îi spusei:

          — Mă osândeşti pe nedrept!

          El atunci îmi răspunse:

          — Destul cu vorbe de-alde astea, că te omor! Aşa că nu te prilejui mai mult de bunătatea mea, întrucât sunt dator numaidecât să te vrăjesc!

          La vorbele acestea, mă înşfacă, despică boltă şi pământul de deasupra noastră şi îşi luă zborul cu mine în văzduhuri, atâta de sus, încât nu mai văzui pământul decât sub înfăţişarea unei străchini de apă. Atunci coborî pe vârful unui munte şi mă lăsă jos; luă oleacă de pământ în mână, slomni deasupra-i, mormăind cam aşa: „Hm! Hm! Hm!”, rosti nişte vorbe, pe urmă aruncă pământul acela asupra mea, strigând:

          — Leapădă-ţi chipul şi ia chip de maimuţă!

          Şi, tot atunci, o, stăpână a mea, mă şi preschimbai în maimuţă, da ce maimuţă! Bătrână de pe puţin o sută de ani şi amarnic de urâtă! Atunci, dacă mă văzui cu înfăţişarea aceea, dintru-ntâi rămăsei nemulţumit şi începui să ţopăi; şi chiar că ţopăiam! Pe urmă, de vreme ce ţopăiala nu-mi folosea la nimic, începui să-mi plâng de jale şi de jalea celui care fusesem. Iar efritul râdea într-un chip înfricoşător. Pe urmă se mistui.

          Atunci începui să cuget la strâmbătăţile soartei, şi văzui, pe pielea mea, că într-adevăr soarta nu stă nicidecum în puterea făpturii.

          După care începui să cobor de-a rostogolul din vârful muntelui până jos de tot. Şi pornii la drum, dormind noaptea în pomi, şi-aşa, vreme de o lună, până ce ajunsei la ţărmul Mării Sărate. Mă oprii acolo vreme de vreun ceas şi, într-un sfârşit, văzui în mijlocul mării o corabie pe care vântul prielnic o împingea spre ţărm, către mine. Eu atunci mă ascunsei pe după o stâncă şi aşteptai. Când văzui oamenii că sosesc şi că încep să foiască de colo-colo, îmi luai inima în dinţi şi sării în mijlocul corăbiei. Atunci unul dintre oameni strigă:

          — Alungaţi-o repede pe fiinţa aceasta de rea vestire!

          Iar altul strigă:

          — Ba s-o omorâm!

          Iar al treilea strigă:

          — Da, s-o omorâm cu sabia!

          Eu atunci începui să plâng şi abătui cu laba vârful săbiei, iar lacrimile-mi curgeau din belşug.

          Atunci căpitanului i se făcu milă de mine şi le zise:

          — O, negustorilor, maimuţa aceasta iacătă cum se milcuieşte la mine, iar eu îi ascult rugămintea; este sub ocrotirea mea! Nimeni să n-o prindă şi nici s-o alunge ori s-o tulbure!

          Pe urmă căpitanul începu să mă cheme şi să-mi spună vorbe dulci şi îmbietoare; iar eu îi pricepeam toate vorbele. Încât căpitanul mă luă ca slujitor; iar eu îi îndeplineam toate nevoile şi îl slujeam pe corabie.

          Vântul ne fu prielnic vreme de cincisprezece zile, şi traserăm la ţărm lângă o cetate nemăsurat de mare şi atâta de plină de locuitori cât numai unul Allah putea să le socotească numărul!

          La sosirea noastră, văzurăm că vin către noi nişte mameluci care erau trimişi de sultanul cetăţii. Se apropiară şi le urară bun venit negustorilor, şi le spuseră:

          — Sultanul nostru vă firitiseşte pentru buna voastră sosire şi ne-a însărcinat să vă aducem sulul acesta de pergament, şi cere: „Fiecare dintre voi să scrie aici câte un rând cu scriitura lui cea mai frumoasă!”

          Eu atunci, tot cu înfăţişarea mea de maimuţă, mă ridicai şi deodată smulsei din mâinile lor sulul de pergament, şi sării cu el ceva mai încolo. Lor atunci li se făcu frică să nu care cumva să-l rup şi să-l arunc în apă. Şi mă strigară cu ţipete, şi vrură să mă omoare. Atunci eu le făcui semn că ştiam şi că vroiam să scriu. Iar căpitanul le spuse:

          — Lăsaţi-o să scrie! De-o vom vedea că mâzgăleşte, avem s-o oprim a mâzgăli mai departe; dar dacă într-adevăr ştie să scrie frumos, am s-o înfiez de copil al meu! Că n-am văzut vreodată o maimuţă mai deşteaptă.

          Eu atunci luai calamul78, îl apăsai pe câlţii din călimară, întinzând frumos cerneala pe amândouă feţele calamului, şi începui să scriu.

          Scrisei aşa patru strofe ticluite atunci, fiecare într-alt fel de scriitură şi într-alt fel de stihuire: cea dintâi strofa în scrierea rika; cea de a doua în scrierea rihani; cea de a treia în scrierea sulsi; iar cea de a patra în muhakkik:

          A)

          Vremile-au însemnat cu grijă potoapele de mile rare Câte le-au săvârşit cei darnici în lumea noastră trecătoare;

          Şi nimeni n-ar putea vreodată să pomenească şi socoată Potoapele de binefaceri de câte tu ai fost în stare.

          Căci toată spiţa omenească, după Allah cel Preaslăvit, Numai la tine-şi află sprijin la ceas de cumpănă cumplit Şi tu eşti, singurul pe lume, nădejdea noastră-a tuturor, Şi-n ţine-i nesecat de-a pururi al binefacerii izvor.

          B)

          Acum să vă vorbesc, prieteni, despre calamul lui vrăjit:

          Calamul lui! El e părinte calamurilor câte-s toate!

          El cel dintâiu-i din calamuri, cum altul nu s-a pomenit;

          El l-a-nălţat în marea faimă a minţilor străluminate.

          Şi, prin calamu-acesta gingaş, sub degetele-i, cinci, când scrie, Asupra lumii curg cinci râuri de grai ales şi poezie, C)

          Acum să vă vorbesc, prieteni, despre nemurirea sa:

          Nu este scriitor pe care moartea cea grea să nu-l doboare, Căci nimeni nu trăieşte pururi! Dar pururi nu se va uita Mult prea frumoasă-i scriitură: ea singură-i nemuritoare!

          Încât să nu laşi niciodată să scrie până-ţi altceva Decât ce îţi va fi cunună la judecata viitoarei Când te apuci să deschizi călămărul, Nu-ţi muia până-n sfânta lui cerneală Decât să zugrăveşti pe foaie pajişti Cu straturi de lumină şi de soare;

          Căci dacă nu ţi-e dat să dărui lumii Măreţe gânduri dăltuite-n fală, Sileşte măcar să-i însenini ochii Cu smalţuri dulci de flori şi de culoare.

          Şi astfel pe drept, vei fi şi vei rămâne, La ceasul Judecăţii viitor, În rândul binecuvântat cu slavă Al celor mai de seamă scriitori.

          Când isprăvii de scris, le întinsei sulul de pergament. Şi toţi fură cuprinşi de cea mai mare minunare, pe urmă fiecare, rând pe rând, scrise câte un şir cu cea mai frumoasă scriitură a lui.

          După care robii plecară să-i ducă sultanului sulul. Iar când sultanul cercetă toate scriiturile, nu fu mulţumit decât numai de scriitura care era făcută în patru feluri osebite şi pentru care eram vestit în lumea întreagă, pe când mai eram încă fiu de sultan.

          Sultanul atunci le spuse tuturor prietenilor săi, câţi erau de faţă, şi robilor:

          — Duceţi-vă toţi la meşterul acestei scriituri frumoase, şi daţi-i caftanul acesta de fală spre a se înveşmânta cu el, şi poftiţi-l să încalece pe catârca mea cea mai frumoasă, şi însoţiţi-l cu alai, în zarvă de alăute, şi poftiţi-l dinaintea mea!

          La vorbele Măriei Sale, toţi începură a zâmbi. Iar sultanul, băgând de seamă, rămase tare oţărât şi strigă:

          — Ce! Vă dau o poruncă, iar voi râdeţi de mine?

          Şi ei răspunseră:

          — O, doamne al veacului, nu cutezăm noi a râde de vorbele Măriei Tale! Da trebuie să-ţi spunem că acela care a scris scriitura aceasta nu este vreun fiu de Adam, îi e o maimuţă a căpitanului corăbiei!

          Atunci sultanul rămase minunat până peste fire de vorbele lor, pe urmă se cutremură de bucurie şi de râs, şi strigă:

          — Vreau să cumpăr maimuţa aceea!

          Tot atunci, le porunci tuturor oamenilor de la curtea lui să se ducă la corabie să capete maimuţa şi să ia cu ei catârca şi caftanul de fală, şi le spuse:

          — Trebuie neabătut s-o îmbrăcaţi cu caftanul acesta de fală, s-o poftiţi să încalece pe catârcă şi s-o aduceţi aici!

          Atunci toţi veniră la corabie şi mă cumpărară la preţ greu de la căpitan, care nu vroise dintru-ntâi. Eu, pe urmă, îi făcui un semn căpitanului spre a-i spune că eram tare mâhnit să mă despart de el. Pe urmă, mă luară, mă înveşmântară cu caftanul cel falnic, mă ajutară să încalec pe catârcă şi plecarăm cu toţii, în zvoana alăutelor dulci, din cetatea aceea; şi toţi locuitorii din cetatea aceea rămaseră înmărmuriţi şi începură să se uite cu o luare aminte nemărginită la priveliştea aceea uluitoare şi de-a mirărilea.

          După ce mă aduseră dinaintea sultanului şi după ce îl văzui, sărutai de trei ori pământul dintre mâinile sale şi pe urmă rămăsei nemişcat. Atunci sultanul mă pofti să stau jos, iar eu şezui în genunchi. Atunci toţi cei de faţă se minunară de buna mea creştere şi de polisfetia mea aleasă; ci tot sultanul fu cuprins de minunarea cea mai mare. Şi, de îndată ce mă aşezai astfel în genunchi, sultanul porunci să plece toată lumea, şi toată lumea plecă. Nu mai rămaseră în sală decât sultanul, căpetenia hadâmbilor, un rob tânăr, îndrăgit de sultan, şi eu, o, stăpână a mea! Atunci sultanul porunci să mi se aducă de mâncare. Şi fu adusă o masă pe care se găseau toate bucatele pe care un suflet şi le poate dori şi râvni, şi toate lucrurile care fac desfătul ochilor. Iar sultanul îmi făcu semn să mănânc. Eu atunci mă ridicai şi sărutai pământul dintre mâinile sale, de şapte ori pe rând, şi şezui jos tare cuviincios, şi începui să mănânc, aducându-mi aminte de toată bună creşterea mea din trecut.

          După ce masă fu strânsă, mă sculai şi eu spre a mă duce să mă spăl pe mâini; mă întorsei pe urmă, după ce mă spălai pe mâini, şi luai călimara, calamul şi o foaie de pergament, şi scrisei două strofe despre bunătatea cofeturilor arăbeşti:

          O, dulci cofeturi, gingaşe comori, Zaharuri împletite-n foi subţiri.

          Voi sunteţi tiriacul vrăjitor;

          Voi sunteţi leac oricărei otrăviri!

          Numai pe voi, zumaricale scumpe, Vă îndrăgeşte inima-mi întreagă, Voi, pentru care sufletu-mi se umple De sfânta prietenie ce ne leagă.

          Ah, cum tresare inima-mi când vede, Pe masa-ntinsă, în mijlocul ei, O kenafa cu pletele boghete Şi aromind în dulcele-i olei, Scăldată-n untul lenevos şi proaspăt Şi-n mierea ei de aur risipit, Într-o tablă ce-mbie să-i fii oaspăt La ceasul desfătării fericit.

          O, kenafa, o, kenafa-ntocmită Din tăieţeii bucuriei rare, De-atâta poftă dusă-ntru ispită O, kenafa, ard ca o faclă mare!

          Simt moartea neagră-n preajma mea cum vine Când nu te văd zâmbindu-mi de pe masa!

          O zi din viaţa nu pot fără tine, O, kenafa, ya kenafa aleasă!

          După care pusei jos calamul şi hârtia şi mă ridicai şi mă dusei să stau cuviincios mai deoparte. Atunci sultanul privi ce scrisesem şi citi, şi se minună cu uluire şi strigă:

          — Este oare cu putinţă ca o maimuţă să ştie stăpâni atâta pricepere la vorbă şi mai cu seamă o scriitură atâta de frumoasă? Pe Allah! Asta-i minunea minunilor!

          În clipita aceea, i se aduse sultanului tablaua de şatrange, şi sultanul mă întrebă prin semne:

          — Ştii să joci şah?

          Iar eu făcui din cap:

          — Da, ştiu!

          Atunci mă apropiai, orânduii şahul şi începui să joc cu sultanul. Şi îl bătui de două ori! Atunci sultanul nu ştiu ce să mai creadă şi minţile lui rămaseră năuce, şi grăi:

          — De-ar fi un fiu de Adam, i-ar întrece pe toţi muritorii din veacul său!

          Atunci sultanul îi zise hadâmbului:

          — Du-te la stăpâna ta cea tânără şi spune-i: „Vino repede la sultan, o, stăpâna mea”, căci vreau ca fiica mea să se poată bucura de priveliştea aceasta şi să vadă maimuţa aceasta de-a mirărilea!

          Atunci hadâmbul se duse şi se întoarse numaidecât cu stăpâna lui cea tânără, fata sultanului, care, de cum mă văzu, îşi şi acoperi chipul cu iaşmacul şi spuse:

          — O, părintele meu, cum de te-ai putut amăgi să trimiţi după mine spre a mă aduce la vederea bărbaţilor străini?

          Iar sultanul îi spuse:

          — O, copila mea, nu se află aici la mine decât robul meu cel micuţ, copilul de colea, şi hadâmbul care te-a crescut, şi maimuţa aceasta, şi eu, tatăl tău! Aşa că faţă de cine de aici îţi acoperi chipul?

          Faţa atunci răspunse:

          — Află, o, părinte al meu, că maimuţa aceasta este fiul unui sultan! Pe sultanul, părintele său, îl cheamă Aymarus şi este stăpân peste o ţară din lăuntrul depărtat. Maimuţa aceasta este numai vrăjită; şi însuşi efritul Georgirus, cel din stirpea lui Eblis, este acela care l-a vrăjit, după ce a omorât-o pe chiar soţia sa, fata sultanului Aknamus, stăpânul de peste Insula de Abanos. Maimuţa pe care tu o socoţi maimuţă adevărată este, aşadar, om, cărturar vestit, învăţat şi tare înţelept!

          La vorbele acestea, sultanul se minună foarte, se uită la mine şi mă întrebă:

          — Este adevărat ceea ce spune despre tine fiica mea?

          Eu răspunsei dând din cap:

          — Da! Este adevărat!

          Şi începui să plâng. Atunci sultanul o întrebă pe fiica sa:

          — Da de unde ai învăţat tu să pricepi că este vrăjit?

          Ea răspunse:

          — O, părinte al meu, când eram mică, bătrâna care o slujea pe maica era o vrăjitoare, doldora de şiretlicuri şi tare meşteră la fermecătorie. Şi ea-i cea care m-a învăţat meşteşugul vrăjitoriei. Şi de-atunci până acum am adâncit şi mai mult meşteşugul acesta, m-am desăvârşit în el, şi aşa am învăţat aproape o sută şi şaptezeci de feluri de fermecătorii; iar cel mai mărunt dintre ele m-ar face în stare să mut saraiul tău întreg, cu toate pietrele lui şi cu toată cetatea, tocmai dincolo de muntele Kaf, să prefac tot meleagul acesta într-o faţă de mare şi să-i preschimb pe toţi locuitorii în peşti!

          Atunci părintele ei strigă:

          — Mă rog ţie, pe adevărul numelui lui Allah, o, copila mea, slobozeşte-l pe tânărul acesta, ca să pot să mi-l fac vizir! Cum? Stăpâneşti un har atâta de scump, iar eu nici habar nu am? Of, slobozeşte-l, ca să mi-l fac numaidecât vizir, întrucât trebuie să fie un tânăr zarif şi plin de deşteptăciune!

          Iar fata răspunse:

          — Din toată inima prietenoasă şi caldă, şi ca o cinstire datorată!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi se opri cu chibzuinţă.

          Dar când fu cea de a patrusprezecea noapte, urmă:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk i-a spus stăpânei casei:

          O, stăpâna mea, fata, la vorbele acelea, luă un cuţit, pe care erau învrâstate nişte slove în limba ebraică, şi cu acel cuţit trase un cerc în mijlocul saraiului, iar în mijlocul cercului scrise nişte nume şi nişte semne talismanice; pe urmă şezu în mijlocul cercului şi murmură nişte vorbe vrăjitoreşti, şi citi dintr-o terfeloagă tare veche nişte lucruri pe care nimenea nu le pricepu, şi o ţinu tot aşa un oarecare răstimp. Dintr-odată, partea saraiului în care ne aflam noi se cufiindă într-o beznă atâta de groasă, încât gândirăm că am fost îngropaţi de vii sub năruiturile lumii. Şi, deodată, dinaintea noastră se ivi efritul Georgirus, în înfăţişarea cea mai cumplită şi mai hâdă, cu mâinile ca nişte furci, cu picioarele ca nişte catarge şi cu ochii ca doi tăciuni aprinşi. Noi toţi atunci ramaserăm înmărmuriţi. Şi fiica sultanului îi zise:

          — Nu îţi urez nici un bun venit! Şi nu te întâmpin prieteneşte, o, efritule!

          Atunci efritul îi zise:

          — O, vicleano! Cum de poţi să-ţi calci jurământul? Au nu mi-ai jurat şi nu am căzut noi la învoială că nici-unul dintre noi doi nu are a se băga în treburile celuilalt şi nu va căta să-l stânjenească? Încât, o, vânzătoareo, ţi se binecuvine soarta ce te aşteaptă! Na, ţine!

          Şi pe dată efritul se preschimbă într-un leu înfricoşător, care căscă gura în toată mărimea ei şi se repezi la copilă. Ea atunci, cu o smucitură iute, îşi smulse un fir de păr din plete şi-l apropie de buze şi slomni asupra-i nişte vorbe magiceşti şi pe dată părul se făcu o sabie bine agerită. Atunci ea înşfacă sabia, izbi năprasnic leul şi îl despică în două jumătăţi. Şi numaidecât capul tăiat al leului se prefăcu într-un scorpion, care lunecă spre călcâiul fetei că să-l înţepe; şi repede faţa se preschimbă într-un şarpe urieşesc, care se repezi asupra afurisitului de scorpion, chip al efritului, şi amândoi porniră o luptă aprigă. Şi scorpionul deodată se preschimbă într-o gaie şi pe dată şarpele se făcu o pajură, care sări asupra găii şi începu s-o înghesuie; era gata s-o zvântuie, după un ceas de trudă, când deodată gaia se preschimbă într-o pisică neagră şi pe dată fata se făcu lup; atunci, în mijlocul saraiului, pisica şi lupul se luară la luptă şi porniră o bătălie amarnică; iar pisica, văzându-se biruită, se preschimbă iar şi se făcu o rodie mare, roşie şi tare umflată. Şi rodia se lăsă a cădea pe fundul havuzului din curte; şi lupul sări în havuz şi era gata s-o prindă, când rodia se ridică în văzduh. Şi, cum era foarte mare, căzu greu pe marmură şi se sparse; atunci toate seminţele din ea se împrăştiară una câte una şi acoperiră tot pământul din curte. Atunci lupul se preschimbă într-un cocoş care începu să le pigulească cu ciocul şi să le înghită una câte una şi nu mai rămase decât numai o sămânţă, pe care cocoşul urma s-o înghită la fel, când deodată sămânţa aceea căzu din ciocul cocoşului, întrucât aşa vroiseră ursitoarea şi soarta, şi ajunse de se oploşi într-o crăpătură de lângă havuz şi în aşa fel, încât cocoşul nu mai ştiu unde-i. Atunci cocoşul începu să ţipe şi să bată din aripi şi să ne facă semn cu ciocul; ci noi nu pricepeam nimic din graiul lui, nici ce ne spunea. Atunci scoase un ţipăt atâta de năprasnic, încât nouă, celor care nu-l pricepeam, ni se păru că saraiul se cufundase sub noi. Pe urmă cocoşul începu să se rotească prin curte şi să caute sămânţa de rodie, până ce o găsi în gaura de lângă havuz, şi se repezi la ea s-o ciugulească, dar deodată sămânţa căzu în apă, în mijlocul havuzului, şi se preschimbă într-un peşte care se afundă în apă. Atunci cocoşul se preschimbă într-un chit mare, care sări în apă şi se afundă pe urmele peştelui şi se mistui din privirile noastre vreme de un ceas. După acest răstimp, auzirăm ţipete mari şi ne cutremurarăm de spaimă. Şi pe dată văzurăm ivindu-se efritul cu înfăţişarea lui hâdă de efrit, da era tot numai un pojar ca un cărbune arzând, iar din gură îi ieşeau flăcări, iar din ochi şi din nări ieşea pară şi fum; iar după el se ivi fata, cu înfăţişarea ei de fată de sultan, da era toată numai un pojar, ca un fier încins, şi se repezi pe urmele efritului, care şi ajunsese asupra noastră! Ne cuprinse atunci pe toţi o spaimă cumplită că avem să fim arşi de vii şi să ne pierdem viaţa. Şi eram gata să ne repezim toţi în apă, când efritul ne opri scurt cu un răcnet înfricoşător şi sări pe noi în mijlocul sălii ce dă înspre curte şi suflă foc peste feţele noastre! Şi copila îl ajunse şi suflă şi ea foc peste faţa lui.

          Dă toate astea făcură ca focul să ne ajungă şi pe noi, venind şi de la ea şi de la el; da focul care venea de la ea nu ne făcu nici un rău, pe când focul de la el dimpotrivă! Astfel o scânteie mă ajunse drept în ochiul cel stâng de maimuţă şi mi-l prăpădi fară de leac! Iar o scânteie îl ajunse pe sultan în obraz şi-i arse toată partea de jos a chipului, cu barbă şi cu gură cu tot, şi-i făcu scrum toţi dinţii de jos. Iar o scânteie îl ajunse pe hadâmb în piept, şi hadâmbul luă foc din creştet până în talpă şi arse şi muri pe clipă pe dată!

          Ast timp, copila se ţinea mereu după efrit şi îl suflă cu flăcări. Şi deodată auzirăm un glas care spunea:

          — Numai unul Allah este mare! Numai unul Allah este puternic! El sfarmă, biruie şi părăseşte pe tăgăduitorul care se leapădă de legea lui Mohamed, domnul oamenilor!

          Or, glasul era glasul copilei sultanului, care ne făcu semn cu degetul şi ni-l arătă pe efritul care, ars pe de-a întregul, se prefăcuse într-o grămadă de cenuşă. Pe urmă fata veni la noi şi ne spuse:

          — Repede! Aduceţi-mi un vas cu apă!

          I se aduse. Atunci ea rosti deasupra apei nişte vorbe nedesluşite, mă stropi pe urmă cu apă şi îmi spuse:

          — Fii slobozit, în numele şi întru adevărul celui singur Adevărat! Şi, întru adevărul numelui lui Allah cel Atotputernic, întoarce-te la înfăţişarea ta dintâi!

          Atunci eu mă preschimbai în fiinţă omenească, aşa cum fusesem odinioară, da rămăsei chior! Fata atunci, în chip de alinare, îmi zise:

          — Focul s-a preschimbat iarăşi în foc, sărmane copil!

          Şi tot aşa îi spuse şi tatălui ei, cel cu barba arsă şi cu dinţii pierduţi! Pe urmă zise:

          — Cât despre mine, părinte al meu, eu trebuie să mor, întrucât moartea aceasta mi-a fost scrisă! În ceea ce îl priveşte pe efrit, nu aş fi avut atâta de furcă, spre a-l nimici, dacă ar fi fost o făptură ca toate făpturile: l-aş fi omorât de întâia dată! Da ce m-a ostenit şi mi-a dat de furcă a fost risipirea seminţelor de rodie, întrucât sămânţa pe care n-am izbutit s-o ciugulesc dintru-ntâi era chiar sămânţa cea mai de seamă, în care se afla, singur-singurel, sufletul ginnului! Oh, de-aş fi putut să înhaţ sămânţa aceea, efritul ar fi fost nimicit chiar în acea clipită. Ci, vai, nu l-am văzut! Întrucât aşa a fost statorinţa ursitoarei! Şi-aşa că am fost silită să duc cu el atâtea bătălii cumplite sub pământ, în văzduh şi în apă; şi, de fiecare dată când deschidea vreo uşă de scăpare, eu îi deschideam o uşă de pierzare, până ce deschise într-un sfârşit cumplita uşă a focului! Or, odată ce uşa focului a fost deschisă, trebuie să mori! Şi ursita mi-a îngăduit să-l ard pe efrit mai înainte de a fi ars eu! Da până a-l omorî, am vrut să-l hotărăsc să îmbrăţişeze credinţa noastră, care-i legea cea sfântă a Islamului; dar el n-a primit, şi l-am ars! Iar eu, la rându-mi, am să mor şi eu! Şi Allah îmi va ţine locul pe lângă voi şi are să vă mângâie!

          La vorbele acestea, fata începu să se roage fierbinte focului până în clipita când, într-un sfârşit, nişte scântei negre ţâşniră şi urcară înspre pieptul şi înspre faţa ei. Şi când focul îi atinse faţa, ea începu să plângă, pe urmă spuse:

          — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai singur unul Allah! Şi mărturisesc că Mohamed este trimisul lui Allah!

          Nici nu apucă ea să rostească bine vorbele acestea, că o şi văzurăm prefăcându-se într-o grămadă de cenuşă, chiar lângă grămada efritului.

          Noi atunci ramaserăm tare mâhniţi din pricina sa. Iar eu aş fi vrut să fiu în locul ei decât să văd prefăcut într-o grămadă de cenuşă acel chip luminos de mai înainte, copila aceea care îmi făcuse un bine atâta de mare! Şi nu se poate răsturna întru nimic porunca lui Allah.

          Când îşi văzu copila prefăcută într-un morman de cenuşă, sultanul îşi smulse ce-i mai rămăsese din barbă şi se bătu peste obraji, şi îşi sfâşie hainele. Iar eu făcui la fel. Şi amândoi o plânserăm. Apoi veniră curtenii şi căpeteniile ocârmuirii şi îl găsiră pe sultan în starea aceea de sfârşire, stând jos şi plângând lângă două grămezi de cenuşă. Rămaseră tare uimiţi, şi începură să se învârtească împrejurul sultanului, fără a cuteza să-i vorbească, şi-aşa vreme de un ceas. Atunci sultanul îşi veni oleacă în fire şi le istorisi ce păţise fata lui cu efritul. Iar ei strigară:

          — Allah! Allah! Ce nenorocire amarnică! Ce prăpăd!

          Apoi veniră toate hanâmele din sarai, cu toate roabele lor; şi, vreme de şapte zile în şir, se săvârşiră toate datinele de înmormântare şi de jale. Pe urmă sultanul porunci să se zidească o boltă mare pentru cenuşa copilei lui, şi îndemnă să fie gata în grabă mare, şi hotărî să ardă în ea lumânările şi fanarele zi şi noapte. Iar cenuşa efritului fu aruncată în vânt, sub blestemul lui Allah. Şi sultanul, după atâtea necazuri, căzu într-o boală de era să moară. Boala aceea ţinu o lună întreagă. Şi, când puterile i se mai întoarseră oleacă, trimise după mine şi îmi spuse:

          — O, flăcăule, noi toţi cei de aici, înainte de venirea ta, ne trăiam viaţa în cea mai desăvârşită mulţumire, la adăpost de răutăţile soartei! Şi-a trebuit să vii tu, spre-a trage asupră-ne toate necazurile. De-ar fi fost dat să nu te fi văzut niciodată nici pe tine, nici chipul tău de cobe, chipul tău de pacoste, care ne-a aruncat în starea aceasta de jale! Căci, mai întâi şi-ntâi, tu ai fost pricina pierzaniei copilei mele, care, hotărât, preţuia mai mult decât o sută de oameni! Şi, în al doilea rând, din pricina ta am păţit ceea ce ştii, cu barba mea! Şi dinţii i-am pierdut şi celelalte mi-au fost arse! Şi, în al treilea rând, bietul meu hadâmb, slujitorul acela bun, care o crescuse pe copila mea, a fost omorât şi el! Şi nu este din vina ta, iar acuma mâna ta nu poate să mai aducă vreo îndreptare; şi toate ni s-au întâmplat, şi nouă şi ţie, din porunca lui Allah! Şi-apoi preamărit fie Allah, carele a îngăduit fiicei mele să te slobozească pe tine, pierzându-se pe sine! Asta-i soarta! Pleacă, dară, copilul meu, din ţara noastră! Întrucât ceea ce ni s-a întâmplat până acum din pricina ta ne ajunge. Şi toate au fost statorite de Allah. Pleacă, dar, şi mergi în pace!

          Eu atunci, o, stăpână a mea, ieşii de la sultan, nevenindu-mi să cred în mântuirea mea. Şi nu ştiam unde să mă duc. Şi prefiram prin inima mea toate câte mi se întâmplaseră, de la început până la sfârşit: şi cum scăpasem cu zile de la tâlharii din pustie, şi drumul meu de o lună, şi ostenelile, şi întâlnirea mea cu croitorul, şi întâlnirea şi petrecerea mea cea atâta de dulce cu tinerica de sub pământ, şi scăparea mea din mâinile efritului, care vroise dintru-întâi să mă căsăpească, şi totul tot, de la început până la sfârşit, dimpreună cu preschimbarea mea în maimuţă ajunsă slugă la căpitanul corăbiei, şi cumpărarea mea de către sultan pe un preţ scump foarte, datorită scriiturii mele frumoase, într-un sfârşit tot! Şi încă, mai cu seamă, vai, năpasta de la urmă, care prilejui pierderea ochiului meu. Şi mulţumii lui Allah zicând: „Mai bine-i că mi-am pierdut ochiul decât viaţa!”

          După aceea, şi până a nu părăsi cetatea, mă dusei la hammam să mă îmbăiez. Şi chiar acolo mi-am ras barba, o, stăpână a mea, spre a putea să drumeţesc liniştit în starea aceasta de saaluk! Şi, de-atunci, nu mai contenesc să plâng în fiece zi şi să mă gândesc la toate nenorocirile câte le-am îndurat şi mai cu seamă la pierderea ochiului meu stâng. Şi, ori de câte ori mă gândesc la el, îmi vin lacrimile în ochiul drept şi mă împiedică să văd, da nu mă vor împiedica niciodată să cuget la stihurile acestea ale poetului:

          Allah cel milosârdnic va fi având habar De lunga-mi pribegire prin chinuri şi amar?

          Se-abat mereu asupră-mi izbelişti şi prăpăd -

          Zăbavnic prind de veste şi prea târziu le văd!

          Ci răbduriu şedea-voi năpastelor nainte, Pentru ca orişicine să ia astfel aminte C-am îndurat necazuri cât n-are apă marea, Mai rele şi mai negre ca însăşi îndurarea.

          Că are şi-ndurarea în sine-o frumuseţe, Când îi înduri cucernic poverile mistreţe.

          Oricum, ce hotărât-a Allah dintru-nceput, Aceea-i dat să-ndure făpturile de lut!

          Iubita mea ciudată tot sufletul mi-l ştie Şi tot ce-ascunde patu-mi în noaptea mea târzie.

          Nu-i scapă nici o taină, nici taina tainei baremi;

          Îmi iscodeşte somnul, mereu în vis apare-mi!

          Cât despre cel ce spune că totuşi sunt pe lume Şi desfătări şi zâmbet şi bucurii şi glume, Răspunde-i: trece grabnic voioasa desfătare, Curând gusta-vei zile ca smirna mai amare.

          Plecai, aşadar, şi lăsai cetatea şi drumeţii prin ţări multe, şi străbătui cetăţi de scaun, şi mă îndreptai spre Sălaşul Păcii, Bagdadul79, unde nădăjduiam să ajung la emirul drept-credincioşilor spre a-i istorisi toate câte mi s-au întâmplat.

          După zile lungi ajunsei până la urmă la Bagdad, în noaptea aceasta. Şi îl găsii pe fratele de colea, saalukul cel dintâi, care şedea tare nedumerit, şi îi zisei:

          — Pacea fie cu tine!

          Iar el îmi răspunse:

          — Şi cu tine să fie pacea şi mila lui Allah şi toate îndurările sale!

          Eu atunci începui să stau de vorbă cu el, şi îl văzurăm venind spre noi pe fratele nostru, cel de al treilea, care, după urările de bună pace, ne spuse că este străin. Iar noi îi spuserăm:

          — Şi noi tot aşa, suntem doi străini, şi am ajuns chiar în noaptea aceasta în cetatea această binecuvântată!

          Pe urmă tustrei plecarăm împreună şi niciunul dintre noi nu ştia povestea celorlalţi. Şi soarta şi ursitoarea ne călăuzi dinaintea acestei uşi, şi intrarăm în casa voastră!

          Şi-acestea-s, o, stăpână a mea, pricinile bărbii mele rase şi ale ochiului meu prăpădit!

          Atunci stăpâna cea tinerică a casei îi spuse celui de al doilea saaluk:

          — Povestea ta este într-adevăr nemaipomenită! Încât, hai! Netezeşte-ţi oleacă pletele pe cap şi du-te de-ţi vezi de drumul tău pe calea lui Allah.

          Şi el răspunse:

          — Chiar că nu voi ieşi de aici până nu voi auzi şi povestea celui de al treilea soţ al meu!

          Atunci cel de al treilea saaluk înaintă şi spuse: