În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a douăzeci şi doua noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Giafar a urmat a-i povesti astfel califului Harun Al-Raşid:

          Amărâtul de cocoşat, socotind că acela care îi vorbea era ginnul, fu cuprins de o spaimă amarnică şi nu cuteză să crâcnească nimic. Atunci vizirul strigă mânios:

          — Răspunde-mi, cocoşat afurisit, ori te despic în două cu paloşul!

          Atunci cocoşatul, tot cu capul băgat în gaură, răspunse din adânc:

          — Pe Allah! O, căpetenie de efriţi şi de ginni, fie-ţi milă de mine! Mă jur ţie că nu m-am clintit de aici toată noaptea, şi m-am supus poruncii!

          La vorbele lui, vizirul nu mai ştiu ce să creadă şi se minună:

          — Da ce tot spui tu? Nu sunt nici un efrit. Sunt tatăl miresei.

          Atunci cocoşatul scoase un suspin greu şi zise:

          — Poţi să te cărăbăneşti de-aici! N-am nici o treabă cu tine! Cară-te repede, până nu vine efritul cel crunt, răpitorul de suflete! Şi-apoi nici nu vreau să te mai văd; că tu eşti pricina păţaniei mele; că tu mi-ai dat-o de soţie pe ibovnica bivolilor, a măgarilor şi a efriţilor! Afurisiţi să fiţi şi tu, şi fiică-ta şi toţi procleţii ca voi!

          Atunci vizirul îi spuse:

          — Nebunule! Hai, ieşi de-aci, ca să pot să pricep cât de cât ce băsmeşti!

          Da cocoşatul răspunse:

          — Poate că oi fi eu nebun, da nu sunt chiar până într-atâta, încât să plec de-aici fară îngăduinţa efritului cel înfricoşător! Că el m-a poprit să ies din gaură până la răsăritul soarelui. Du-te, dară, şi lasă-mă aici în tihnă! Ci ia spune-mi: oare mai zăboveşte mult soarele până să răsară, ori ba?

          Şi vizirul, tot mai uluit, răspunse:

          — Dă cine este efritul de care vorbeşti?

          Atunci cocoşatul îi istorisi pătărania, cum venise la umblători unde să-şi îndeplinească nevoile, înainte de a intra la mireasă, cum se arătase efritul în felurite înfăţişări, de şobolan, de motan, de câine, de măgar şi de bivol, şi, într-un sfârşit, la ce popreală îl pusese şi la ce caznă îl osândise. Pe urmă cocoşatul începu să geamă. Atunci vizirul veni lângă cocoşat, îl apucă de picioare şi îl trase afară din gaură. Iar cocoşatul, cu obrazul îngălat, şi gălbejit, şi ticăloşit, ţipă în obrazul vizirului:

          — Afurisiţi să fiţi şi tu şi fiică-ta, ibovnica bivolilor!

          Şi, de frică să nu-l vadă iar pe efrit ivindu-se, înspăimântatul de cocoşat o luă la fugă cât îl ţineau picioarele, urlând şi necutezând să întoarcă privirile îndărăt. Şi ajunse la sarai şi se sui la sultan, şi îi istorisi toată păţania lui cu efritul.

          Cât despre vizirul Şamseddin, acesta se întoarse ca smintit la fiică-sa, Sett El-Hosn, şi îi zise:

          — Fata mea, simt că-mi zboară minţile! Luminează-mă în privinţa acestei întâmplări!

          Atunci Sett El-Hosn spuse:

          — Află dar, tată, că tânărul cel frumos, care a cunoscut cinstea nunţii cu mine toată noaptea, s-a culcat cu mine şi s-a bucurat de fecioria mea; şi neîndoielnic că am să fac un copil. Şi, spre a-ţi da o dovadă despre cele ce îţi mărturisesc, iacătă-i turbanul pe scaun, şalvarii pe divan, iar izmenele în patul meu. Ba încă ai să vezi în şalvarii lui un lucru pe care l-a ascuns acolo, şi despre care eu habar n-am ce poate să fie.

          La vorbele ei, vizirul se duse la scaun şi luă turbanul şi îl cercetă şi îl întoarse pe toate părţile, pe urmă se minună:

          — Păi acesta-i un turban ca acelea ale vizirilor de la Bassra şi de la Mossul!

          Pe urmă desfaşă cearceaful turbanului şi găsi o hârtie împăturită şi cusută sub fes, şi se grăbi s-o scoată afară; cercetă apoi şalvarii şi îi ridică şi găsi în ei punga cea cu o mie de dinari, pe care evreul i-o dăduse lui Hassan Badreddin. În pungă se mai afla tot aşa o hârtiuţă pe care erau scrise de mâna evreului cuvintele acestea: „Adeveresc, eu, cutare, negustor din Bassra, că i-am dat aceşti o mie de dinari, prin bună înţelegere, domniei sale Hassan Badreddin, fiul vizirului Nureddin, pe care aibă-l Allah întru mila sa! Ca preţ pentru încărcătura de pe cea dintâi corabie a lui, care va trage la ţărm în Bassra”.

          După ce citi hârtia, vizirul Şamseddin scoase un ţipăt greu şi se prăbuşi la pământ. Când îşi veni în fire, deschise degrabă hârtia împăturită, pe care o găsise în cealma, şi cunoscu numaidecât pecetea fratelui său Nureddin. Şi începu să plângă şi să se tânguie, zicând:

          — Of, bietul meu frate, bietul meu frate!

          După ce se mai potoli oleacă, zise:

          — Allah este Atotputernic!

          Pe urmă îi spuse fiică-sii:

          — Fata mea, cunoşti numele celui căruia i te-ai dat asnoapte? Acela este nepotul meu, fiul moşului tău Nureddin, este Hassan Badreddin! Iar cei o mie de dinari sunt zestrea ta! Preamărit fie Allah!

          Pe urmă rosti aceste două strofe:

          Văd iar pecetea lui, şi simt că-mi arde Tot sufletul topit de lungul dor.

          Căminul amintirii noastre sparte Îmi pune-n ochi al lacrimii izvor.

          Mă-ntreb şi strig şi nimeni nu-mi răspunde: „Cine-i acela ce ne-a-nstrăinat?

          Să-ngăduie, îl rog, de orişiunde Acasă să se-ntoarcă cel plecat!”

          Apoi citi iarăşi cu luare-aminte mărturiile fratelui său, şi găsi cuprinsă în ele toată povestea lui Nureddin şi a naşterii fiului său Badreddin. Şi rămase tare minunat, mai cu seamă când socoti şi când cumpăni zilele şi anii arătaţi de fratele său cu cei ai însăşi căsătoriei sale la Cairo şi cu ziua naşterii fiicei sale Sett El-Hosn. Şi găsi că toate se potriveau tocmai pe tocmai.

          Şi rămase atâta de uluit, încât se grăbi să se ducă să-l caute pe sultan şi să-i istorisească toată povestea, arătându-i hârtiile. Iar sultanul, la rându-i, rămase atâta de uluit, încât le porunci diecilor de la sarai să scrie acea poveste minunată şi s-o păstreze cu grijă în dulapul cu scripte domneşti.

          Iar vizirul Şamseddin se întoarse la fiică-sa acasă şi începu să aştepte venirea îndărăt a nepotului său, tânărul Hassan Badreddin. Da până la urmă se încredinţă că Hassan pierise, fară a izbuti să priceapă din ce pricină, şi îşi zise:

          — Pe Allah! Ce întâmplare nemaipomenită este întâmplarea aceasta! Chiar că una ca asta nu s-a mai văzut vreodată! …

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit, spre a nu-l osteni pe sultanul Şahriar, stăpânul de peste insulele Indului şi ale Chitaiului.

          Dar când fu cea de a douăzeci şi treia noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Giafar Al-Barmaki, vizirul califului Harun Al-Raşid, a urmat astfel povestirea către calif:

          Când vizirul Şamseddin văzu că nepotul său Hassan Badreddin nu se mai iveşte, îşi zise: „Cuminte-i, întrucât lumea este făcută din viaţă şi moarte, să am grijă ca, la întoarcerea sa, nepotul meu Hassan să poată găsi casa în chiar starea în care a lăsat-o!” Aşa că vizirul Şamseddin luă o călimară şi un calam şi o foaie de hârtie, şi însemnă, unul câte unul, toate lucrurile şi tot ce se găsea în casa lui. Astfel scrise: „Cutare dulap este aşezat în cutare loc; cutare perdea este în cutare loc”, şi aşa mai departe… Când isprăvi, pecetlui hârtia, după ce i-o citi fiică-sii Sett El-Hosn, şi o puse cu grijă în sipetul cu scrisori. Pe urmă luă turbanul, tarbuşul112, şalvarii, caftanul şi punga şi le strânse într-o legătură pe care-o puse sub lăcată cu multă grijă.

          Iar Sett El-Hosn, copila vizirului, chiar că rămase grea, de pe urma celei dintâi nopţi a ei de nuntiş; şi, peste nouă luni împlinite, născu la soroc un băiat ca luna şi care semăna cu taică-său în toate cele, la fel de frumos, la fel de gingaş, la fel de desăvârşit! La naşterea lui, femeile îl spălară şi îi căniră ochii cu khol; pe urmă îi tăiară buricul şi îl încredinţară dădacelor şi doicii. Şi, în temeiul frumuseţii lui uluitoare, i se puse numele de Agib113.

          Când Agib cel minunat ajunse, zi de zi, lună de lună şi an de an, la vârsta de şapte ani, vizirul Şamseddin, bunicu-său, îl trimise la şcoala unui dascăl de mare faimă, şi i-l dădu în seamă cu multă stăruinţă acelui învăţător, Iar Agib, în toate zilele, însoţit de robul cel negru Said, vrednicul hadâmb al bunicului său, se ducea la şcoală, spre a se întoarce la prânz şi seara acasă. Şi merse astfel la şcoală vreme de cinci ani, până ce împlini vârsta de doisprezece ani. Şi, ast timp, Agib se făcuse de nesuferit celorlalţi copii din şcoală: îi bătea şi îi înjura şi le zicea:

          — Care dintre voi este ca mine? Eu sunt fiul vizirului Egiptului!

          Până la urmă, copiii se vorbiră şi se duseră să se plângă dascălului de purtările urâte ale lui Agib. Atunci dascălul, care vedea că îndemnurile ce le da fiului vizirului rămâneau zadarnice, şi care, din pricina vizirului, părintele copilului, nu vroia să-l alunge de la şcoală chiar el, le spuse copiilor:

          — Am să vă învăţ un lucru pe care să i-l spuneţi şi care are să-l oprească de aci înainte să mai vină la şcoală. Mâine, dar, în răstimpul de joacă, să vă strângeţi împrejurul lui Agib şi să vă spuneţi între voi: „Pe Allah! Hai să ne jucăm un joc tare frumos! Da niciunul nu va putea să intre în joc decât dacă va spune cu glas tare numele său şi numele tatălui său şi pe cel al mamei lui! Întrucât cine nu va putea să spună numele tatălui şi pe cel al mamei sale, va fi socotit copil din flori şi nu va putea să se joace cu noi!”

          Aşa că dimineaţă, la sosirea lui Agib la şcoală, copiii se strânseră de-o parte, şi unul strigă:

          — A, chiar că da! E un joc straşnic! Da nimenea nu are voie să intre în jocul acesta decât dacă va spune numele său şi numele tatălui şi al mamei sale! Hai! Fiecare pe rând!

          Şi le făcu semn cu ochiul.

          Atunci unul dintre copii ieşi în faţă şi spuse:

          — Pe mine mă cheamă Nabih! Pe mama mea o cheamă Nabiha! Iar pe tatăl meu îl cheamă Izeddin!

          Pe urmă altul păşi înainte şi spuse:

          — Eu mă numesc Naghib! Pe mama o cheamă Gamila! Iar pe tatăl meu îl cheamă Mustafa!

          Pe urmă al treilea şi al patrulea şi alţii la fel spuseră cele ce aveau de spus. Când veni rândul lui Agib, acesta, tare mândru, spuse:

          — Eu sunt Agib! Mama mea este Sett El-Hosn! Iar tatăl meu este Şamseddin, vizirul Egiptului!

          Atunci toţi copiii strigară:

          — Nu, pe Allah! Vizirul nu este tatăl tău!

          Iar Agib ţipă mânios:

          — Bată-vă Allah! Ba chiar vizirul este tatăl meu!

          Da copiii începură să chicotească şi să bată din palme, şi îi întoarseră spatele strigându-i:

          — Du-te de-aici! Habar n-ai cum îl cheamă pe taică-tău! Şamseddin nu este tatăl tău! El e bunicul tău, tatăl mamei tale! N-ai să te joci cu noi!

          Şi copiii se împrăştiară hohotind de râs.

          Atunci Agib îşi simţi pieptul cum i se strânge şi îl sugrumară suspinele! Ci degrabă dascălul veni la el şi îi zise:

          — Cum, Agib, tu încă nu ştii că vizirul nu îţi este tată, ci bunic, tatăl mamei tale Sett El-Hosn? Iar pe tatăl tău nici tu, nici noi, nici nimeni nu îl ştie, întrucât sultanul o măritase pe Sett El-Hosn cu grăjdarul cel cocoşat; da grăjdarul nu a putut să se culce cu Sett El-Hosn şi a povestit prin toată cetatea că, în noaptea nunţii lui, l-au pus ginnii la popreală, pe el, pe grăjdar, ca să se culce ei cu Sett El-Hosn. Şi a mai povestit nişte pătăranii de pomină, cu nişte bivoli, şi cu nişte măgari, şi cu nişte câini, şi cu alte asemenea făpturi. Aşa că, Agib, nimeni nu ştie cum îl cheamă pe tatăl tău. Fii, dară, smerit dinaintea lui Allah şi a tovarăşilor tăi, care te socotesc copil din flori. Şi-apoi, Agib, tu eşti astfel întocmai ca un copil vândut în târg şi care habar n-ar avea cine este tatăl lui. Încă o dată, să ştii că vizirul Şamseddin nu îţi este decât bunic, iar tatăl tău nu se cunoaşte. Aşa că să fii smerit de aci înainte.

          După spusele acestea ale dascălului, micuţul Agib se duse în fuga mare la maică-sa Sett El-Hosn, şi-atâta de sugrumat era de plânset, încât dintru-ntâi nu putu să îngaime nimic. Atunci maică-sa începu să-l liniştească şi, văzându-l atâta de tulburat, inima i se topi de milă, şi îi spuse:

          — Copilul meu, spune-i mamei tale pricina acestei mâhniri!

          Şi îl sărută şi îl mângâie. Atunci micuţul Agib îi zise:

          — Spune-mi, mamă, cine este tatăl meu?

          Iar Sett El-Hosn, uluită, îi spuse:

          — Păi este vizirul!

          Iar Agib îi răspunse plângând:

          — O, nu, nu! Nu este el tatăl meu! Nu îmi tăinui adevărul! Vizirul este tatăl tău, aşa! Da nu este şi tatăl meu! Nu, nu! Spune-mi drept, ori mă omor numaidecât cu jungherul acesta!

          Şi micuţul Agib îi înşiră maică-sii vorbele dascălului.

          Atunci, amintindu-şi de vărul şi soţul ei, frumoasa Sett El-Hosn începu să-şi prefire prin minte cea dintâi noapte a nunţii ei şi toată frumuseţea şi toate harurile minunatului Hassan Badreddin El-Bassrani! Şi, la acele amintiri, plânse de tulburare şi suspină stihurile acestea:

          Mi-aprinse-n suflet dorul şi-apoi plecă departe, Spre nu ştiu care zare, în nu ştiu care parte.

          Cu el atunci deodată plecă şi biata-mi minte, Şi doar cu el s-o-ntoarce de-acuma înainte.

          Tot aşteptându-l, biata, şi somnul mi se duse, Se duse şi răbdarea şi visele-mi răpuse.

          M-au dat demult uitării şi el şi fericirea;

          Cu el s-a dus odihna, cu el s-a dus iubirea.

          De-atunci, din ceasul negru, nici nu mai ştiu de mine.

          Suspin în taina nopţii: „Mai vine, nu mai vine?”

          S-a dus, şi-lplâng zadarnic, şi-l strig cu ochii-n zare;

          Curg lacrimile-mi multe cât apele din mare.

          O zi dacă se-ntâmplă să nu-l mai strig cu dor, O zi de-şi seacă ochii-mi al lacrimii izvor, Numaidecât icoana-i mi se arată-n vis, Mi se-ntrupează-n suflet ca dintr-un hău deschis, Şi iarăşi mi se umplu şi inimă, şi gând De dor, de amintire, de dragoste plângând.

          Oh, el îmi este pururi icoana îndrăgită, Ce-mi luminează ochii în ziua răsărită!

          Şi-aşa va fi de-a pururi, că nu mai am în minte Nici vreo iubire alta şi nici alt dor fierbinte!

          Pe urmă nu mai făcu altceya decât să suspine. Iar Agib, văzând-o pe maică-sa că plânge, începu şi el să plângă. Şi, pe când fiecare plângea în colţul său, vizirul Şamseddin, auzind hohotele şi sughiţurile, intră. Şi rămase şi el tare tulburat şi inima i se îngrijoră, când îi văzu pe copiii lui plângând aşa, şi le zise:

          — Copiii mei, de ce plângeţi?

          Atunci Sett El-Hosn îi istorisi necazul micuţului Agib cu copiii la şcoală. Iar vizirul, la povestea aceea, îşi aminti iarăşi de toate necazurile trecute, câte le păţise el şi fratele său Nureddin şi nepotul său Hassan Badreddin şi, la urmă, şi micuţul Agib; la toate aceste amintiri grămada, nu se putu opri să nu plângă şi el. Şi, deznădăjduit, se sui la sultan, îi istorisi toată povestea, şi spuse că umbra aceea nu mai putea să dăinuiască peste numele lui şi peste numele copiilor lui, şi îi ceru încuviinţarea să plece spre ţările Răsăritului, ca să se ducă la cetatea Bassrei, unde socotea să-l găsească pe nepotul său Hassan Badreddin. Pe urmă îi ceru sultanului să-i scrie nişte împuterniciri, pe care să le ia cu sine şi care să-i îngăduiască, în toate ţările prin care avea să ajungă, să facă cercetările de trebuinţă, spre a-l găsi şi a-l aduce pe nepotul său. Pe urmă începu să plângă amarnic. Iar sultanului i se înduplecă inima şi îi scrise împuternicirile de trebuinţă pentru toate ţările şi pentru toate cârmuirile. Atunci vizirul se bucură şi îi mulţumi îndelung sultanului, şi-i ură mărire multă, şi se temeni, sărutând pământul dintre mâinile lui; pe urmă îşi luă rămas-bun şi plecă. Şi, în chiar ceasul acela, îşi făcu gătirile de drum; pe urmă o luă pe fiică-sa Sett El-Hosn dimpreună cu micuţul Agib şi porni.

          Merseră ei ziua dintâi, pe urmă cea de a doua zi, şi cea de a treia zi, şi aşa mai departe, pe drumul Damascului şi, într-un sfârşit, ajunseră cu bine la Damasc. Şi poposiră chiar lângă porţi, pe Meidanul Hasba114, şi acolo îşi aşezară corturile, spre a se odihni două zile, înainte de a-şi urma drumul. Şi găsiră că Damascul era o cetate minunată, plină de pomi şi de ape curgătoare, şi că era chiar cetatea pe care o cântase poetul:

          La Damasc o zi şi-o noapte petrecurăm oarecând!

          Ziditorul lui cel meşter s-ajurat cum că nicicând N-ar mai şti zidi cetate ca aceasta pe pământ.

          Noaptea-nvăluie Damascul cu aripi îndrăgostite;

          Răsăritu-aşterne-asupra-i umbra crengilor vrăjite;

          Rouă de pe frunze nu e rouă rece, pasămite, Ploaie de mărgăritare-i, ce se scutură în picuri, Când se-abate-o adiere, pe sub cer de borangicuri, Fluturând din nevăzute testemele şi baticuri.

          Acolo, în pajişti blânde şi-n noian de tufe dese, Numai firea îşi aşterne gândurile ei alese:

          Pasărea în zori citeşte rândurile înţelese, Apa cerului întinde paginile larg deschise, Şi ce pasărea citit-a, pana vântului şi scrise;

          Norii-şi dăruie cerneala ca să scrie cine scrise.

          Încât slugile vizirului nu pregetară să se ducă să vadă cetatea şi sukurile ei, spre a târgui lucrurile de care aveau trebuinţă şi, de asemenea, să vândă lucrurile aduse din Egipt; şi nu pregetară a se duce să se îmbăieze la hammamurile cele vestite şi să treacă pe la moscheea Bani-Ommanilor115, aşezată în mijlocul cetăţii şi care nu-şi are seamăn în lumea întreagă.

          Iar Agib, însoţit de vrednicul hadâmb Said, se duse şi el să se veselească în cetate. Iar hadâmbul mergea la câţiva paşi în urma lui şi ţinea în mână un gârbaci în stare să ucidă o cămilă; că auzise despre faima locuitorilor Damascului şi vroia, cu gârbaciul acela, să-i oprească a se apropia de preafrumosul Agib, stăpânul său. Şi chiar că nu se înşelase; întrucât, de cum îl văzură pe frumosul Agib, locuitorii Damascului şi băgară de seamă cât de nurliu şi de zarif era, şi că era mai dulce decât adierea vântului de miazănoapte, mai dulce la gust decât apa proaspătă pentru gura celui însetat, mai de preţ decât sănătatea pentru cel bolnav; şi pe dată toţi inşii de pe uliţe şi din case şi din prăvălii începură să dea fugă după Agib şi după hadâmb, şi să se ţină întruna de Agib, fară a-i mai da răgaz, în pofida vajnicului gârbaci al hadâmbului; iar alţii fugeau încă şi mai iute, i-o luau înainte lui Agib şi se aşterneau jos pe pământ în calea lui, spre a-l sorbi din priviri mai bine şi mai îndelung. Într-un sfârşit, din vrerea soartei, Agib şi hadâmbul ajunseră dinaintea unei prăvălii de zumaricale şi, ca să scape de gloată obraznică, intrară acolo.

          Or, prăvălia era chiar prăvălia lui Hassan Badreddin, tatăl lui Agib. Plăcintarul cel bătrân, tatăl de suflet al lui Hassan, murise, iar Hassan îi moştenise prăvălia. Aşadar, în ziua aceea Hassan tocmai pregătea o zumarica minunată, cu seminţe de rodie şi cu alte zaharicale şi mirodenii. Iar când îl văzu pe Agib şi pe rob, Hassan fu vrăjit de frumuseţea micuţului Agib, şi nu numai vrăjit, ci tulburat într-un chip dumnezeiesc şi cu totul sufletesc şi întru totul nemaipomenit, şi strigă plin de iubire:

          — O, tinere doamne al meu, tu cel care mi-ai supus inima şi care domneşti peste lăuntrul fiinţei mele, tu cel către care mă simt ispitit din afundurile făpturii mele, poţi să-mi faci cinstea de a intra în prăvălia mea? Poţi să-mi faci bucuria de a te ospăta din zumaricalele mele, numai aşa, din bunăvoinţă faţă de mine?

          Şi, cu vorbele acestea, Hassan, fară de voia lui, îşi simţi ochii plini de lacrimi, şi plânse greu la amintirea care îl năpădea totodată, a stării lui trecute şi a soartei lui de acum.

          Când auzi vorbele tatălui său, inima lui Agib se înduioşă la fel, şi băiatul se întoarse către rob şi îi zise:

          — Said! Plăcintarul acesta îmi topeşte inima. Gândesc că pesemne şi-a părăsit cine ştie unde vreun copil, şi că eu îi aduc aminte de copilul acela. Să intrăm aşadar la el, spre a-i face o bucurie, şi să ne dedulcim cu ceea ce vrea să ne cinstească. Şi, dacă noi ne miluim astfel de durerea lui, poate că şi Allah se va milui de noi şi ne va ajuta să izbutim la rându-ne în căutările noastre după tatăl nostru!

          La vorbele lui Agib, hadâmbul se oţărî:

          — Pe Allah! O, stăpâne al meu, asta chiar că nu se cade! nicidecum! Nu stă bine unui fiu de vizir să intre în dugheană unui plăcintar din suk, şi mai cu seamă să mănânce aşa, în văzul lumii! A, nu! Da dacă vrei să intri la el de frica lepădăturilor şi a inşilor care se ţin după tine, ştiu eu cam cum să-i zgornesc şi cum să te apăr de ei, cu gârbaciul acesta straşnic! Da să intri în dugheană asta nu, chiar că nu, niciodată!

          La vorbele hadâmbului, plăcintarul Hassan Badreddin se simţi tare jignit şi se în turnă spre hadâmb, cu ochii plini de lacrimi şi cu obrajii scăldaţi în jalea lor, şi îi zise:

          — O, măritule! Pentru ce nu vrei să te îndupleci şi să-mi faci bucuria de a intra în prăvălia mea? O, tu cel care pe dinafară eşti negru cum e castana, da pe dinlăuntru eşti tot atât de alb ca şi ea! O, tu, cel pe care l-au slăvit toţi poeţii noştri în stihuri minunate, eu pot să-ţi dezvăluiesc taina cum să ajungi la fel de alb pe dinafară, cât eşti şi pe dinlăuntru!

          Atunci vrednicul hadâmb începu să râdă şi se minună:

          — Adevărat? Adevărat? Poţi tu? Şi cam cum? Pe Allah! Grăbeşte de-mi spune!

          Numaidecât Hassan Badreddin îi prociti aceste stihuri minunate întru slăvirea hadâmbilor:

          Polisfetia lui aleasă, Dulceaţa felului în care Se poartă totdeauna-n casă, Măreaţa lui înfăţişare, Şi multă harurilor vrajă, Cu-ntregul vieţii lui alai, L-au înălţat să fie strajă Cinstită-n casele de crai!

          Ce slujitor fără pereche La pragul dulcelui harem!

          Ce ochi ursit să stea de veghe, Pe care ticăloşii-l tem!

          Iar pentru-ntreaga-i gingăşie, Până şi îngerii din rai Simt inima cum îi îmbie Să i se-nchine în sarăi.

          Stihurile acestea chiar că erau atâta de minunate şi atâta de bine nimerite şi atâta de bine spuse, încât hadâmbul se simţi copleşit şi totodată până peste măsură de măgulit; şi, luându-l pe Agib de mână, intră cu el în dugheană lui Hassan.

          Atunci Hassan Badreddin, bucuros până peste fire, se dezlănţui într-un potop de temeneli, spre a-i preacinsti. Pe urmă luă cel mai frumos dintre castronaşele lui de farfuriu, îl umplu cu boabe de rodie scăldate în zahăr, cu migdale descojite şi înmiresmate desfătător şi taman atâta cât trebuie; pe urmă le puse dinainte castronaşul, pe cea mai scumpă dintre siniile lui de aramă bătută şi chindisită. Şi, când îi văzu cum mâncau cu semne de mare încântare, se simţi tare măgulit şi tare mulţumit, şi le zise:

          — Într-adevăr, ce cinste pe mine! Şi ce noroc! Şi fie ca zumaricaua să vă fie plăcută şi de dulce mistuire! Atunci micuţul Agib, după cele dintâi înghiţituri, nu pregetă să-l poftească şi pe plăcintar să şadă, zicându-i:

          — Poţi să stai cu noi şi să mănânci cu noi! Şi astfel Allah ne va răsplăti, ajutându-ne să izbândim în căutările noastre!

          Atunci Hassan Badreddin îi spuse:

          — Cum, copilul meu? Tu, atâta de tânăr, şi ai şi fost încercat de pierderea cuiva scump?

          Iar Agib răspunse:

          — Chiar aşa, preacinstite! Inima mea a şi fost încercată şi arsă de lipsa unei fiinţe scumpe! Şi fiinţa aceea atâta de scumpă nu este alta decât tatăl meu. Iar bunicul meu şi cu mine am purces din ţara noastră spre a ne duce să-l căutăm, bătând toate olaturile.

          Pe urmă micuţul Agib începu să plângă la această amintire, iar Badreddin la fel nu se putu opri să-i împărtăşească lacrimile, şi plânse şi ei. Şi hadâmbul la rându-i îşi bălăngănea capul cu multă căinare. Dă toate astea nu îi stânjeneau a da cinstire desfătătorului castronaş cu înmiresmatele rodii, zaharisite cu atâta măiestrie. Şi mâncară până la saţiu, atâta erau de grozave.

          Ci, cum vremea zorea, Hassan nu putu să iscodească mai îndelung; iar hadâmbul îl luă pe Agib şi plecă, spre a se întoarce la corturile vizirului.

          De-abia plecă Agib, că Badreddin îşi şi simţi sufletul cum i se duce cu el şi, neputându-şi înfrâna ispita de a se lua pe urmele lui, îşi închise repede plăcintăria şi, fară a-i da prin minte că micuţul Agib ar fi copilul său, plecă şi grăbi pasul, ca să se ţină după ei şi ca să-i ajungă până a nu trece de poarta cea mare a Damascului.

          Hadâmbul atunci băgă de seamă că Hassan se luase pe urmele lor, şi se întoarse şi-i zise:

          — Pentru ce te ţii după noi, plăcintarule?

          Iar Badreddin răspunse:

          — Doar numai deoarece am de descurcat o daravelă afară din cetate, şi am vrut să mă însoţesc cu voi, spre a face drumul laolaltă; şi mă întorc apoi. De altminteri, plecarea voastră mi-a smuls sufletul din piept!

          La vorbele lui, hadâmbul se umplu de mare mânie şi strigă:

          — Chiar că acel castronaş îl plătim tare scump! Amarnic castronaş de necazuri! Plăcintarul ăsta vrea acuma să ne scoată pe nas tot ce-am mâncat! Iacătă-mi-l cum ni se bagă în tururile şalvarilor şi-ncolo şi-ncoace!

          Agib atunci întoarse capul şi-l văzu pe Hassan, şi se îmbujoră cumplit şi îngână:

          — Said, lasă-l! Drumul lui Allah e slobod pentru toţi musulmanii!

          Pe urmă adăugă:

          — Da dacă s-o ţine pe urmele noastre până la corturi, vom şti atunci că într-adevăr eu sunt cel pe urmele căruia adulmecă, şi nu vom pregeta a-l izgoni!

          Pe urmă Agib lăsă capu-n jos şi îşi văzu de drum, cu hadâmbul la câţiva paşi după el.

          Iar Hassan se ţinu mai departe pe urmele lor, până la Meidanul Hasba, acolo unde erau întinse corturile. Atunci Agib şi hadâmbul întoarseră capul şi îl văzură la câţiva paşi în urma lor, încât Agib, de data aceasta, se supără şi i se făcu spaimă, că nu cumva hadâmbul să se ducă să-i povestească totul bunicului: că Agib intrase în dugheană unui plăcintar şi că apoi plăcintarul se luase după Agib! La gândul acesta care îl înfricoşa, luă o piatră, se uită la Hassan care sta drept, înţepenit în minunare şi cu ochii plini de o sclipire ciudată; şi Agib, socotind că flacăra aceea din ochi era o flacără parşivă, se mânie şi mai tare şi, din toate puterile lui, azvârli cu piatra în el şi îl lovi drept în frunte; pe urmă Agib şi hadâmbul grăbiră spre corturi. Iar Hassan Badreddin căzu la pământ, leşinat şi cu chipul plin de sânge. Da, din norocire, nu zăbovi mult până să-şi vină în sine, şi se şterse de sânge şi, rupând o fâşie din cearceaful turbanului, se legă la frunte. Pe urmă începu să se dojenească şi îşi zise:

          — Chiar că este numai din vina mea! M-am purtat într-un chip nevrednic, ţinându-mă după acel copil frumos şi dându-i astfel de presupus că mă ţin după el din pricini parşive! Pe urmă oftă: „Allah karim”116.

          Şi se întoarse în cetate, îşi deschise iarăşi prăvălia şi se apucă să facă iarăşi zumaricale, ca mai înainte, şi a le vinde, gândindu-se întruna cu jale la biata maică-sa de la Bassra, cea care în pruncia lui îi dăduse cele dintâi învăţături în meşteşugul zumaricalelor; şi începu să plângă şi, spre a se alina, prociti stihurile acestea:

          Să nu ceri vreo dreptate de la Soartă:

          Vei dobândi dezamăgire doar!

          Dreptatea nu ea ştie s-o împartă.

          Îi ceri dreptate Soartei în zadar.

          Iar vizirul Şamseddin, unchiul cofetarului Hassan Badreddin, după trei zile de popas la Damasc, porunci să se ridice tabăra de la Meidan şi, urmându-şi călătoria spre Bassra, luă drumul Homsului117, pe urmă al Hamei şi al Alepului. Şi pretutindeni nu pregeta să cerceteze întruna. De la Alep merse la Mardina, pe urmă la Mossul şi la Diarbekir. Şi, la urmă, ajunse la cetatea Bassrei.

          De cum se mai odihni oleacă, se şi zori să se ducă şi să i se înfăţişeze sultanului Bassrei, care numaidecât îl pofti să intre şi îl primi cu multă îndatorinţă, şi îl întrebă cu bunăvoinţă despre pricina care îl aducea la Bassra. Iar Şamseddin îi istorisi toată povestea şi îi spuse că el este fratele lui Nureddin, vizirul de odinioară al Măriei Sale. Iar sultanul, la numele lui Nureddin, spuse:

          — Aibă-l Allah întru mila sa!

          Şi adaugă:

          — Da, prietene, Nureddin era chiar vizirul meu şi tare îmi mai era drag, şi a murit, într-adevăr, acuma-s cincisprezece ani! A lăsat, dreptu-i, un fiu, Hassan Badreddin, care îmi era cel mai drag prieten de inimă, şi care, deodată, într-o zi, s-a făcut nevăzut. Iar noi nu am mai auzit pomenindu-se de el. Da se află încă aici în Bassra maică-sa, soţia fratelui tău Nureddin, fiica vizirului meu cel bătrân, cel de dinaintea lui Nureddin.

          La ştirea aceea, Şamseddin fu bucuros până peste măsură şi grăi:

          — O, Măria Ta! Tare aş vrea s-o văd pe cumnata mea!

          Şi sultanul îi îngădui s-o vadă.

          Numaidecât Şamseddin alergă acasă la răposatul lui frate Nureddin, după ce întrebase unde şade şi în ce parte, şi nu peste mult ajunse degrabă acolo, gândindu-se mereu pe drum la fratele său Nureddin, mort departe de el cu jalea de a nu mai fi putut să-l îmbrăţişeze! Şi plângea şi îşi spunea stihurile acestea:

          Ah, de m-aş mai întoarce iară La casa de odinioară A nopţilor ce s-au trecut, Pereţi şi ziduri să-i sărut, Jur-împrejur, cu buză-amară.

          Ci nu de dorul de pereţi Mi-e ruptă inima-n săgeţi.

          De dorul celui ce sta-n casă Mă doare inima şi-mi pasă, De dorul lui şi ard, şi-ngheţ!

          Intră pe o poartă mare, într-o curte mare, în fundul căreia se înălţa casa. Uşa casei era o minunăţie de piatră şi de arcuituri, însufleţită cu marmuri de toate culorile. La temelia uşii, pe o lespede scumpă, găsi numele lui Nureddin, fratele său, învrâstat în litere de aur. Atunci se plecă, şi sărută numele, şi se simţi tare tulburat, şi plânse rostind stihurile acestea:

          În fiecare dimineaţa, cer soarelui care răsare Să-mi dea o veste despre tine, pe unde eşti, sub care zare.

          La fel în fiecare noapte mă rog la stele şi la lună, De te-au văzut pe oareunde, de te-au zărit cumva, să-mi spună.

          Când dorm, până şi-n somn mă arde, majunghie şi mă strătaie Ca un jungher, ca o povară, un ferăstrău în măruntaie.

          Şi nu am cui să-mi strig vreodată durerea care mă-ncovoaie.

          O, preaiubitul meu cel dulce, scurtează-amara despărţire.

          Mi-e ruptă inima de jale, mă duce dorul la pieire!

          Ce zi de binecuvântare, de bucurii fără pereche, Ar fi aceea-n care iarăşi ne-am aduna ca-n vremea veche.

          Ci nu carecumva să cugeţi că-n vremea despărţirii grele Un altul ar fi prins în mreajă vreodată gândurile mele.

          Că nu am inima atâta de fără margini răsfirată, Încât în largul ei să-ncapă o altă dragoste vreodată.

          Pe urmă păşi în casă şi străbătu toate iatacurile, până ce ajunse la o încăpere ferită, în care şedea de obicei cumnata lui, mama lui Hassan Badreddin El-Bassri.

          Or, de când fiul său Hassan pierise, ea stă închisă în odaia aceea, ca să plângă zi şi noapte şi să suspine. Şi pusese să se clădească, la mijloc, o zidire mică, boltită, spre a închipui mormântul bietului ei copil, pe care îl credea mort de mult. Şi acolo îşi petrecea ea toată vremea în lacrimi, şi acolo, când o dobora durerea, îşi sprijinea capul ca să doarmă.

          Când ajunse aproape de uşa odăii, Şamseddin auzi glasul cumnatei lui, şi glasul acela tânguitor rostea stihurile acestea:

          Ah, pe Allah! Spune, morminte, spune:

          Odorul meu se stinse de sub soare?

          Şi bucuria frumuseţii sfinte S-a spulberat pe totdeauna oare?

          O, trist mormânt al gândurilor mele!

          Tu nu eşti nici gradina fericirii, Nici cerul luminos spre care zboară Aripa dulce a închipuirii.

          Atunci, privind lăuntrul tău de neguri, De ce mă amăgesc, de ce mă mint Ochii mei care văd mereu în tine Luna lucind şi creanga înflorind?

          Atunci vizirul Şamseddin intră. Se temeni dinaintea cumnatei sale cu cinstirea cea mai aleasă şi îi arătă că el este fratele lui Nureddin, soţul ei. Pe urmă îi istorisi toată povestea, şi cum fiul ei Hassan se culcase într-o noapte cu faţa lui, Sett El-Hosn, cum pierise dimineaţa, şi, într-un sfârşit, cum Sett El-Hosn rămăsese grea şi îl născuse pe Agib. Pe urmă adăugă:

          — Agib a venit cu mine. Este nepotul tău, întrucât este fiul fiului tău cu fiica mea.

          Văduva, care până în clipita aceea şezuse jos ca o femeie cernită de moarte şi care se lepădase de îndatorinţele lumeşti, la vestea că fiul ei trăieşte, că nepotul ei se află acolo, şi că, într-adevăr, chiar aci se află cumnatul ei Şamseddin, vizirul Egiptului, se ridică grabnic şi se aruncă la picioarele lui sărutându-le, şi rosti aceste strofe întru cinstirea sa:

          Mă năpădeşte cu potoape de daruri fără-asemuire Acela care îmi aduce mult aşteptata, sfânta ştire!

          Căci, pe Allah! Mi-aduce veste parcă de dincolo de fire.

          Cum nu s-a auzit pe lume o veste despre fericire.

          Iar dacă vrea să ia peşcheşul pe care-l dăm drept mulţumire, Primească inima-mi topită de veghi prelungi şi de mâhnire.

          Iar vizirul trimise numaidecât după Agib, care veni. Atunci bunica se ridică şi se aruncă plângând de gâtul lui Agib. Iar Şamseddin îi spuse:

          — O, maică, chiar că acuma nu-i vremea de lacrimi, ci de pregătiri pentru plecarea ta împreună cu noi către Egipt. Şi deie Allah să ne strângem toţi laolaltă cu fiul tău Hassan, nepotul meu!

          Iar bunica lui Agib răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi, tot atunci, se şi sculă şi strânse toate lucrurile de trebuinţă şi toate merindele de drum şi toate slujitoarele, şi fu gata repede.

          Atunci vizirul Şamseddin se duse să-şi ia rămas-bun de la sultanul Bassrei. Şi sultanul îl încărcă de daruri şi de peşcheşuri, şi pentru el şi pentru sultanul de la Egipt. Pe urmă Şamseddin, cele două hanâme şi Agib purceseră la drum, însoţiţi de tot saltanatul lor.

          Nu se opriră din mers până ce nu ajunseră iarăşi la Damasc. Poposiră în piaţa Kanun118 şi întinseră acolo corturile. Iar vizirul spuse:

          — Acuma avem să şedem o săptămână întreagă la Damasc, ca să avem răgaz să târguim daruri şi peşcheşuri vrednice a fi înfăţişate sultanului Egiptului.

          Aşa că, pe când vizirul era prins cu neguţătorii cei bogaţi, veniţi sub corturi să-i înfăţişeze mărfurile lor, Agib îi zise hadâmbului:

          — Baba Said, tare mi-e poftă să mă veselesc. Haidem prin sukul Damascului, să aflăm ce mai e nou şi totodată să iscodim cumva ce s-o mai fi întâmplat cu cofetarul căruia i-am mâncat zumaricalele şi căruia, ca răsplată, i-am spart capul cu o lovitură de piatră, pe când nu aveam decât să ne mândrim cu primirea ce ne-o făcuse. Chiar că am răsplătit un bine cu un rău!

          Şi hadâmbul răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Atunci Agib şi hadâmbul ieşiră din corturi, întrucât Agib purcedea astfel sub imboldul orb, stârnit de firească dragoste din adâncuri. Ajunşi în cetate, nu conteniră să bată sukurile, până ce ajunseră la dugheana plăcintarului. Era ceasul la care drept-credincioşii se îndreptau către moscheea Bani-Ommanilor pentru rugăciunea asr-ului.

          Taman la ceasul acela, Hassan Badreddin se afla în prăvălia lui, ostenind să pregătească aceeaşi minune de zumaricală ca şi de data cealaltă: boabe de rodie cu migdale, cu zahăr şi cu mirodii din belşug! Încât Agib putu să ia bine seama la cofetar, şi văzu pe fruntea lui urma loviturii cu piatra pe care el i-o făcuse. Atunci îşi simţi inima şi mai înduioşată, şi spuse:

          — Pacea fie cu tine, o, cofetarule! Grija pe care ţi-o port m-a mânat să vin şi să aflu veşti despre tine. Nu mă mai cunoşti?

          Hassan, cum îl văzu, îşi şi simţi lăuntrurile vălmăşite, inima zvâcnind cu bătăi răvăşite şi capul plecându-i-se spre pământ, parcă să-i cadă, şi limba lipindu-i-se de cerul gurii, fară a putea să lege o vorbă. Într-un sfârşit, izbuti să ridice iar capul spre copil şi, numai smerenie şi numai supunere, îi prociti aceste stihuri:

          Gândeam să-I fac mustrări ne-nduplecate, Ci, de cum l-am văzut, nu sunt în stare Nici ochii să-i arăt a ne-mpăcare, Nici ciudă-n graiul limbii-mpiedicate.

          Tăcut, cu ochi pieriţi, stau în mirare, Privindu-i harurile minunate;

          Şi-aş vrea să ştiu că şi pe el îl doare Durerea mea; ci n-am izbândă mare.

          Pe urmă adăugă:

          — O, stăpânii mei, binevoiţi să intraţi, măcar din îngăduinţă, şi să gustaţi din zumaricalele mele. Întrucât, pe Allah! O, tinere copile, de cum te-am văzut data trecută, inima mi s-a şi revărsat spre tine! Şi mă mustru că m-am luat pe urmele tale: chiar că a fost o nebunie!

          Şi Agib răspunse:

          — Pe Allah! Eşti un prieten tare primejdios! Pentru o bucăţică pe care ne-ai îmbiat s-o mâncăm, era să ne dai pierzării! Or, acuma, nu voi intra şi nu voi mânca în prăvălia ta, decât dacă ai să mi te legi cu jurământ că nu vei ieşi după noi şi că nu te vei ţine pe urmele noastre. Altminteri, niciodată nu avem să mai dăm pe aici; căci să ştii limpede că avem să ne petrecem o săptămână întreagă la Damasc; răstimp în care bunicul meu să poată târgui daruri pentru sultan!

          Atunci Badreddin strigă:

          — Fac jurământ faţă de voi amândoi!

          Atunci Agib şi hadâmbul intrară, şi numaidecât Badreddin îi îmbie cu un castron de farfuriu plin cu minunăţia cea dulce din boabe de rodie. Iar Agib îi spuse:

          — Vino să mănânci cu noi. Şi, în felul acesta, poate că Allah are să ne ajute să izbândim în căutările noastre!

          Şi Hassan fu fericit foarte, şi şezu jos dinaintea lor. Şi, în acel răstimp, nu se putu opri să nu-l soarbă din ochi pe Agib; şi se uita la el într-un chip atâta de aparte şi atâta de stăruitor, încât Agib, stânjenit, îi zise:

          — Pe Allah! Ce pătimaş, sâcâitor, şi stânjenitor, şi urâcios mai eşti, preacinstite! Te-am mai dojenit din pricina asta! Isprăveşte odată de a mă tot sfredeli aşa şi de a-mi sorbi chipul cu ochii!

          La vorbele lui, Badreddin răspunse cu stihurile acestea:

          În inima mea, în ungherul cel mai adânc al vieţii mele, Păstrez o taină care arde, o taină cu primejdii grele, Pe care n-aş putea vreodată s-o pun pe-a vorbelor mărgele.

          O, tu, cel dinaintea cărui se tulbură frumoasă lună Uitându-şi strălucirea toată ce-i pare-n faţa ta minciună, Cel dinaintea cărui zorii şi luminoasa dimineaţă Se-mbujorează de ruşine privind luminătoarea-ţi faţa.

          O, tu, cu chipul rupt din soare – ţi-am ridicat un templu-n mine, În care fără de cuvinte sărmanu-mi suflet să se-nchine!

          Drept hram, o, soarele meu falnic, ţi-am pus un semn fără de moarte, Şi-un jurământ care sporeşte şi care creşte mai departe.

          Altarul frumuseţii tale în coşul pieptului meu arde.

          Şi-acum din creştet până-n talpă mă mistui ca pe jerăgai.

          Ah, chipul tău cel de lumină e-ntregul vieţii mele rai.

          Am să mă sting, fără-ndoială, topit de dorul arzători Doar, calde, buzele-ţi de miere m-ar adăpa ca un izvor, Să-mi răcoresc din piept pojarul cu mierea răcoroasă-a lor!

          După stihurile acestea, Hassan prociti altele la fel de frumoase, da cu alt tâlc, închinate hadâmbului. Şi urmă aşa mai departe, vreme de un ceas, procitind stihuri, ba închinate lui Agib, ba închinate hadâmbului. După care, cum ei se saturaseră bine, Hassan zori să le aducă toate câte trebuiau, spre a se spăla pe mâini. Drept care le aduse un ibric frumos de aramă curat şi le turnă în mâini apă înmiresmată, pe urmă le şterse mâinile cu un prosop de mătase colorat, pe care îl ţinea agăţat la brâu. Pe urmă îi stropi cu apă de trandafiri dintr-un stropitor de argint, pe care îl păstra cu grijă, pentru prilejuri alese, pe poliţa cea mai de sus din prăvălie. Şi asta nu fu chiar tot! Ieşi o clipită din dugheană şi se întoarse repede, ţinând în mâini două ulcioraşe pline cu sorbet de apă de trandafiri înmiresmată cu mosc, şi le spuse:

          — Binevoiţi! Veţi pune astfel vârf bunătăţii voastre!

          Atunci Agib luă ulciorul şi bău, pe urmă îl trecu hadâmbului, care bău şi îl trecu îndărăt lui Agib, şi aşa mai departe, până ce îşi umplură bine pântecele şi se ghiftuiră, cum nu se mai ghiftuiseră niciodată în viaţa lor. După care îi mulţumiră cofetarului şi plecară cât mai iute, în seara aceea, ca să ajungă la corturi până la asfinţitul soarelui.

          Ajunşi la corturi, Agib se grăbi să-i sărute mâna bunică-sii şi maică-sii Sett El-Hosn. Iar bunica îl sărută şi îşi aduse aminte de fiul ei Badreddin şi suspină îndelung, şi plânse îndelung. După care prociti aceste două strofe:

          De n-aş fi fost încredinţată că toate cele despărţite Au să se-adune iar odată de unde-au fost cândva pornite, Nu mai aveam ce aştepta, de-atunci, de la plecarea ta.

          Şi ţi-am jurat pe veci iubire, şi-am aşteptat cu neuitare.

          Allah, stăpânul, are ştire de jurământul meu cel mare.

          Allah îmi stă de mărturie, că toată taina El o ştie.

          Pe urmă îi spuse lui Agib:

          — Copilul meu, pe unde ai fost să te plimbi?

          El răspunse:

          — Prin sukurile din Damasc!

          Ea zise:

          — Atunci trebuie să-ţi cam fie foame acuma!

          Şi se sculă şi-i aduse un castron de farfuriu plin cu amestecul cel straşnic făcut din boabe de rodie, minunăţia aceea desfătătoare în care ea era mare dăscăliţă şi despre care îi dăduse cele mai dintâi îndrumări fiului ei Badreddin, pe când era copil încă, la Bassra.

          Îi spuse şi robului:

          — Poţi să mănânci cu stăpânul tău Agib!

          Şi hadâmbul făcu o strâmbătură în sine însuşi şi îşi zise: „Pe Allah! Chiar că nu mai am poftă! N-aş mai putea să înfulec nici o înghiţitură!” Da şezu jos lângă Agib.

          Cât despre Agib, şezu şi el, da şi el avea burta ghiftuită cu ce mâncase şi cu ce băuse la plăcintar. Da luă o înghiţitură şi gustă. Şi chiar că nu putu s-o înghită, atâta de sătul era. Şi, de altminteri, găsi că aceasta avea oleacă mai puţin zahăr. Lucru care nu era adevărat. Numai că el era sătul. Încât, făcând o strâmbătură, îi spuse bunică-sii:

          — Nu e chiar bună, bunico!

          Atunci bunica se înecă de ciudă şi strigă:

          — Cum, copilul meu, îndrăzneşti să spui că nu e bună zumaricaua mea? Au tu nu ştii că nu se află în lumea întreagă cineva care să ştie să gătească şi să facă plăcinte şi dulciuri ca mine, afară poate doar de tatăl tău Hassan Badreddin, care de altfel a învăţat de la mine?

          Şi Agib răspunse:

          — Pe Allah! Bunico, zumaricaua ta nu îndeplineşte chiar toate cerinţele. Îi lipseşte un pic de zahăr. Şi-apoi, de-ai şti! Iţi mărturisesc că în suk (da să nu-i spui bunicului şi mamei) am fost adineauri la un cofetar care ne-a ospeţit tot cu zumaricaua asta! Iar la gust era atâta de bună, că i-ar fi făcut poftă până şi sufletului unui om bolnav de îngreţoşare! Iar cât despre cea făcută de tine, chiar că nu s-ar putea măsura cu cealaltă, nici de aproape, nici de departe, şi în nici un chip, zău, bunico!

          La vorbele acestea, bunica fu cuprinsă de o mânie amarnică şi aruncă o privire poncişă către hadâmb şi îi zise: …

          Şi în clipita aceea a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit.

          Atunci sora ei, micuţa Doniazada, îi zise:

          — O, sora mea, ce dulci şi ce desfătate sunt vorbele tale şi ce vrăjitoare şi răpitoare este povestea aceasta!

          Iar Şeherezada îi zâmbi şi zise:

          — Aşa-i, sora mea! Da ce este ea pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi în noaptea următoare, dacă am să mai fiu în viaţă din mila lui Allah şi din bunăvoinţa sultanului!

          Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor până ce nu voi auzi urmarea istorisirii, care chiar că este o poveste minunată şi uluitoare până peste poate!”

          Pe urmă sultanul Şahriar şi Şeherezada îşi petrecură noaptea înlănţuiţi, până la ziuă. Atunci sultanul Şahriar se duse la divanul judeţelor sale; şi divanul se umplu de mulţimea de viziri, de dregători, de străji şi de slujitori. Iar sultanul judeca, puse în slujbe, mazili, orândui şi isprăvi treburile domniei, până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul se sparse, şi sultanul se întoarse la sarăi. Iar, la căderea nopţii, se duse la Şeherezada, fata vizirului, să facă treaba lui obişnuită cu ea.

          Şi veni cea de a douăzeci şi patra noapte.

          Iar micuţa Doniazada nu pregetă, odată treaba încheiată, să se ridice de pe chilim şi să-i spună Şeherezadei:

          — O, sora mea, mă rog ţie, sfârşeşte povestea aceea mustoasă cu frumosul Hassan Badreddin şi cu soţia lui, fata unchiului său Şamseddin! Erai tocmai la vorbele: „Bunica atunci aruncă o privire poncişă spre hadâmbul Said şi îi zise: …” Ce i-a zis, te rog?

          Iar Şeherezada îi zâmbi suroră-sii şi îi zise:

          — Da, hotărât! Din toată inima şi cu cea mai aleasă bunăvoinţă, am să isprăvesc povestea, da nu până ce sultanul nostru cel polisfetit nu-mi va îngădui!

          Atunci sultanul, care aştepta cu mare nerăbdare sfârşitul, îi spuse Şeherezadei:

          — Poţi să vorbeşti.

          Iar Şeherezada spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bunica lui Agib, burzuluită rău, se uită la rob ponciş şi îi zise:

          — Prăpăditule! Nu carecumva tu l-ai împins la păcat pe copil? Cum de-ai cutezat să-l laşi să intre în magherniţa bucătarilor şi a plăcintarilor?

          La vorbele bunicii lui Agib, hadâmbul se sperie şi se grăbi să tăgăduiască vajnic fapta. Grăi:

          — Nu am intrat în nici o magherniţă; decât numai am trecut pe dinaintea ei!

          Da căpăţânosul de Agib strigă:

          — Pe Allah, ba am intrat prea bine şi am mâncat acolo!

          Şi adăugă cu afurisenie:

          — Şi, bunico, îţi mai spun o dată că a fost mult mai bună zumaricaua de acolo decât cea pe care ne-ai dat-o tu!

          Atunci bunica se înciudă şi mai rău şi se duse bombănind să-i povestească vizirului, cumnatul ei, despre „amarnica blestemăţie a hadâmbului de păcură!” Şi până într-atâta îl stârni pe vizir asupra robului, încât Şamseddin, care din fire era de o mânie cumplită şi care de felul lui se năpustea cu ţipete asupra slugilor, se şi repezi cu cumnată-sa sub cortul în care se aflau Agib şi hadâmbul. Şi răcni:

          — Said! Ai intrat tu cumva, da ori ba, împreună cu Agib în dugheană unui plăcintar?

          Iar hadâmbul speriat răspunse:

          — N-am intrat!

          Da împeliţatul de Agib strigă:

          — Ba da! Am intrat! Iar cât despre ceea ce am mâncat acolo, he he! … bunico! … era atâta de bun încât ne-am îndopat până în gât! Şi-apoi am băut un sorbet minunat cu gheaţă mărunţită! Ya, Allah! Bun mai era! Iar vrednicul plăcintar nu se zgârcise la zahăr, ca bunică!

          Atunci mânia vizirului spori îndoit asupra hadâmbului, căruia i se mai puse o dată aceeaşi întrebare; şi hadâmbul tăgăduia înainte. Atunci vizirul îi zise:

          — Said, eşti un mincinos, şi ai cutezanţa să-l dezminţi pe copilul acesta, care negreşit că spune adevărul. Eu însă am să mă învoiesc a te crede dacă vei putea să înghiţi tot castronul acesta gătit de cumnata mea! Asta îmi va dovedi că eşti nemâncat!

          Atunci Said, măcar că era plin tot, în urma popasului de la Badreddin, gândi să se supună încercării, şi şezu jos dinaintea castronului cu boabe de rodie şi se pregăti să înceapă; dar fu nevoit să se oprească de la întâia înghiţitură, aşa de plin era până în gât. Şi zvârli din gură ceea ce apucase să ia. Da spuse repede că, în ajun, atâta mâncase sub cort cu ceilalţi robi, încât îl lovise o îngreţoşare. Şi vizirul pricepu numaidecât că hadâmbul într-adevăr intrase, chiar în ziua aceea, la plăcintar. Porunci aşadar să fie întins de către robi la pământ, şi căşună asupra-i cu lovituri năprasnice şi din toate puterile lui. Atunci hadâmbul, snopit de lovituri, ceru într-un sfârşit iertare, da ţipând întruna:

          — O, stăpâne al meu, m-a apucat ieri o îngreţoşare!

          Cum vizirul ostenise din pricina bătăii, se opri şi îi spuse lui Said:

          — Hai! Mărturiseşte adevărul!

          Atunci hadâmbul se hotărî şi spuse:

          — Eh, aşa-i, da! Doamne, e adevărat! Am intrat la un plăcintar din suk! Iar zumaricaua lui era atâta de bună cum în viaţa mea nu am mai gustat ceva aşa de bun! Da şi ce nenorocire că am gustat acuma din zumaricaua cea siloasă şi scârboasă de-aici! Ya, Allah! Că rea e asta!

          Atunci vizirul începu să râdă din plin; dar bunica nu se mai putu stăpâni de ciudă şi, înţepată până la sânge, pufni:

          — A, mincinosule! Nu cred că ai putea să ne aduci vreo zumarica de la plăcintarul tău! Asta-i numai o născocire de-a ta! Ci îţi îngădui să te duci şi să ne aduci un farfuriu cu bunătatea aceea! Şi-apoi, dacă o vei aduce, ne va sluji măcar să facem o asemuire între priceperea lui şi a mea! Cumnatul meu să fie judecător!

          Şi hadâmbul răspunse:

          — Da, de bună seamă!

          Atunci bunica îi înmână o jumătate de dinar şi un castron de farfuriu.

          Şi hadâmbul plecă şi ajunse la plăcintărie şi îi spuse plăcintarului:

          — Iacătă! Făcurăm un rămăşag pe zumaricaua ta cu cei de acasă care, şi ei, au gătit o zumarica din boabe de rodie. Aşa că dă-mi dintr-a ta, de o jumătate de dinar. Şi mai ales găteşte-o bine şi fă-o cu tot meşteşugul tău. Că, altminteri, am să mai mănânc o ciomăgeală ca adineaori! Te încredinţez că sunt cotonogit bine!

          Atunci Hassan Badreddin începu să râdă şi spuse:

          — Fii fară teamă! Întrucât zumaricaua pe care am să ţi-o dau nu se mai află pe lume cineva care să poată izbuti una asemenea, afară de maică-mea! Iar maică-mea este acuma în ţări tare depărtate…!

          Pe urmă Badreddin umplu farfuriul robului cu multă grijă, şi îşi isprăvi dichisul mai adăugând oleacă de mosc şi de apă de trandafir. Iar hadâmbul luă farfuriul şi se întoarse iute la corturi. Atunci bunica lui Agib îl luă şi grăbi să guste din ceea ce se afla în el, ca să vadă cât de dulce şi cât de bun era. Şi de-abia îl duse la buze că şi scoase un ţipăt ascuţit şi căzu pe spate… Ghicise mâna fiului ei Hassan.

          Atunci vizirul rămase năuc şi zori să arunce apă de trandafiri pe obrazul bunicii care, peste un ceas, îşi veni în fire. Şi grăi:

          — Allah! Cel ce a făcut zumaricaua aceasta de rodie nu poate să fie decât fiul meu Hassan Badreddin, şi nimeni altul! Sunt încredinţată! Numai eu ştiu s-o gătesc aşa, şi l-am învăţat şi pe Hassan!

          La vorbele ei, vizirul fu bucuros până peste poate şi ardea de nerăbdare să-l vadă pe nepotul său, şi strigă:

          — Allah să îngăduiască strângerea noastră laolaltă!

          Şi pe dată chemă să-i vie slujitorii, chibzui o clipită, ticlui un vicleşug, şi le zise:

          — Douăzeci de inşi dintre voi să se ducă pe dată la dugheana plăcintarului Hassan, ştiut în suk pe numele de Hassan El-Bassri, şi să-i dărâme prăvălia din temelii până în vârf! Cât despre plăcintar, să i se lege mâinile cu cearceaful turbanului şi să-mi fie adus aici, pe sus, da luând bine seama să nu-i faceţi nici cel mai mic rău. Duceţi-vă!

          Şi-apoi încălecă numaidecât pe cal, după ce luă cu sine scrisorile scrise de sultanul de la Egipt, şi alergă la casa cârmuirii, la Dar El-Salam, la dregătorul care era trimisul la Damasc al sultanului Egiptului, stăpânul său! Ajuns la Dar El-Salam, vizirul îi arătă dregătorului cărţile sultanului, iar dregătorul pe dată se temeni, le sărută cu smerenie şi le duse la frunte cu cinstire. Pe urmă se întoarse către vizir şi îi spuse:

          — Porunceşte! Pe cine vrei să ridici?

          El răspunse:

          — Numai un plăcintar din suk!

          Şi dregătorul spuse:

          — Nimica nu este mai lesne!

          Şi le porunci străjerilor lui să meargă şi să le dea o mână de ajutor oamenilor vizirului. Vizirul atunci îşi luă rămas-bun de la caimacam, şi se întoarse la corturi.

          Cât despre Hassan Badreddin, apoi acesta văzu cum soseau asupra-i toţi inşii aceia înarmaţi cu bâte, cu târnăcoape şi cu topoare. Şi cum năvăliră în prăvălie şi prefăcură totul în bucăţele, şi răsturnară pe jos toate zumaricalele şi zaharicalele, şi năruiră toată prăvălia; pe urmă îl înşfăcară pe înfricoşatul de Hassan şi îl cetluiră cu pânza turbanului său, fară a scoate o vorbă. Iar înfricatul de Hassan gândea: „Ya! Allah! Pesemne că zumaricaua de rodii să fie pricina năpastei! Cine ştie ce-or fi putut să găsească la ea!”

          Până la urmă îl duseră, aşadar, pe Hassan sub corturi, dinaintea vizirului. Şi Hassan Badreddin se zbătea amarnic şi striga:

          — Doamne! Ce nelegiuire am săvârşit?

          Vizirul îl întrebă:

          — Tu ai gătit zumaricaua aceea de rodii?

          El răspunse:

          — Da, doamne al meu! Nu carecumva, din întâmplare, veţi fi găsit în zumarica ceva ce are să mă ducă la tăierea capului?

          Şi vizirul răspunse cu asprime:

          — La tăierea capului? Păi asta ar fi osânda cea mai blajină! Aşteaptă-te la mult mai rău! Ai să vezi tu!

          Or, vizirul le spusese celor două hanâme să-l lase să purceadă după voia lui; întrucât nu voia să le dea socoteală asupra iscodelilor lui decât când va fi ajuns la Cairo. Îi chemă, aşadar, pe robii lui cei tineri şi le spuse:

          — Să vină încoace un cămilar de-al nostru. Şi aduceţi şi o ladă mare de lemn.

          Iar robii alergară pe dată. Pe urmă, la porunca vizirului, îl înşfăcară pe înfricoşatul de Hassan şi îl băgară în ladă, apoi închiseră cu grijă capacul. Pe urmă îl încărcară pe cămilă şi ridicară tabăra şi porniră la drum. Merseră ei şi merseră, până noaptea. Atunci se opriră ca să mănânce oleacă; şi îl scoaseră un răstimp şi pe Hassan din ladă; îi dădură şi lui să mănânce, apoi îl băgară îndărăt în ladă. Şi îşi văzură de drum. Şi, din vreme în vreme, poposeau şi-l scoteau afară pe Hassan, ca să-l închidă iarăşi, după încă o iscodeală de-a vizirului, care îl întreba de fiecare dată:

          — Chiar tu eşti cel care a gătit zumaricaua de rodii?

          Şi înfricoşatul de Hassan răspundea neclintit:

          — Da, doamne!

          Iar vizirul striga:

          — Legaţi-l şi puneţi-l îndărăt în ladă!

          Urmară a drumeţi aşa până ce ajunseră la Cairo. Şi, înainte de a intra în cetate, se opriră în mahalaua Zaidania119, iar vizirul porunci iarăşi să fie scos Hassan din ladă şi să fie târât dinainte-i. Şi-atunci zise:

          — Să-mi fie adus un dulgher!

          Şi dulgherul veni, iar vizirul îi spuse:

          — Ia măsura acestui om, în lung şi în lat, şi ciopleşte îndată un stâlp pe potriva lui şi rânduieşte stâlpul pe un car tras de o pereche de bivoli!

          Iar Hassan, înspăimântat, strigă:

          — Doamne! Ce vrei să faci cu mine?

          Iar el răspunse:

          — Să te ţintuiesc la stâlpul ruşinii şi să te fac să intri astfel în cetate, spre a fi de râsul tuturor locuitorilor!

          Iar Hassan strigă:

          — Da care este mişelia pentru care să mi se cadă o atare osândă?

          Atunci vizirul Şamseddin îi spuse:

          — Pentru nebăgarea de seamă pe care ai dovedit-o când ai făcut zumaricaua de rodii! Nu ai pus în ea nici destule mirodii, nici destul zahăr!

          La vorbele acestea, Hassan Badreddin se plesni peste obraji şi se minună:

          — Ya Allah! Aceasta-i nelegiuirea mea? Şi oare pentru aceasta m-ai făcut tu să îndur chinul cel lung al călătoriei, şi nu mi-ai dat să mănânc decât o dată pe zi, şi vrei acuma să mă ţintuieşti la stâlp?

          Iar vizirul, încruntat, răspunse:

          — Păi de bună seamă, toate-s din pricina lipsei de mirodenii! Păi da!

          Atunci Hassan Badreddin rămase uluit până peste fire şi ridică mâinile spre cer şi începu să cugete adânc! Şi vizirul îi zise:

          — La ce te gândeşti?

          El răspunse:

          — O, nu la mare lucru. Numai la smintiţii peste care se vede că eşti căpetenie! Întrucât, dacă nu ai fi cel mai de frunte dintre smintiţi, nu te-ai purta cu mine aşa pentru o pişcătură de mirodii mai puţin într-o zumarica de rodii!

          Şi vizirul îi zise:

          — Păi se cuvine să te învăţ minte, ca să nu mai săvârşeşti greşeala! Or, pentru aceasta, nu aveam decât calea aceasta!

          Iar Hassan Badreddin îi zise:

          — Oricum, faptele tale faţă de mine sunt o ticăloşie cu mult mai nemăsurată! Şi s-ar cădea să te osândeşti tu mai întâi!

          Atunci vizirul îi răspunse:

          — Nu mai este nimica de spus, crucea ţi se cuvine!

          Pe când ei vorbeau acestea, dulgherul, alături, dulgherea întruna la lemnul schingiului, şi din vreme în vreme strecura către Hassan câte o privire pe furiş, că parcă să-i spună: „Hm! Nu i-ai furat nimic!”

          Ast timp, se lăsă noaptea. Atunci îl înşfăcară pe Hassan şi îl băgară iarăşi în ladă. Iar vizirul răcni:

          — Mâine ai să fii răstignit!

          Pe urmă aşteptă câteva ceasuri, până ce Hassan adormi în ladă. Atunci puse să se încarce lada pe spinarea cămilei şi dădu poruncă de plecare, şi merseră până ce ajunseră acasă, la Cairo!

          Şi numai atunci vizirul se hotărî să-şi dea în vileag vicleşugul faţă de fiică-sa şi de cumnată-sa. Aşa că-i spuse fiică-sii Sett El-Hosn:

          — Mărire lui Allah, carele ne-a îngăduit, într-un sfârşit, o, fata mea, să-l găsim pe vărul tău Hassan Badreddin! Este aici! Scoală-te, fata mea, şi fii fericită! Şi fii cu mare grijă să rânduieşti lucrurile şi chilimurile din casă şi din odaia ta de nuntă întocmai în starea în care se aflau în noaptea cea dintâi a nunţii tale!

          Şi numaidecât Sett El-Hosn, măcar că era în dârdora tulburării şi a bucuriei, dădu poruncile de cuviinţă slujnicelor, care se sculară pe dată şi se apucară de treabă şi aprinseră făcliile. Iar vizirul le spuse:

          — Am să vă ajut să vă aduceţi aminte!

          Şi îşi descuie dulapul şi scoase din el hârtia pe care avea însemnate lucrurile, şi toate câte se aflau în casă, cu locurile lor de odinioară. Şi le citi pe îndelete acele însemnări, şi veghe ca fiecare lucru să fie pus la locul lui dintâi. Şi treaba fu făcută atâta de bine, încât până şi ochiul cel mai iscoditor s-ar fi crezut a fi de faţă chiar la noaptea nunţii frumoasei Sett El-Hosn cu grăj darul cel cocoşat.

          Apoi vizirul aşeză, cu chiar mâna sa, la locul pe care se aflau odinioară, hainele lui Badreddin: turbanul pe scaun, izmenele de noapte pe patul răvăşit, şalvarii şi caftanul pe divan, iar sub ele punga cu mia de dinari şi cu senetul evreului, şi nu uită nici să coasă la loc, între fes şi cearşaful turbanului, pânza ceruită.

          Pe urmă îi spuse fiicei sale să se îmbrace la fel ca în noaptea dintâi, să intre în odaia de nuntă şi să se pregătească a-l primi pe vărul şi soţul ei Hassan Badreddin şi, când el va intra, să-i spună: „O, ce mult ai zăbovit la umblătoare! Pe Allah, dacă eşti stricat la stomac, de ce nu-mi spui? Ori nu sunt eu un bun al tău şi roaba ta?” O mai sfătui, măcar că Sett El-Hosn nu avea deloc trebuinţă de un atare sfat, să fie tare dulce cu vărul ei şi să-l facă să petreacă noaptea cea mai desfătată cu putinţă, fară a uita taifasul şi stihurile cele frumoase ale poeţilor.

          Pe urmă vizirul însemnă pe hârtie ziua aceea fericită. Şi porni spre odaia unde se afla lada în care zăcea Hassan cetluit. Porunci să fie scos afară pe când dormea, îi dezlegă picioarele, care erau legate, îl dezbrăcă şi îi puse numai o cămaşă subţire şi o tichie pe cap, întocmai ca în noaptea nunţii. Sfârşind, vizirul se furişă repede, deschizând uşile care duceau spre odaia de nuntă, şi îl lăsă pe Hassan să se trezească singurel.

          Iar Hassan se trezi în curând şi, năucit cu totul că se vedea aşa, aproape gol, în sala aceea luminată minunat şi care nu i se părea străină, îşi zise în sineşi: „Ia să te vedem, băiete! Te afli în visul cel mai adânc ori eşti treaz?”

          După clipele dintâi de uluială, se încumetă să se ridice şi să facă vreo câţiva paşi afară din sală, pe una dintre uşile deschise. Şi pe dată i se curmă răsuflarea: vedea şi cunoştea aidoma încăperea în care se întâmplase petrecerea de pomină în cinstea lui şi în paguba cocoşatului şi, prin uşa deschisă ce dă spre odaia de nuntă, îşi văzu pe scaun turbanul, şi pe divan şalvarii şi hainele. Atunci sudoarea îi scaldă fruntea şi şi-o şterse cu mâna. Şi îşi zise: „La, la! Sunt treaz oare? Dorm? Ţţ, ţţ! Sunt nebun!” Porni însă mai departe, da călcând înainte cu un picior şi dând îndărăt cu celălalt, fară a îndrăzni mai mult şi ştergându-şi mereu fruntea scăldată de sudoarea rece. Pe urmă, într-un sfârşit, strigă:

          — Ci, pe Allah! Nu mai încape îndoială, chiar aşa-i, măi băiete! Nu-i deloc vreun vis! Şi erai, dreptu-i, închis bine şi cetluit într-o ladă! Nu, deloc nu e vis!

          Şi, spunând acestea, ajunse la uşa de intrare în odaia miresei, şi, cu grijă, îndrăzni să-şi strecoare capul.

          Şi pe dată, de sub pologul de mătase albastră şi subţire, Sett El-Hosn, întinsă în toată frumuseţea ei goală, ridică galeşă marginile pologului şi îi spuse:

          — O, stăpânul meu drag! Mult ai zăbovit la umblătorile alea! Uf, vino degrabă! Vino!

          La vorbele ei, bietul Hassan începu să râdă în hohote ca un mâncător de haşiş ori ca un fumător de mac şi începu să icnească:

          — Hu! Hi! Hu! Ce vis năuc! Ce vis aiurit!

          Pe urmă păşi mai departe înainte, de parcă ar fi călcat pe şerpi, cu o grijă nemărginită, sumeţindu-şi poalele cămăşii cu o mână şi pipăind împrejur cu mâna cealaltă, ca un orb sau ca un om beat.

          Pe urmă, nemaiputând de tulburare, şezu jos pe chilim şi începu să cugete adânc, făcând din mâini nişte semne de uluială smintite. Şi vedea acolo, dinainte-i, şalvarii lui aşa cum erau, înfoiaţi şi cu cutele bine rânduite, turbanul lui de la Bassra, caftanul lui şi, dedesubt, băierile pungii, atârnând.

          Şi iarăşi Sett El-Hosn grăi dinlăuntrul crivatului şi îi spuse:

          — Ce ai, dragule? Te văd tare buimăcit şi cam tremurând. A, la început nu erai aşa! Nu cumva, din întâmplare…?

          Atunci Badreddin, stând jos mai departe şi ţinându-şi fruntea cu amândouă mâinile, începu să deschidă şi să închidă gura într-o pornire de râs smintit, şi izbuti să îngaime într-un sfârşit:

          — Ha, ha! Zici că la început nu eram aşa! Care început? Şi care noapte? Pe Allah! Păi sunt ani şi ani de când lipsesc! Ha! Ha!

          Atunci Sett El-Hosn îi spuse:

          — O, dragule, linişteşte-te! Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi! Linişteşte-te! Eu vorbesc de noaptea de-acum, pe care ţi-ai petrecut-o în braţele mele, de chiar noaptea când berbecele a pătruns vârtos de cincisprezece ori în spărtura cetăţii! Dragule! Ai ieşit numai până la umblători. Şi ai zăbovit acolo preţ de vreun ceas! Of, văd că pesemne te-ai stricat la stomac! Vino, dar, să te încălzesc, vino, iubitule, vino, inima mea şi ochii mei!

          Dar Badreddin râdea înainte ca un smintit; pe urmă zise:

          — Poate că e adevărat ce spui tu! Ci…! Aşa că de bună seamă trebuie să fi adormit la umblătoare, şi acolo, în tihnă deplină, oi fi visat un vis tare urât!

          Pe urmă adăugă:

          — Of, da! Tare urât! Închipuieşte-ţi că am visat că eram ceva ca un fel de bucătar ori de plăcintar într-o cetate care se cheamă Damasc, în Siria, tare departe! Da! Şi că mi-am petrecut acolo zece ani cu meseria asta! Am mai visat şi de un băieţel, un vlăstar de viţă aleasă, neîndoielnic, însoţit de un hadâmb! Şi mi s-a întâmplat cu ei cutare şi cutare păţanie…

          Şi bietul Hassan, simţind sudoarea cum îi scaldă fruntea, şi-o şterse, dar, ştergând-o, simţi urma loviturii cu piatră, şi sări în sus strigând:

          — Ba nu! Iacătă urma unei lovituri cu o piatră zvârlită de copilul acela! Nu se poate spune că nu a fost destul de straşnică!

          Pe urmă cugetă o clipită şi adăugă:

          — Ori mai degrabă nu! Este numai un vis, într-adevăr! Lovitura poate că e o lovitură pe care oi fi căpătat-o mai odinioară de la tine, Sett El-Hosn, în zbengurile noastre!

          Pe urmă zise:

          — Să-ţi spun visul mai departe. În cetatea aceea a Damascului am ajuns, habar nu am cum, într-o dimineaţă, aşa cum mă vezi, numai în cămaşă şi cu tichia cea albă! Tichia ghebosului! Iar locuitorii! … nici nu prea ştiu ce vroiau de la mine! Şi m-am pomenit moştenitor peste prăvălia unui plăcintar, un preacinstit bătrân! … Păi da! Păi da! Nu-i nicidecum un vis! Am făcut o zumarica din boabe de rodie care, pare-se, nu avea destule mirodenii! … Şi-atunciL. Ia să vedem! … Oare chiar numai să fi visat toate astea? Şi să nu fi fost nimica aievea?

          Atunci Sett El-Hosn strigă:

          — Dragule, chiar că tare anapoda vis ai avut! Mă rog ţie, spune-mi-l până la capăt!

          Şi Hassan Badreddin, oprindu-se întruna că să se minuneze, îi istorisi frumoasei Sett El-Hosn toată povestea, vis ori trezie, de la început până la sfârşit. Pe urmă adăugă:

          — Şi apoi iacătă că eram cât pe-aci să fiu răstignit! Şi-aş fi şi fost, dacă visul nu s-ar fi destrămat la vreme. Ya Allah! Încă mai sunt plin de sudoare din lada aceea!

          Şi Sett El-Hosn îl întrebă:

          — Da pentru ce vroiau să te răstignească?

          El răspunse:

          — Păi tot din pricina puţinătăţii mirodiilor din zumaricaua de boabe de rodie! Da! Amarnicul stâlp al ruşinii era gata şi mă aştepta cu un car tras de o pereche de bivoli de la Nil! Ci, din mila lui Allah, toate nu au fost decât un vis, că într-adevăr pierderea prăvăliei mele de plăcintar, dărâmată cum a fost din creştet până în temelie, mi-ar fi pricinuit un necaz până peste măsură!

          Atunci Sett El-Hosn, nemaiputând, sări din pat şi veni să se arunce la gâtul lui Hassan Badreddin, şi îl strânse la piept, îmbrăţişându-l şi topindu-l în sărutări. Iar el nici nu cuteza să se mişte. Şi deodată strigă:

          — Nu! Nu! Toate acestea sunt vis! Pe Allah! Unde mă aflu? Care este adevărul?

          Şi bietul Hassan, dus cătinel la pat de braţele dulcei Sett El-Hosn, se întinse istovit şi căzu într-un somn greu, vegheat de Sett El-Hosn, care îl auzea cum murmura prin somn când vorbele: „E un vis!”, când vorbele: „Nu! E aievea!”

          Odată cu dimineaţa, liniştea se întoarse în minţile lui Hassan Badreddin care, trezindu-se din somn, se pomeni tot în braţele calde ale frumoasei Sett El-Hosn, şi-l văzu dinainte-i, stând în picioare la capul patului, pe moşul său, vizirul Şamseddin, care pe dată îi ură bună pace. Iar Badreddin îi spuse:

          — Da nu chiar tu eşti acela care a poruncit să fiu legat de mâini şi să mi se dărâme prăvălia? Şi toate astea din pricina puţinătăţii de mirodii din zumaricaua de boabe de rodie?

          Atunci vizirul Şamseddin, nemaiavând nici un temei să tacă, grăi:

          — O, copilul meu, iacătă adevărul! Tu eşti Hassan Badreddin, nepotul meu, fiul răposatului meu frate Nureddin, vizirul de la Bassra! Iar eu nu te-am pus să înduri toate acele necazuri, decât spre a avea o dovadă mai mult despre cine eşti, şi să mă încredinţez că tu eşti într-adevăr acela care a intrat în patul fiicei mele, în cea dintâi noapte a nunţii ei. Şi dovada aceasta am avut-o atunci când am văzut (întrucât eram pitit în spatele tău) că tu cunoşti bine şi casă şi lucrurile din casă, pe urmă turbanul tău, şalvarii şi punga, şi mai cu seamă senetul din pungă şi înscrisul ascuns în turban, în care se află poveţele tatălui tău Nureddin. Aşa că să mă ierţi, copilul meu! Întrucât nu aveam la îndemână decât calea aceasta ca să te dovedesc, eu care nu te mai văzusem niciodată mai înainte, dat fiind că te-ai născut la Bassra! Copilul meu, toate astea se datoresc unei gâlceve mărunte, ivite odată demult între tatăl tău, care a fost fratele meu Nureddin, şi mine, moşul tău!

          Şi vizirul îi istorisi toată povestea, pe urmă îi spuse:

          — O, copilul meu! Cât despre mama ta, am luat-o cu mine de la Bassra, şi ai s-o vezi numaidecât, ca şi pe fiul tău Agib, rodul nopţii tale dintâi de nuntă cu mama lui! Şi vizirul fugi să-i cheme.

          Şi cel dintâi sosi Agib care, de data aceasta, se aruncă de gâtul tatălui său, fară a se mai teme de el, cum se temuse de plăcintarul cel drăgăstos; iar Badreddin, de bucurie, prociti stihurile acestea:

          De la plecarea ta, iubite, eu n-am mai contenit să plâng.

          Şi mări de lacrimi năpădiră din ochii-mi fără istovire.

          Şi m-am jurat: dacă vreodată la pieptu-mi am să te mai strâng, Nu voi mai plânge niciodată, nici pomenind de despărţire!

          Şi iată-acuma fericirea se năpusteşte-asupra-mi, grea, Şi cu atâta repejune şi cu atâta vijelie, Încât îmi rupe jurământul – şi-ncepe fară voia mea Potopul lacrimilor iarăşi – dar e potop de bucurie!

          Şi soarta s-ajurat, şi Timpul, să-mi fie cobe-n veci de veci.

          Ci eu, o, Timp amar, o, Soartă, vă-ncalc cu grabă jurământul Se-ntoarse fericirea-ntreagă, cu tot ce-mi datorase, deci!

          Mi s-a întors iubitu-acasă, după ce-a colindat pământul.

          Tu, inimă a mea, te-aşterne naintea lui cum se cuvine, Desfă-ţi centurile-aşteptării, slujeşte-l îndelung şi bine!

          Nici nu apucă el să le rostească de-a binelea, că bunica lui Agib, însăşi mama lui Badreddin, se şi arătă hohotind de plâns şi se aruncă în braţele lui, aproape pierită de bucurie.

          Şi, după potopul de îmbrăţişări, în lacrimi de bucurie, îşi istorisiră laolaltă păţaniile şi necazurile şi toate câte le înduraseră.

          Pe urmă mulţumiră toţi lui Allah că îi adunase într-un sfârşit împreună sănătoşi şi teferi, şi începură iarăşi să trăiască în veselie şi în bucurie desăvârşită, şi în huzu-ruri neprihănite, şi tot aşa până la sfârşitul zilelor lor, care fură tare spornice, şi lăsând o sumedenie de copii, toţi frumoşi ca luna şi ca stelele.

          Şi aceasta-i, o, norocitule sultan, îi spuse Şeherezada sultanului Şahriar, povestea cea minunată pe care vizirul Giafar Al-Barmaki i-o istorisi califului Harun Al-Raşid, emirul drept-credincioşilor, în cetatea Bagdadului!

          Da! Aceasta-i povestea păţaniilor vizirului Şamseddin, a fratelui său, vizirul Nureddin, şi a lui Hassan Badreddin, fiul lui Nureddin!

          Iar califul Harun Al-Raşid nu zăbovi să spună:

          — Pe Allah! Uluitoare şi minunată poveste!

          Şi, de mulţumire, nu numai că îi dărui vizirului său Giafar iertarea pentru arapul Rihan, da îl mai şi luă sub aripa dragostei lui pe tânărul care fusese soţul femeii căsăpite din Povestea cu cele trei mere şi, spre a-l alina de pierderea soţiei sale jertfite pe nedrept, i-o dărui de cadână pe una dintre cele mai frumoase fecioare, îi hotărî huzmeturi strălucite şi şi-l legă prieten de inimă şi tovarăş la ospeţe. Pe urmă le porunci calemgiilor domneşti să scrie povestea aceea minunată cu scrierea lor cea mai frumoasă, şi s-o închidă cu grijă în dulapul cu scripte, spre a sluji de învăţătură copiilor copiilor lor.

          — Ci, urmă iscusita şi chibzuita Şeherezada, către sultanul Şahriar, stăpânul de peste insulele indieneşti şi chinezeşti, nu care cumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea aceasta ar fi la fel de minunată ca aceea pe care am să ţi-o istorisesc, dacă nu eşti ostenit!

          Iar sultanul Şahriar îi spuse:

          — Şi care-i acea poveste?

          Şeherezada răspunse:

          — Este cu mult mai frumoasă decât toate celelalte!

          Iar Şahriar îi spuse:

          — Şi cum îi zice? Ea răspunse:

          — Îi zice Povestea cu croitorul, cu cocoşatul, cu evreul, cu creştinul şi cu bărbierul din Bagdad!

          Şi sultanul Şahriar răspunse:

          — De bună seamă, poţi s-o povesteşti!

Atunci Giafar Al-Barmaki spuse:

          Află, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că era în ţara Misrului99 un sultan drept şi făcător de bine. Sultanul acela avea un vizir înţelept şi cărturar, priceput la ştiinţe şi la scripturi, şi vizirul acela era un bătrân tare în vârstă; da avea doi copii ca două lune: pe cel mare îl chema Şamseddin100, iar pe cel mic îl chema Nureddin101; dar Nureddin, cel mic, de bună seamă că era mai frumos şi mai bine făcut decât Şamseddin, care de altminteri era desăvârşit; dar Nureddin nu-şi avea seamăn în lumea întreagă. Era atâta de răpitor încât frumuseţea lui era vestită pe toate meleagurile, şi mulţi călători veneau în Egipt, din ţările cele mai depărtate, numai pentru bucuria de a se minuna de desăvârşirea lui şi de trăsăturile chipului său.

          Vru soartă ca vizirul, părintele lor, să moară. Iar sultanul rămase tare mâhnit. Aşa că îi chemă să vină la el pe cei doi fraţi şi le spuse să se apropie de el, şi porunci să fie înveşmântaţi cu caftane de fală, şi le zise:

          — Din ceasul de-acum, aveţi să îndepliniţi pe lângă mine slujbele părintelui vostru.

          Ei atunci se bucurară şi sărutară pământul între mâinile sultanului. Pe urmă orânduiră să tină o lună întreagă slujbele de înmormântare ale tatălui lor; şi după aceea, intrară în dregătoria lor cea nouă de viziri; şi fiecare dintre ei îndeplinea pe rând, vreme de o săptămână, slujbele vizieriei. Iar când sultanul pleca în vreo călătorie, nu lua cu sine decât pe unul dintre cei doi fraţi.

          Or, într-o noapte ca toate nopţile, se făcu că sultanul trebuia să plece a doua zi de dimineaţă; iar rândul la vizierie în săptămâna aceea cădea în seama lui Şamseddin, fratele mai mare; şi cei doi fraţi tăifăsuiau ba de una, ba de alta, spre a-şi trece seara. În şirul pălăvrăgelilor, cel mare îi spuse celui mic:

          — O, fratele meu, trebuie să-ţi spun că gândul meu este să chibzuim a ne însura; şi însurătoarea noastră să se facă în aceeaşi noapte pentru amândoi.

          Iar Nureddin răspunse:

          — Fă precum ţi-e voia, o, fratele meu, întrucât eu sunt de o părere cu tine în toate.

          Odată ce această întâie înţelegere fu statornicită între ei, Şamseddin îi spuse lui Nureddin:

          — După ce, cu mila lui Allah, avem să ne împerechem cu două copile, şi după ce avem să ne culcăm cu ele în aceeaşi noapte, şi după ce ele au să nască în aceeaşi zi şi – de-o vrea Allah!

          — Au să dea viaţă, soţia mea unei fetiţe, iar soţia ta unui băietei, atunci va trebui să-i însurăm pe copii unul cu altul, ca pe nişte veri ce vor fi!

          Atunci Nureddin răspunse:

          — O, fratele meu, şi-atunci ce socoţi a cere de la fiul meu ca zestre spre a i-o da pe fiica ta?

          Iar Şamseddin spuse:

          — Voi lua de la fiul tău, ca preţ pentru fata mea, trei mii de dinari de aur, trei livezi şi trei sate dintre cele mai bune din Egipt. Şi chiar că acestea vor fi cam puţin lucru ca despăgubire pentru fata mea. Iar dacă flăcăul, fiul tău, nu va vroi să primească învoiala, nimica nu se va încheia între noi.

          La asemenea vorbe, Nureddin răspunse:

          — Nu judeci bine! Ce este, la urma urmei, cu zestrea aceasta pe care vrei s-o ceri de la fiul meu? Oare tu uiţi că noi suntem doi fraţi şi că suntem chiar doi viziri într-unul singur? În locul unei cereri ca asta, s-ar cădea să i-o dai fiului meu pe fiica ta ca pe un peşcheş, fără a te gândi să-i ceri nici un fel de zestre. Şi-apoi tu nu ştii că bărbatul preţuieşte oricând mai mult decât muierea? Or, fiul meu este un bărbat, iar tu îmi ceri o zestre pe care fiica ta s-ar cădea ca ea s-o aducă! Faci că negustorul acela care, nevrând să-şi vândă marfa, începe, spre a-l alunga pe muşteriu, cu a cere un preţ împătrit pe untul lui!

          Atunci Şamseddin îi spuse:

          — Văd limpede că tu îţi închipui cu adevărat că fiul tău este mai de soi decât fata mea. Or, faptul îmi dovedeşte că eşti lipsit cu totul de judecată şi de bun-simţ, şi mai cu seamă de îndatorinţă. Că, de vreme ce pomeneşti de vizierie, au tu uiţi că numai mie îmi datorezi huzmeturile tale cele înalte şi că, dacă te-am luat părtaş cu mine, am făcut-o numai din milă faţă de tine şi ca să poţi să mă ajuţi în treburile mele? Da fie! Poţi să spui ce-ţi place! Ci eu, de vreme ce vorbeşti aşa, nu mai vreau s-o mărit pe fiica mea cu fiul tău, măcar de-ai cântări-o şi în aur!

          La vorbele lui, Nureddin rămase tare înciudat şi grăi:

          — Păi da nici eu nu mai vreau să-l însor pe fiul meu cu fiica ta!

          Şi Şamseddin răspunse:

          — Da! Am isprăvit! Şi-acuma, întrucât mâine trebuie să plec cu sultanul, nu voi avea vreme să te fac să simţi toată necuviinţa vorbelor tale. Da pe urmă ai să vezi tu! Când m-oi întoarce, de-o vrea Allah, are să se întâmple ce are să se întâmple!

          Atunci Nureddin plecă tare posomorât de toată istoria, şi se duse să doarmă singur, potopit de gânduri negre.

          A doua zi dimineaţa, sultanul, însoţit de vizirul Şamseddin, porni în călătorie şi se îndreptă înspre Nil, pe care îl trecu în luntre spre a ajunge la Ghezirah102; şi de acolo se duse la Piramide.

          Ast timp, Nureddin, după ce îşi trecuse noaptea aceea într-o mohorală grea, din pricina purtării fratelui său, se sculă de cu zori, îşi făcu spălările cele îndătinate şi rosti rugăciunea dintâi a dimineţii; pe urmă se duse la dulapul său, de unde luă o desagă pe care o umplu cu aur, gândind necontenit la vorbele făloase ale fratelui său faţă de el şi la umilinţa îndurată; şi îşi aduse aminte de stihurile acestea, pe care le rosti:

          Du-te, prietene drag! Părăseşte meleagul părintesc, şi toate lasă!

          Îţi vei găsi şi-n alte părţi prieteni, în locul celor care-i laşi acasă.

          Du-te! Fugi dintre ziduri! Şi ridică-ţi un cort în câmpurile nesfârşite!

          Departe-acolo vei găsi aleanul şi bucuria vieţii liniştite.

          În mândrele saraiuri daurite nu-i nici credinţă, nici prietenie.

          Ascultă-mă: fugi dintre-ai tăi departe, afundă-te-n adâncă străinie!

          Că m-am uitat la apa stătătoare cum se bâhleşte colcăind spurcata, S-ar lecui de neagra-mpuţiciune de-ar curge iar. Altminteri – niciodată!

          Că m-am uitat apoi la luna plină, şi ochiul ei rotund l-am cunoscut.

          Ci de m-aş fi rotit ca ea prin ceruri, câte pământuri, ah, n-aş fi văzut!

          Da leul? Aş mai fi vânat vreun leu, de nu i-aş fi călcat nicicând pădurea?

          Săgeata, apoi? Ar mai săgeta, de n-ar pleca din arcul ei aiurea?

          Da aurul cel falnic? Da argintul? Ar fi doar nişte pietre fără rost, De n-ar fi scoase-afar din zăcământul în care stau din veci la adăpost!

          Însăşi lăuta dulce grăitoare ar fi o biată ciotură tăcută, De n-ar fi retezat-o din pădure, s-o meşterească, mâna pricepută.

          Aşa că du-te! Şi vei străluci! De vei rămâne-aici înlănţuit, Să ştii: nu vei ajunge niciodată la piscul către care ai pornit!

          După ce isprăvi de spus stihurile, porunci unuia îl între robii lui cei tineri să-i pună şaua pe o catârcă de culoarea sturzului, mare şi cu mersul sprinten. Iar robul îi găti cea mai frumoasă dintre catârce, o înşăuă cu o şa împodobită cu atlaz şi cu aur, cu nişte scări indieneşti, cu un cioltar de catifea de la Ispahan, şi o dichisi atâta, încât catârca păru întocmai ca o mireasă îmbrăcată în haine noi şi sclipind toată. Pe urmă Nureddin mai porunci să se pună peste toate astea un chilim mare de mătase, precum şi un chilim micuţ de rugăciune; şi, când totul fu gata, puse desaga plină cu aur şi cu nestemate între chilimul cel mare şi chilimul cel mic. Când isprăvi, îi spuse băiatului şi tuturor celorlalţi robi:

          — Eu de-aici mă duc să dau o raită afară din cetate, înspre Kaliubia103, unde socot să poposesc trei nopţi, întrucât simt că am o strângere de inimă şi vreau să mă duc să mi-o uşurez pe acolo, răsuflând adierile câmpului. Şi nu vreau să vină nimeni cu mine!

          Pe urmă, după ce îşi mai luă nişte merinde pentru drum, încălecă pe catârcă şi plecă grabnic. Odată ieşit din Cairo, merse atâta de îndârjit, încât la prânz ajunse în Belbeis104, unde poposi; descălecă de pe catârcă, spre a se odihni şi spre a o lăsa şi pe ea să se odihnească, mâncă oleacă, apoi cumpără din Belbeis toate cele de care s-ar fi putut să aibă trebuinţă, fie pentru sine, fie pentru tainurile catârcei, şi purcese iarăşi la drum. Peste două zile, chiar la amiază, mulţumită catârcei lui de soi, ajunse în sfânta cetate a Ierusalimului. Acolo se dete jos de pe catârcă, se odihni, o lăsă şi pe catârcă să se odihnească, scoase câte ceva de-ale gurii din sacul cu merinde şi mâncă; iar când isprăvi, îşi puse sacul sub cap, pe pământ, după ce aşternuse pe jos chilimul cel mare de mătase, şi adormi, tot gândindu-se cu mânie la purtarea fratelui său faţă de sine.

          A doua zi, de cu zori, sări iarăşi în şa, şi nu conteni de data aceasta să meargă în goană spornică până ce ajunse în cetatea Alepului105. Acolo trase la unul dintre hanurile din cetate şi petrecu trei zile în linişte deplină, să se odihnească şi să lase şi catârca să se odihnească; pe urmă, după ce se sătură de aerul cel bun de la Alep, chibzui să plece mai departe. Drept aceea, încălecă iarăşi pe catârcă, după ce cumpărase nişte zaharicale gustoase cum se fac la Alep, îndopate cu fistic şi cu migdale şi oploşite sub o coajă de zahăr, tot lucruri pe care el le preţuia mai presus de orice, de când era mic.

          Şi îşi lăsă catârca să meargă în voia ei, întrucât nici nu mai ştia unde se găseşte, odată ieşit din Alep. Şi merse aşa, zi şi noapte, cu atâta spor, până ce într-o seară, după asfinţitul soarelui, ajunse în cetatea Bassrei, da el habar n-avea că cetatea aceea era Bassra. Întrucât nu află numele cetăţii decât după ce opri la un han şi întrebă acolo. Descălecă de pe catârcă, o despovără de chilimuri şi de merinde şi de desagă şi i-o lăsă în seama străjerului de la han, s-o plimbe oleacă, pentru că nu cumva să se sângereze dacă s-ar odihni prea dintr-odată. Iar cât despre Nureddin însuşi, apoi el îşi aşternu chilimul şi şezu să se odihnească.

          Străjerul de la han luă, aşadar, catârca de frâu şi începu s-o îndemne să umble. Or, se întâmplă că, taman la ceasul acela, vizirul din Bassra sta la fereastra saraiului său şi se uita pe uliţă. Aşa că zări catârca aceea frumoasă şi văzu şi falnica ei înfotăzare de mare preţ, şi gândi că numaidecât trebuie să fie a vreunui vizir dintre vizirii de pe alte meleaguri, ori chiar a vreunui sultan dintre sultani. Aşa că, tot privind-o, fu cuprins de o minunare mare; pe urmă porunci unuia dintre robii săi cei tineri să i-l aducă de îndată pe străjerul de la poarta hanului, cel care preumbla catârca. Şi copilul dădu fuga după străjer şi îl aduse dinaintea vizirului. Atunci străjerul veni şi sărută pământul dintre mâinile vizirului, care era un moşneag tare bătrân şi tare falnic. Şi vizirul îi zise străjerului:

          — Cine este stăpânul catârcei şi care-i este cinul?

          Străjerul răspunse:

          — O, doamne al meu, stăpânul catârcei este un om tânăr de tot şi tare frumos, într-adevăr, plin de vino-ncoace, îmbrăcat strălucit ca un fiu de cine ştie ce mare negustor; şi toată înfăţişarea lui te face să-l preacinsteşti şi să te minunezi de el.

          La vorbele portarului, vizirul se ridică în picioare şi încălecă pe cal şi se duse cu toată grabă la han şi intră în curte. La vederea vizirului, Nureddin se ridică în picioare şi se repezi în întâmpinarea lui, şi îl ajută să coboare de pe cal. Atunci vizirul făcu temeneaua îndătinată, iar Nureddin îi răspunse la temenea şi îl primi cu multă prietenie; iar vizirul şezu jos lângă el şi îl întrebă:

          — Copilul meu, de unde vii şi ce cauţi la Bassra?

          Iar Nureddin îi spuse:

          — Doamne al meu, vin de la Cairo, care este cetatea mea şi unde m-am născut. Tatăl meu era vizirul sultanului de la Egipt; dar a murit, spre a se duce întru mila lui Allah!

          Pe urmă Nureddin îi istorisi vizirului toată pătărania, de la început până la sfârşit. Şi adăugă:

          — Da am luat straşnica hotărâre să nu mă mai întorc în Egipt, până ce nu am să călătoresc mai întâi peste tot şi până ce nu am să umblu prin toate cetăţile şi prin toate olaturile!

          La vorbele lui Nureddin, vizirul spuse:

          — Copilul meu, nu te lua după asemenea gânduri păgubavnice, de drumeţie fără contenire, întrucât te vor duce la pieire. Ştii că drumeţitul prin ţări străine aduce prăbuşirea şi sfârşitul sfârşiturilor! Ascultă-mi sfaturile, copilul meu, întrucât mult mi-e teamă pentru tine de năprasnele vieţii şi ale soroacelor!

          Pe urmă vizirul le porunci robilor să deşeueze catârca şi să strângă chilimurile şi mătăsurile; şi îl luă pe Nureddin cu sine acasă la el, şi îl pofti într-un iatac, unde îl lăsa să se odihnească, după ce îi aduse toate câte puteau să i fie de trebuinţă.

          Nureddin şezu astfel o vreme la vizir; iar vizirul îl vedea în toate zilele şi îl copleşea cu huzururi şi cu hatâruri. Şi, până într-un sfârşit, ajunse de-l îndrăgi până peste poate pe Nureddin, şi într-atâta încât într-o zi îi spuse:

          — Copilul meu, am îmbătrânit de tot şi nu am nici un urmaş de parte bărbătească. Şi Allah m-a miluit cu o fată, care chiar că te ajunge la frumuseţe şi în desăvârşiri; şi, până astăzi, nu m-am înduplecat faţă de niciunul dintre cei care mi-au cerut-o în căsătorie. Da acuma, dacă te-am îndrăgit din inimă cu o dragoste atâta de mare, iacătă că vin să te întreb, de nu vrei să te învoieşti a o primi pe fiica mea, ca pe o roabă în slujba ta! Întrucât tare jinduiesc să fii soţul fetei mele. Dacă binevoieşti a primi, mă duc numaidecât la sultan şi îi spun că eşti nepotul meu, sosit de curând de la Egipt, şi că ai venit la Bassra anume spre a mi-o cere pe fata mea în căsătorie. Iar sultanul, pentru mine, are să te ia ca vizir în locul meu. Întrucât am îmbătrânit de tot şi am ajuns să caut tihnă. Şi are să-mi fie un desfăt mare să-mi împlineşti casa, şi să nu o mai părăseşti.

          La îmbierea aceea a vizirului, Nureddin tăcu şi lăsă ochii în jos; pe urmă grăi:

          — Ascult şi mă supun!

          Apoi vizirul fu bucuros până peste măsură şi numaidecât le porunci robilor să pregătească ospăţul, să împodobească şi să lumineze sala de primire, cea mai mare, aceea păstrată anume pentru cei mai mari dintre emiri.

          Pe urmă îi strânse pe toţi prietenii săi şi îi pofti pe toţi mai-marii din împărăţie şi pe toţi neguţătorii de seamă din Bassra; şi toţi veniră să se înfăţişeze între mâinile sale. Atunci vizirul, spre a le arăta pricina pentru care îl alesese pe Nureddin, dându-i întâietate faţă de toţi ceilalţi, le spuse:

          — Am avut un frate care a fost vizir la curtea de la Egipt, şi Allah l-a binecuvântat cu doi feciori, aşa precum pe mine, ştiţi şi voi, m-a binecuvântat cu o fată. Or, fratele meu, înainte de a muri, m-a îndemnat stăruitor s-o mărit pe fata mea cu unul dintre băieţii lui, iar eu i-am făgăduit. Or, iacătă-l dinainte-vă chiar pe tânărul, care este unul dintre cei doi fii ai fratelui meu, vizirul. Şi a venit aici cu acest scop. Iar eu tare doresc să scriu senetul lui de căsătorie cu fata mea, iar el să vină şi să pălătuiască împreună cu ea în casa mea.

          Atunci toţi răspunseră:

          — Da, de bună seamă! Ceea ce faci tu ţinem pe capetele noastre!

          Şi atunci toţi musafirii se înfruptară din ospăţul cel straşnic, băură tot soiul de vinuri şi mâncară o grămadă de zumaricale şi de zaharicale; pe urmă, după ce sălile fură stropite cu apă de trandafiri, îşi luară bun rămas de la vizir şi de la Nureddin.

          Apoi vizirul le porunci robilor copii să-l ducă pe Nureddin la hammam şi să-l ajute să facă o scaldă minunată. Şi vizirul îi dărui un caftan, chiar dintre caftanele sale cele mai frumoase; pe urmă îi trimise ştergarele, lighenele de aramă pentru scăldătoare, căţuiele de miro denii şi toate celelalte lucruri trebuitoare. Iar Nureddin se îmbăie şi ieşi de la hammam, după ce se îmbrăcă în caftanul cel nou; şi ieşi frumos ca luna plină în cea mai frumoasă dintre nopţi. Pe urmă Nureddin încălecă pe catârca lui de culoarea sturzului şi se duse la saraiul vizirului, străbătând uliţele, pe unde tot norodul se minună de el şi scotea strigăte uluite de frumuseţea lui şi de măiestria lui Allah. Se dete jos de pe catârcă, intră la vizir şi îi sărută mâna. Atunci vizirul…

          Şi, în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte cum era, nu vroi să se prilejuiască mai mult în noaptea aceea.

          Dar când fu cea de a douăzecea noapte, Şeherezada urmă:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul se ridică şi îl întâmpină cu mare bucurie pe frumosul Nureddin, şi îi spuse:

          — Hai, fiul meu, dă fuga şi intră la soţia ta, şi fii fericit! Iar mâine am să merg cu tine la sultan. Acuma nu mai am să-i cer lui Allah pentru tine decât toate hatârurile şi toate milele sale.

          Atunci Nureddin sărută încă o dată mâna vizirului, socrul său, şi intră în iatacul copilei. Şi se petrecu ceea ce se petrecu!

          Şi-aşa cu Nureddin!

          Cât despre fratele său, Şamseddin, la Cairo… iacătă! După ce se sfârşi călătoria, pe care o făcuse împreună cu sultanul Egiptului, trecând pe la Piramide şi de acolo prin alte locuri, se întoarse acasă. Şi fu cuprins de griji că nu-l găsi pe fratele său Nureddin. Ceru ştiri despre el de la slugile lui, care îi răspunseră:

          — După ce ai plecat cu sultanul, în chiar ziua aceea, stăpânul nostru Nureddin a încălecat pe catârca lui înfotăzată cu mare fală ca pentru zilele de sărbătoare, şi ne-a spus: „Mă duc prin părţile Kaliubiei, şi am să lipsesc o zi sau două, întrucât îmi simt pieptul apăsat şi am trebuinţă de oleacă de aer. Da niciunul dintre voi să nu vină după mine!” Şi, din ziua aceea şi până astăzi, nu mai avem nici o ştire despre el.

          Atunci Şamseddin rămase tare amărât de lipsa fratelui său, iar amarul lui se făcu din zi în zi tot mai crâncen, şi până la urmă se simţi cuprins de mâhnirea cea mai adâncă. Şi gândi: „De bună seamă că altă pricină a plecării lui nu e decât vorbele pe care i le-am spus în ajunul plecării mele cu sultanul. Şi asta-i pesemne ceea ce l-a împins să fugă de mine. Încât sunt dator să-mi îndrept greşelile faţă de fratele meu cel bun şi să trimit în căutarea lui.”

          Şi Şamseddin urcă îndată la sultan şi îi dezvălui toată tărăşenia. Iar sultanul puse să se scrie scrisori pecetluite cu pecetea lui şi le trimise cu olăcari călări în toate părţile, la toţi ispravnicii lui din toate olaturile, spunându-le, în scrisorile acelea, că Nureddin pierise şi că să-l caute pretutindeni.

          Şi, după o vreme, toţi olăcarii se întoarseră fară de izbândă, întrucât niciunul dintre ei nu se dusese la Bassra, unde se afla Nureddin. Atunci Şamseddin se jelui până peste marginile jeluirilor şi îşi zise: „Toate astea-s din vina mea! Şi nu s-au întâmplat decât din pricina puţinătăţii mele de minte şi de iscusinţă!”

          Da cum tot lucrul are un sfârşit, Şamseddin se alină până la urmă şi, peste o vreme, se logodi cu faţa unuia dintre negustorii cei mari din Cairo şi întocmi senetul de căsătorie cu copila aceea, şi se însură cu ea. Şi se petrecu ceea ce se petrecu!

          Or, se nimeri potriveala că noaptea intrării lui Şamseddin în odaia de nuntă fu chiar tocmai noaptea intrării şi a lui Nureddin, la Bassra, în odaia soţiei sale, fiica vizirului. Şi Allah fu acela carele îngădui potriveala căsătoriei celor doi fraţi în aceeaşi noapte, anume spre-a răzvedi că el este stăpânul ursitei făpturilor sale!

          Ba încă toate se petrecură întocmai precum le ticluiseră cei doi fraţi înainte de gâlceava lor, anume ca cele două soţii rămaseră însărcinate în aceeaşi noapte şi născură în aceeaşi zi, la acelaşi ceas: soţia lui Şamseddin, vizirul Egiptului, născu o fetiţă, care nu-şi avea perechea de frumuseţe în tot Egiptul; iar soţia lui Nureddin, la Bassra, aduse pe lume un băieţel, care nu-şi avea pereche ca frumuseţe în lumea întreagă de pe vremile lui! Cum zice poetul:

          E-un giuvaier sadea copilul! Şi gingaşi Şi neprihănit!

          Să-l sorbi îţi vine. Uiţi pocalul, privind făptura lui, vrăjit.

          Să-l sorbi ai vrea, să-ţi stâmperi setea la răcoroşii lui obraji!

          Din ochii-i limpezi că izvorul ai bea lumina pătimaş, Uitând şi gustul şi mireasma şi-ntreaga vrajă purpurie A vinurilor lăudate şi dătătoare de beţie.

          Şi dacă însăşi Frumuseţea ar vrea cu el să se măsoare, S-ar înclina şi Frumuseţea cuprinsă de înfiorare.

          De-ai întreba-o: „Frumuseţe, ai mai văzut ceva la fel, Ai mai văzut vreo frumuseţe să se asemuie cu el?”

          Ea ar răspunde tulburată: „Cu el? Ah, chiar că niciodată!”

          Fiul lui Nureddin, datorită frumuseţii lui, fu numit Hassan Badreddin106.

          Naşterea lui fu prilej de mari petreceri obşteşti. Iar în cea de a şaptea zi de după naşterea lui se orânduită nişte ospeţe şi nişte zaiafeturi chiar că vrednice de nişte fii de crai.

          Odată ospeţele încheiate, vizirul de la Bassra îl luă pe Nureddin şi se duse cu el la sultan. Acolo Nureddin sărută pământul între mâinile sultanului şi, cum era dăruit cu o mare iscusinţă la limbă, cu o inimă cutezătoare şi isteaţă la frumuseţile meşteşugului slovelor, îi rosti sultanului stihurile acestea ale poetului:

          El este însăşi dărnicia, naintea căruia se-nchină Toţi cei ce ştiu cu dărnicie să umple viaţa de lumină;

          Şi inimile tuturora ştiu strălucirea lui deplină.

          Cânt faptele-i fără de seamăn, căci nu-s doar fapte minunate, Ci-s chiar minuni de frumuseţe, de giuvaieruri şi de roade, Pe care să le strângi în salbe şi să le porţi la gât podoabe.

          Iar de sărut cu plecăciune şi vârful degetelor sale, Eu nu o fac din linguşeală, ci pentru că aşa-i cu cale Când ştiu că degetele-acestea-s izvor de dărnicii, năvale.

          Sultanul, răpit de stihurile auzite, se arătă tare mărinimos la daruri faţă de Nureddin şi faţă de vizir, socrul său, fară a avea habar de căsătoria lui Nureddin şi nici măcar că ar trăi vreun Nureddin pe lume; încât îl întrebă pe vizir, după ce îl firitisise pe Nureddin pentru stihurile lui frumoase:

          — Dă cine este tânărul acesta isteţ la vorbă şi frumos?

          Atunci vizirul îi istorisi sultanului povestea, de la început până la sfârşit, şi îi spuse:

          — Tânărul este nepotul meu!

          Iar sultanul îi spuse:

          — Cum se face că încă nu am auzit vorbindu-se despre el?

          Vizirul spuse:

          — O, doamne şi stăpâne al meu, se cade să-ţi mărturisesc că am avut un frate, vizir la curtea Egiptului. La moartea sa, a lăsat doi fii, dintre care cel mai mare a ajuns vizir în locul fratelui meu, pe când cel de al doilea, iacătă-l, a venit să mă vadă, întrucât am făgăduit şi m-am juruit părintelui său că am s-o dau de soţie pe fata mea unuia dintre nepoţii mei. Încât, de cum a sosit, l-am şi însurat cu fata mea! E tânăr, precum vezi, iar eu sunt bătrân, şi mai sunt şi cam surd şi nesprinten la trebile domniei. Aşa că vin la domnul meu sultanul să-i cer a binevoi să-l primească pe nepotul meu, care îmi este şi ginere totodată, ca urmaş al meu la vizirie! Şi pot să te încredinţez că este cu adevărat vrednic de a-ţi fi vizir, întrucât este bun de sfat, spornic la gânduri strălucite şi tare priceput la meşteşugul ocârmuirii trebilor!

          Atunci sultanul se uită încă o dată mai bine la tânărul Nureddin şi fu mulţumit de cercetarea aceea, şi primi sfatul bătrânului vizir şi, fară a mai zăbovi, îl căftăni pe Nureddin ca mare vizir în locul socrului său, şi îl dărui cu un caftan de cinstire falnic, cel mai frumos pe care putu să-l găsească, şi o catârcă din chiar grajdurile domneşti, şi îi hotărî străjile şi cămăraşii.

          Nureddin sărută atunci mâna sultanului şi ieşi împreună cu socrul său, şi amândoi se întoarseră la casa lor, bucuroşi până peste măsură, şi se duseră să-l sărute pe nou-născutul Hassan Badreddin, şi spuseră:

          — Venirea pe lume a acestui copil ne-a adus noroc!

          A doua zi, Nureddin se duse la sarai, spre a-şi îndeplini slujbele cele noi şi, ajungând acolo, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi rosti aceste două strofe:

          Fiece zi-i o fericire nouă Şi-o nouâ-mbelşugarepentru tine;

          O ciudă neagră macină mereu Zavistnicii-n privirile haine.

          Tot albe fie-ţi zilele de-a rândul, Prealuminate doamne-al meu, şi bune!

          Şi negre fie zilele lor toate, Pizmaşilor cu inimi de cărbune!

          Atunci sultanul îi îngădui să şadă pe divanul viziriei, iar Nureddin şezu pe divanul viziriei. Şi începu a-şi îndeplini slujba şi a dirigui treburile rânduite, şi a împărţi dreptatea, întocmai ca şi cum ar fi fost vizir de ani îndelungaţi, şi se descurcă atâta de bine, şi toate sub ochii sultanului, încât sultanul rămase minunat de deşteptăciunea, de priceperea la orânde şi de felul desăvârşit în care împărţea dreptatea; şi îl îndrăgi încă şi mai mult, şi şi-l făcu prieten de inimă.

          Iar Nureddin îşi îndeplinea de minune mai departe slujbele sale cele înalte, da astea nu-l făceau să dea uitării grija creşterii fiului său Hassan Badreddin, în pofida tuturor trebilor împărăteşti. Şi, din zi în zi, Nureddin se făcea tot mai atotputernic şi intra tot mai mult în hatârurile sultanului, care porunci să i se sporească numărul cămăraşilor, al slujitorilor, al străjerilor şi al slugilor. Şi Nureddin ajunse atâta de bogat, încât îşi putu îngădui să facă negustorie pe picior mare, precum şi a-şi năimi pe seama lui nişte corăbii de negoţ, care plecau în lumea întreagă, a zidi case de dat cu chirie, a clădi mori şi roţi de ridicat apa, a sădi grădini strălucite şi livezi. Şi toate astea până ce fiul său Hassan Badreddin ajunse la vârsta de patru ani.

          La sorocul acela, vizirul cel bătrân, socrul lui Nureddin, muri; iar Nureddin îi făcu o înmormântare falnică; iar el şi toţi mai-marii din împărăţie merseră în alaiul mortului.

          Şi, de-atunci, Nureddin se dărui pe de-a întregul creşterii fiului său. Il încredinţă cărturarului cel mai priceput atât la pravilele sfinte cât şi la cele lumeşti. Învăţatul acela bătrân şi falnic venea în fiecare zi să-i dea lecţii de citire tânărului Hassan Badreddin; şi, încet-încet, şi pas cu pas, îl îndrumă să pătrundă al-Coranul, pe care tânărul Hassan ajunse până la urmă să-l ştie că pe apă în întregime; după aceea, învăţatul cel bătrân, vreme de ani şi ani, urmă a-i dezvălui învăţăcelului său toate învăţăturile de folos. Iar Hassan nu conteni a spori în frumuseţe, în gingăşie şi în desăvârşire, precum spune poetul:

          Ah, ce băiat! Se-asemuie cu luna, Căci precum luna, parcă dinadins, Sporeşte-n frumuseţea lui întruna Şi străluceşte ca şi ea aprins.

          Şi-atâta strălucire îl îmbracă, Încât până şi soarele apoi Ia drept cununi la raza lui săracă Bujorii din obrajii-i amândoi.

          El este deci sultanul frumuseţii Şi al desăvârşirii pe pământ!

          Căci n-are seamăn în cuprinsul vieţii, Cum nici în vis nu are, nici în gând.

          Şi poate frumuseţile cu toate, Care se mai întâmplă-a fi la fel, Câte-s înflori şi-n pajişti semănate, Au fost împrumutate de la el.

          Şi în toată vremea aceasta, tânărul Hassan Badreddin nu părăsi nici o clipită saraiul tatălui său Nureddin, întrucât bătrânul învăţat cerea o mare sârguinţă la lecţiile sale. Da când Hassan ajunse la cei cincisprezece ani ai lui, şi cum nu mai avea nimic de învăţat de la bătrânul cărturar, tatăl său Nureddin îl luă şi îi dărui un caftan, cel mai fălos pe care-l găsi printre caftanele sale, îl puse să încalece pe un catâr, cel mai frumos dintre catârii săi şi cel mai vânjos, şi porni cu el spre saraiul sultanului, străbătând cu mare vâlvă uliţele Bassrei. Încât toţi târgoveţii, la vederea tânărului Hassan Badreddin, scoteau strigăte uluite de frumuseţea, de gingăşia boiului, de nurii şi de felul lui vrăjitor de a fi; şi nu se puteau opri să nu ofteze: „Ya Allah! Ce frumos el Ce lună! Ferească-l Allah de deochi!” Şi tot aşa, până ce Badreddin şi tatăl său ajunseră la sarăi; şi-abia atunci pricepură oamenii tâlcul stihurilor poetului:

          Un cititor de stele privea în noapte cerul.

          Deodată, dinaintea ochilor lui miraţi, Vrăjit flăcău răsare străluminându-şi lerul Şi mlădiindu-şi mersul cu paşii amânaţi.

          Îşi spune cititorul de stele: „Doar Zohal Putea să-i dăruiască acestui tânăr soare Cununa-ntunecată a pletelor în val, Ca o cometă neagră prin hăuri rotitoare!

          Mirrikh, doar, în obrajii-i cu purpuri smălţuite Putea s-aştearnă astfel pojar de foc şi lapte!

          Iar razele din ochii-s săgeţi ce le trimite Săgetătorul însuşi, din stelele lui şapte!

          Dar mai presus de toate chiar Hutared i-aduse Cununa iscusinţei în frunzele de laur, Pe când, de bună seamă, Abylsuha îşi puse În gingaşa-i făptură comorile de aur!”

          Nu ştie zodierul nimic să mai priceapă, Şi stă răpit de vrajă şi săgetat de jind, Cu minţile furate de visuri că de-o apă.

          Atunci frumosul soare i se-nchină zâmbind.

          Cât despre sultan, când îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin şi frumuseţea lui, rămase atâta de uluit, încât îşi pierdu răsuflarea şi uită de ea o bună bucată de vreme. Şi îl pofti să se apropie şi îl îndrăgi grozav; şi îl luă sub ocrotirea lui, îl potopi cu hatâruri, şi-i spuse părintelui său Nureddin:

          — Vizirule, trebuie numaidecât să mi-l trimiţi aici în fiecare zi, întrucât simt că nu aş mai putea să mă lipsesc de el!

          Iar vizirul Nureddin fu nevoit să răspundă:

          — Ascult şi mă supun!

          Ast timp, pe când Hassan Badreddin ajungea prieten şi cirac al sultanului, Nureddin, părintele său, căzu greu bolnav şi, simţind că nu va zăbovi să fie chemat la Allah, trimise după fiul său Hassan şi îi dădu îndemnurile cele mai de pe urmă şi îi spuse:

          — Află, o, copilul meu, că lumea aceasta este un lăcaş pieritor, i lumea viitoare este veşnică! Încât, înainte de a muri, vreau să-ţi dau câteva sfaturi; ascultă-le bine, aşadar, şi deschide-le inima ta!

          Şi Nureddin începu să-i dea cele mai bune poveţe despre cum să se poarte în lumea semenilor săi şi cum să se călăuzească în viaţă.

          După care Nureddin îşi aduse aminte de fratele său Şamseddin, vizirul Egiptului, de ţara sa, de părinţii săi, şi de toţi prietenii de la Cairo; şi, la acele amintiri, nu se putu opri să nu plângă că nu putuse să-i mai vadă. Dar repede cugetă că mai avea nişte poveţe de dat fiu lui său Hassan, şi îi spuse:

          — Copilul meu, ţine minte bine vorbele pe care am să ţi le spun, întrucât sunt vorbe însemnate. Află, dar, că am la Cairo un frate, pe nume Şamseddin; este unchiul tău şi este vizir la Egipt. Pe vremuri, ne-am despărţit cam supăraţi, iar eu mă aflu aici la Bassra fară de ştirea lui. Aşa că am să te pun să scrii dorinţele mele cele de pe urmă în privinţa aceasta; ia, dar, o hârtie şi un calam şi scrie cele ce-ţi voi spune.

          Atunci Hassan Badreddin luă o foaie de hârtie, trase călămările de la brâu, scoase din teacă apoi calamul cel mai bun şi care era cel mai bine retezat, muie calamul în câlţii din călămară îmbibaţi cu cerneală; pe urmă şezu jos, îndoi foaia de hârtie sub mâna stângă şi, ţinând calamul cu mâna dreaptă, îi spuse părintelui său Nureddin:

          — O, părintele meu, aştept vorbele tale!

          Iar Nureddin începu să-i spună:

          — În numele lui Allah îndurătorul, Milostivul…

          Şi îi înşirui apoi mai departe fiului său toată povestea lui, de la început până la sfârşit, şi-l puse să însemneze pe hârtie şi ziua sosirii lui la Bassra, şi căsătoria lui cu faţa bătrânului vizir; îi spuse stepena lui întreagă, strămoşii drepţi şi strămoşii din încuscriri, cu numele lor, cu numele tatălui şi al bunicului lor, cu obârşia lui, cu treaptă de evghenie pe care o dobândise singur, şi, într-un sfârşit, cu toată spiţa lui dinspre tată şi dinspre mamă.

          Pe urmă îi spuse:

          — Să păstrezi cu grijă foaia aceasta de hârtie. Şi dacă, din voia soartei, ţi s-o întâmpla vreo nenorocire în viaţă, întoarce-te în ţara de baştină a tatălui tău, acolo unde m-am născut eu, Nureddin, părintele tău, la Cairo, cetatea cea înflorită; acolo să întrebi unde şade moşul tău vizirul, care sălăşluieşte în casa noastră; şi du-i salamalekul din partea mea, şi spune-i că am murit mâhnit că mor printre străini, departe de el, şi că, înainte de a muri, nu am avut altă dorinţă decât aceea de a-l vedea!

          Iacătă, Hassane, fiul meu, sfaturile pe care am vrut să ţi le dau. Aşa că te juruiesc să nu le uiţi!

          Atunci Hassan Badreddin împături cu grijă hârtia, după ce o presărase cu nisip şi o uscase şi o pecetluise cu pecetea părintelui său vizirul; pe urmă o puse în căptuşeala turbanului, între cearceaf şi fes, şi o cusu acolo; da ca s-o ferească de jilăveală avu grijă, înainte de-a o coase, s-o înfăşure bine într-o bucată de pânză ceruită.

          Când isprăvi, nu se mai gândi decât să plângă, sărutând mâna tatălui său Nureddin, şi mohorându-se la gândul că avea să rămână singur, încă tânăr de tot, şi să fie lipsit de vederea tatălui său. Iar Nureddin nu conteni a-i înşira poveţele sale fiului său Hassan Badreddin, până ce îşi dădu sufletul.

          Atunci Hassan Badreddin fu cuprins de o jale mare, şi tot aşa şi sultanul, ca şi toţi emirii, şi cei mari, şi cei mici. Pe urmă îl îngropară pe Nureddin pe potriva cinului său.

          Cât despre Hassan Badreddin, apoi el rândui să ţină două luni pomenirile mortului; şi, în toată vremea aceea, nu ieşi nici măcar o clipită din casă; ba uită până şi să se suie la sarai şi să se ducă să-l vadă pe sultan, după obiceiul lui.

          Iar sultanul, nepricepând că numai mâhnirea îl ţinea pe frumosul Hassan departe de el, gândi că Hassan îl părăsise şi că îl ocolea. Încât se zădărî rău şi, în loc de a-l căftăni vizir pe Hassan, ca urmaş al părintelui său Nureddin, căftăni în slujba aceea pe un altul, şi îl luă drag pe un alt dregător tinerel.

          Nemulţumit cu atâta, sultanul făcu şi mai mult. Porunci să se cetluiască şi să se zăpciuiască toate bunurile lui Hassan, toate acareturile şi toate moşiile lui; pe urmă porunci să fie zăpsit însuşi Hassan Badreddin şi să fie adus în lanţuri la el. Şi pe dată vizirul cel proaspăt luă cu el câţiva musaipi107 şi purcese către casa tânărului Hassan, care habar nu avea ce îl păştea.

          Or, printre robii cei tineri de la sarai era şi un mameluc micuţ, care îl îndrăgise pe Hassan Badreddin. Încât, la ştirea aceea, micuţul mameluc o luă la fugă cât îl ţineau picioarele şi ajunse la tânărul Hassan, pe care îl găsi întristat, cu capul plecat, cu inima îndurerată, şi gândindu-se întruna la tătânele său răposatul. Şi-i spuse ce urma să păţească. Şi Hassan îl întrebă:

          — Da baremi oi mai avea vreme să-mi iau cu ce să trăiesc printre străini?

          Iar micuţul mameluc îi răspunse:

          — Vremea zoreşte. Încât nu te mai gândi decât cum să scapi mai întâi.

          La vorbele acestea, tânărul Hassan, îmbrăcat cum se găsea, şi fară a lua nimic cu el, ieşi în grabă mare, după ce îşi ridicase pulpanele caftanului deasupra capului, ca să nu fie cunoscut cumva. Şi îndemnă la drum până ce ajunse afară din cetate.

          Cât despre locuitorii din Bassra, aceştia, la vestea popririi plănuite a tânărului Hassan Badreddin, a zăpciuirii bunurilor sale şi a morţii hărăzite lui, rămaseră cu toţii cuprinşi de o mare mâhnire şi începură să spună:

          — Of, ce păcat de frumuseţea lui şi de făptură lui vrăjită!

          Şi, străbătând uliţele, fară a fi cunoscut de nimeni, tânărul Hassan auzi acele păreri de rău şi acele oftări. Şi se grăbi încă şi mai tare, şi îndemnă la drum încă şi mai spornic, până ce ursita şi norocul îl duseră să treacă chiar pe lângă cimitirul în care se afla turbehaua108 tatălui său. Atunci intră în mecet şi trecu printre morminte, şi ajunse la turbehaua părintelui său. Numai atunci îşi lăsă în jos poalele caftanului, cu care îşi învăluise capul, şi intră sub bolta turbehalei şi hotărî să-şi treacă noaptea acolo.

          Or, pe când stă el aşa pradă gândurilor, văzu că venea spre el un evreu din Bassra, un negustor cunoscut în toată cetatea.

          Negustorul acela evreu se întorcea dintr-un sat vecin şi se ducea spre cetate. Trecând pe lângă turbehaua lui Nureddin, se uită înlăuntrul ei şi îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin, pe care îl cunoscu numaidecât. Atunci intră, se apropie de el cuviincios şi îi spuse:

          — Doamne al meu, of! Ce chip abătut şi schimbat mai ai, tu cel atâta de frumos! Oare te-a mai lovit vreo altă nenorocire proaspătă peste moartea părintelui tău vizirul Nureddin, pe care îl cinsteam şi care şi el ţinea la mine şi mă preţuia? Ci aibă-l Allah întru sfântă mila sa!

          Însă tânărul Hassan nu vroi să-i dezvăluiască întocmai pricina schimbării chipului său şi îi răspunse:

          — Pe când dormeam, astăzi după-masă, în patul meu, acasă, deodată mi s-a arătat în somn răposatul taică-meu şi m-a certat aspru pentru neîndemnul meu de a mai trece pe la turbehaua lui. Şi-atunci, plin de spaimă şi de căinţe, am sărit din somn şi, tulburat rău, am dat fuga încoace cu toată graba. Şi mă vezi acuma apăsat încă de visul acela greu.

          Atunci evreul îi spuse:

          — Doamne al meu, de mai multă vreme trebuia să vin la tine, spre a pune la cale un târg; da astăzi m-a norocit soarta să te întâlnesc. Află, dar, tinere doamne al meu, că vizirul, tatăl tău, cu care aveam nişte negustorii, a trimis spre tărâmuri depărtate nişte corăbii, care acuma se întorc încărcate cu mărfurile lui. Aşa că, dacă ai vroi să-mi laşi mie încărcătura acelor corăbii, ţi-aş da o mie de dinari pentru fiecare încărcătură şi ţi-aş plăti îndată în bani peşin.

          Şi evreul scoase din caftan o pungă plină cu aur, numără o mie de dinari şi-i întinse numaidecât tânăru lui Hassan, care nu pregetă să primească târgul acela vroit de Allah, spre a-l scoate din starea nevolnică în care se afla. Pe urmă evreul adăugă:

          — Acuma, doamne al meu, scrie-mi hârtia aceasta de învoială şi aşterne-ţi pecetea deasupra!

          Atunci Hassan Badreddin luă hârtia pe care i-o întindea evreul, precum şi calamul, muie calamul în călimara de aramă, şi scrise pe hârtie: „Adeveresc că cel care a scris hârtia aceasta este Hassan Badreddin, fiul vizirului Nureddin răposatul – aibă-l Allah întru mila sa!

          — Şi că a vândut evreului cutare, fiul lui cutare, negustor din Bassra, încărcătura de pe cea dintâi corabie ce va sosi la Bassra, corabie aflată între corăbiile care au fost ale tatălui său Nureddin; şi anume la preţul de o mie de dinari în cap.”

          Pe urmă pecetlui jos foaia cu pecetea lui şi i-o înmână evreului, care plecă, după ce i se temeni cuviincios.

          Atunci Hassan începu să plângă, gândindu-se la răposatul lui părinte şi la huzurul lui din trecut, şi la soarta lui de acum. Şi, cum se şi făcuse noapte, pe când stă el întins aşa pe mormântul părintelui său, îl cuprinse somnul şi adormi în turbehă. Şi rămase aşa adormit până la răsăritul lunii; atunci, alunecându-i capul de pe piatra mormântului, Hassan fu silit să se întoarcă pe de-a întregul şi să se culce pe spate; în felul acesta, chipul său ajunse să fie luminat din plin de lună, şi străluci în toată frumuseţea lui.

          Or, mecetul acela era un loc bântuit de ginni de neam ales, ginni musulmani, drept-credincioşi. Şi, tot din întâmplare, o ginnă minunată se preumbla la reveneală în ceasul acela, sub luminile lunii, şi, în preumblarea ei, trecu pe lângă Hassan cel adormit; şi îl văzu, şi luă seama la frumuseţea lui, şi zise: „Slavă lui Allah! Uf, ce băiat frumos! Chiar că m-am îndrăgostit de ochii lui frumoşi, întrucât îi bănuiesc atâta de negri! Şi atâta de albi! …”

          Pe urmă îşi zise: „Până să se scoale el, am să zbor oleacă, spre a-mi împlini preumblarea mea la reveneală.”

          Şi îşi luă zborul, se urcă sus de tot, ca să ajungă la răcoare; acolo sus, în zborul ei, fu bucuroasă când se întâlni în drum cu unul dintre prietenii ei, un ginn de parte bărbătească, şi el drept-credincios. Ginna îi dădu bineţe frumos, iar el îi răspunse la salamalek cu o temenea adâncă. Atunci ea îi spuse:

          — De unde vii, fârtate?

          El îi răspunse:

          — De la Cairo.

          Ea întrebă:

          — Cucernicii drept-credincioşi de la Cairo o duc bine?

          El răspunse:

          — Din mila lui Allah, o duc bine.

          Ea atunci îi spuse:

          — Vrei, fârtate, să vii cu mine să ne bucurăm ochii cu frumuseţea unui flăcău care doarme în cimitir la Bassra?

          Şi ginnul îi spuse:

          — La poruncile tale!

          Atunci se luară de mână şi coborâră împreună în cimitir şi se opriră dinaintea tânărului Hassan cel adormit. Iar ginna îi spuse ginului, făcându-i cu ochiul:

          — Ei! N-aveam dreptate?

          Iar ginnul, uluit de frumuseţea vrăjitoare a lui Hassan Badreddin, strigă:

          — Allah! Allah! Nu-şi are perechea; a fost zămislit ca să pună pe jar toate pârdalnicele.

          Pe urmă şezu pe gânduri o clipită, şi adăugă:

          — Insă, sora mea, se cade să-ţi spun că am văzut pe cineva care se poate asemui cu flăcăiandrul acesta!

          Şi ginna strigă:

          — Nu e cu putinţă!

          Ginnul zise:

          — Pe Allah! Am văzut! Şi se află sub cerul Egiptului, la Cairo! Şi este fiica vizirului Şamseddin!

          Ginna îi zise:

          — Da eu nu o ştiu!

          Ginnul zise:

          — Ascultă. Iacătă povestea ei:

          Vizirul Şamseddin, tatăl fetei, este tare necăjit din pricina ei. Într-adevăr, sultanul Egiptului, auzindu-le pe femeile sale care vorbeau despre frumuseţea nemaipomenită a fetei vizirului, a cerut-o de soţie de la vizir. Dar vizirul Şamseddin, care hotărâse altceva pentru fiica lui, se văzu la mare încurcătură şi îi spuse sultanului:

          — O, doamne şi stăpâne al meu, ai bunăvoia de a primi plecăciunile mele cele mai supuse, şi de a mă ierta în privinţa aceasta. Întrucât tu ştii povestea bietului meu frate Nureddin, care îţi era vizir laolaltă cu mine. Şi ştii că a plecat într-o zi şi că nu am mai auzit nimica despre el. Şi faptul s-a petrecut pentru o pricină chiar că întru totul uşuratică!

          Şi îi istorisi de şart sultanului pricina. Pe urmă adăugă:

          — Încât, mai apoi, m-am juruit dinaintea lui Allah, în ziua când s-a născut fata mea, că, orice s-ar întâmpla, nu am s-o mărit decât cu fiul fratelui meu Nureddin. Şi iacătă-s de-atuncea optsprezece ani. Şi, din fericire, am aflat, iacătă-s numai câteva zile de atunci, că fratele meu Nureddin s-a însurat cu fata vizirului de la Bassra şi că a avut de la ea un fecior. Aşa că fata mea, care s-a născut din împreunarea mea cu mama ei, este menită şi scrisă pe numele vărului ei, fiul fratelui meu Nureddin! Iar tu, o, doamne şi stăpâne al meu, poţi s-o ai pe ori care altă copilă! Egiptul este plin de fete! Şi sunt printre ele destule vrednice de un sultan!

          Şi, la vorbele lui, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi strigă:

          — Cum, vizire mişel? Vroiam să-ţi fac cinstea de a mă însura cu fiica ta şi de a coborî până la tine, iar tu cutezi, pe temeiul unei pricini atâta de boante şi atâta de toante, să nu mi-o dai? Bine! Da, pe capul meu! Am să te silesc s-o dai de soţie, în paguba nasului tău, celui mai nevolnic dintre slugile mele!

          Or, sultanul avea o stârpitură de grăjdar, pocit şi cocoşat, cu o cocoaşă dinainte şi cu o cocoaşă dindărăt. Sultanul porunci să vină grăjdarul la el pe clipă, puse să se scrie senetul lui de căsătorie cu fata vizirului Şamseddin, în ciuda rugăminţilor tatălui; pe urmă îi porunci piticului ghebos să se culce în chiar noaptea aceea cu fata. Pe deasupra, sultanul porunci să se facă o nuntă mare cu lăutari. Iar eu, sora mea, într-acestea, îi lăsai aşa, în clipita în care copiii robi de la sarai îl împresurau pe piticul cocoşat şi îl zeflemiseau cu periplizoane egipteneşti tare marghiolite, şi fiecare ţinând în mână lumânările de nuntă aprinse, spre a-i însoţi pe însurăţei. Cât despre mire, l-am lăsat gata de îmbăiat la hammam, în mijlocul zeflemelilor şi al râsetelor roabelor copile care spuneau:

          — Mai degrabă să freci nătărânga unui măgar jupuit, decât amărâtul de zebb al cocoşatului ăsta!

          Şi, sora mea, chiar că e tare urât cocoşatul, şi tare greţos.

          Şi ginnul, la amintirea aceea, scuipă pe jos, strâmbându-se amarnic. Pe urmă adăugă:

          — În ce o priveşte pe fată, apoi ea este cea mai frumoasă făptură pe care am văzut-o în viaţa mea. Te încredinţez că este încă şi mai frumoasă decât flăcăul de colea. O cheamă de altminteri Sett El-Hosn109 şi chiar aşa-i! Am lăsat-o plângând cu amar, departe de tatăl ei, care a fost oprit să fie de faţă la ospăţ. Şi fata stă singurică la ospăţ, între lăutărese, dănţuitoare şi cântăreţe; nevolnicul de grăjdar are să iasă în curând de la hammam; şi nu se mai aşteaptă decât atâta spre a porni ospăţul!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi amână povestitul pe a doua zi.

          Iar când fu cea de a douăzeci şi una noapte, Şeherezada spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, la cele povestite de ginn, care încheia zicând: „Şi nu se mai aşteaptă decât ieşirea de la hammam a cocoşatului!” Ginna spuse:

          — Eu, prietene, tare socot că te înşeli când pretinzi că Sett El-Hosn este mai frumoasă decât flăcăul acesta. Nu e cu putinţă. Întrucât te încredinţez că el este cel mai frumos din vremile de-acum!

          Şi efritul răspunse:

          — Pe Allah! O, sora mea, eu te încredinţez că fetişcana este şi mai frumoasă. De altminteri, nu ai decât să mergi cu mine s-o vezi. E lesne. Avem să ne slujim de prilej şi să-l păgubim pe afurisitul de cocoşat de minunea aceea. Cei doi tinerei sunt vrednici unul de altul, şi seamănă până într-atâta încât ai zice că sunt doi fraţi ori măcar doi verişori. Ce păcat ar fi să ajungă cocoşatul să se încârlige cu Sett El-Hosn!

          Atunci ginna răspunse:

          — Ai dreptate, frate. Hai să-l ducem în braţe pe flăcăul adormit şi să-l împreunăm cu fata despre care vorbeşti. În felul acesta vom săvârşi o faptă frumoasă şi, pe deasupra, avem să vedem limpede care este cel mai frumos dintre amândoi.

          Iar efritul răspunse:

          — Ascult şi mă supun, întrucât vorbele tale sunt pline de bun-simţ şi de judecată! Haidem!

          Şi-aşa că efritul îl luă pe flăcău în cârcă şi porni în zbor, urmat îndeaproape de către efrita care îl ajuta să meargă mai repede; şi amândoi, încărcaţi aşa, ajunseră la Cairo cu mare iuţeală. Acolo îl lăsară jos pe Hassan cel frumos şi îl descărcară, tot adormit, pe o laviţă de la o poartă dintr-o uliţă de pe lângă curtea saraiului, plină de lume; şi îl treziră.

          Când se trezi, Hassan rămase năuc până peste poate, dacă nu se mai văzu culcat în turbehaua de pe mormântul părintelui său, la Bassra. Se uită la dreapta, se uită la stânga, şi toate îi erau străine. Nu mai era aceeaşi cetate, ci o cetate cu totul alta decât Bassra. Fu atâta de nedumerit, încât căscă gura să strige; şi, numaidecât, văzu dinainte-i un ins cumplit de mare şi de bărbos, care îi făcea semn cu ochiul, spre a-i spune să nu strige. Şi Hassan se stăpâni. Iar insul (care era ginnul!) îi întinse o lumânare aprinsă şi îl îndemnă să se amestece în mulţimea de oameni care, toţi, ţineau în mână lumânări aprinse, spre a însoţi nunta, şi îi spuse:

          — Află că eu sunt un ginn, un drept-credincios! Şi te-am adus aici pe când dormeai. Cetatea aceasta este Cairo. Te-am adus aici, întrucât îţi vreau binele, şi vreau să te ajut pe degeaba, numai de dragul lui Allah şi pentru frumuseţea ta! Ia, aşadar, lumânarea asta aprinsă, amestecă-te în mulţime şi du-te laolaltă cu toată lumea Ia hammamul pe care îl vezi. Acolo vei vedea că iese din hammam un soi de pitic cocoşat, care va fi dus la sarăi; şi să te iei după el! Sau, şi mai bine, să mergi alături de cocoşat, care este mire, şi să intri cu el în sarăi; şi, când vei ajunge în sala cea mare de oaspeţi, să stai la dreapta mirelui cel cocoşat, ca şi cum ai fi de-al casei. Şi-atunci, ori de câte ori vei vedea că vine dinaintea voastră vreo lăutăreasă, ori vreo dănţuitoare, ori vreo cântăreaţă, să-ţi bagi mâna în buzunar, pe care, prin grija mea, ai să-l găseşti mereu plin cu galbeni; şi să iei galbenii cu pumnul, fară a şovăi, şi să-i azvârli nepăsător tuturor! Şi să nu ai nici o teamă că galbenii s-ar isprăvi cumva: am eu grijă! Vei da, aşadar, câte un pumn plin cu galbeni tuturor celor ce vor veni la tine. Şi ia-ţi un chip plin de fală şi să nu-ţi fie frică de nimic! Şi ai credinţă în Allah, cel carele te-a zămislit atâta de frumos, şi tot aşa şi în mine, care te-am îndrăgit. De altminteri, toate câte ţi se întâmplă acuma ţi se întâmplă din vrerea şi din puterea lui Allah Preamăritul!

          Cu vorbele acestea, ginnul se mistui. Atunci Hassan Badreddin din Bassra, la vorbele efritului, îşi zise în sineşi: „Oare ce poate să însemne toată povestea asta? Şi despre ce ajutor a vrut să vorbească efritul ăsta uluitor?” Dar, fară a mai zăbovi cu întrebările, îşi aprinse la loc lumânarea, care se stinsese, de la lumânarea unuia dintre oaspeţi, şi ajunse la hammam chiar când cocoşatul, care îşi isprăvise îmbăierea, ieşea de acolo călare şi îmbrăcat de sus şi până jos în haine noi.

          Atunci Hassan Badreddin bassranul se amestecă printre oameni şi se învârti atâta de bine, încât ajunse în fruntea alaiului, lângă cocoşat. Şi atunci toată frumuseţea lui Hassan se arătă în strălucirea ei minunată. De altminteri, Hassan era tot cu hainele lui cele scumpe de la Bassra: pe cap purta drept acoperămâni un fes împresurat cu un turban falnic de mătase, bătut numai în fire de aur şi de argint, şi înfăşurat după tipicul de la Bassra; şi purta un caftan din borangic ţesut cu zarafir. Şi toate nu făceau decât să-i scoată şi mai mult în lumină înfăţişarea-i falnică şi frumuseţea.

          Şi-aşa că, ori de câte ori vreo cântăreaţă ori vreo dănţuitoare se desprindea de ceata lăutarilor, pe când alaiul nunţii înainta, pe dată Hassan Badreddin îşi băga mâna în buzunar şi, scoţând-o plină cu aur, arunca aurul acela cu pumnul de jur împrejur şi tot aşa îl vărsa cu pumnul în daireaua cu zdrăngănele a tinerei dănţuitoare sau a tinerei cântăreţe, şi le-o umplea de fiecare dată; şi toate astea într-un chip şi cu o gingăşie fară de pereche încât toate femeile, ca şi toată lumea, rămaseră cuprinse de minunarea cea mai mare faţă de el şi, pe deasupra, toţi erau vrăjiţi de frumuseţea şi de nurii lui.

          Alaiul ajunse într-un sfârşit la sarăi. Acolo, musaipii îndepărtară mulţimea şi nu lăsară să intre în sarai decât lăutăresele şi liotă de dănţuitoare şi de cântăreţe, în urma cocoşatului. Şi nimeni altcineva. Atunci cântăreţele şi dănţuitoarele, într-un glas, îi luară la refec pe musaipi şi le spuseră:

          — Pe Allah! Aveţi dreptate să nu lăsaţi bărbaţii să intre cu noi în harem, ca să nu stea de faţă la îmbrăcarea miresei! Dă noi nu ne învoim să intrăm, dacă nu îl poftiţi să intre cu noi şi pe tânărul acesta, care ne-a copleşit cu dărniciile lui! Şi nu ne învoim să facem datinile miresei, decât numai dacă se va afla de faţă şi tânărul acesta, prietenul nostru!

          Şi, cu anasâna, femeile îl luară pe tânărul Hassan şi îl duseră cu ele la harem, în mijlocul sălii celei mari de oaspeţi. Astfel că numai el se afla acolo ca bărbat, lângă stârpitura de grăjdar cocoşat, în mijlocul haremului, spre paguba nasului cocoşatului, care nu putu să împiedice beleaua. În sala de primire se aflau strânse toate hanâmele, soţiile de emiri, de viziri şi de dregători ai curţii. Şi toate hanâmele se înşiruiră pe două rânduri, ţinând fiecare câte o lumânare mare; şi toate aveau obrazul acoperit cu iaşmacul de mătase albă, din pricină că erau de faţă cei doi bărbaţi. Iar Hassan şi mirele cel cocoşat se duseră între cele două şiruri şi merseră să şadă jos pe o podină înaltă, trecând printre cele două rânduri de femei, care se rânduiseră de la sala de primire până la odaia de nuntă, de unde în curând urma să iasă mireasa.

          La vederea lui Hassan Badreddin, a frumuseţii lui, a nurilor lui, a chipului lui luminos precum cornul de lună nouă, femeile, de tulburare, îşi curmară răsufletul şi îşi simţiră minţile cum îşi iau zborul. Şi fiecare ardea de dorul de a-l înlănţui pe flăcăul cel minunat şi de a se arunca în poala lui, şi de-a rămânea lipite aşa vreme de un an, ori de o lună, ori barem de un ceas, ori măcar răstimpul cât să fie îmbucurate o dată şi cât să-l simtă una cu ele.

          La o vreme, toate femeile acelea deodată nu se putură înfrâna mai mult şi îşi dezveliră feţele, sumeţându-şi iaşmacurile! Şi se arătară fară de sfială, uitând că se afla acolo cocoşatul! Şi cu toatele începură să vină lângă Hassan Badreddin, ca să se minuneze de el mai de aproape, şi spre a-i spune o vorbă, două de dragoste, ori barem spre a-i face un semn cu ochiul, încât să-l facă a vedea cât de tare îl râvneau. Şi-apoi şi dănţuitoarele şi cântăreţele îl ridicau în slăvi şi mai tare, povestind despre dărnicia lui Hassan şi îndemnându-le pe hanâme să-l slujească cu sârg. Iar hanâmele îşi ziceau:

          — Allah! Allah! Ia uite ce flăcău! Asta, da, poate să se culce cu Sett El-Hosn! Sunt făcuţi unul pentru altul! Da pe afurisitul de cocoşat, Allah să-l vântuie!

          Pe când hanâmele, în sală, îl lăudau aşa mai departe pe Hassan şi îl afuriseau pe ghebos, deodată lăutăresele scoaseră zvon din lăutele lor, uşa de la odaia de nuntă se deschise şi mireasa Sett El-Hosn, înconjurată de hadâmbi şi de însoţitoare, îşi făcu intrarea în sala de primire.

          Sett El-Hosn, copila vizirului Şamseddin, veni în mijlocul femeilor, şi strălucea ca o hurie, iar celelalte, pe lângă ea, nu erau decât ca nişte stele care îi alcătuiau alaiul, întocmai precum stelele înconjură luna, când iese de sub nor! Era înmiresmată cu ambră, cu mosc şi cu trandafiri; se pieptănase, şi păru-i strălucea sub mătasea care îl acoperea; umerii i se închipuiau minunaţi sub hainele scumpe care îi învăluiau. Şi chiar că era îmbrăcată împărăteşte; printre alte lucruri, avea pe ea o rochie bătută numai în zarafir roşu, iar ţesătura era zugrăvită cu chipuri de jivine şi de păsări; da aceea nu era decât rochia de deasupra; întrucât pe celelalte rochii, de dedesubt, singur Allah ar fi în stare să le ştie şi să le cântărească la preţul lor! Avea la gât un gherdan ce putea să preţuiască cine ştie câte mii de dinari! Fiecare nestemată care îl alcătuia era atâta de rară, încât nici un om, muritor ca toţi muritorii, de-ar fi fost el sultanul însuşi, nu mai văzuse una la fel.

          Într-un cuvânt, Sett El-Hosn, mireasă, era la fel de frumoasă precum e lună plină în cea de a patrusprezecea noapte a ei!

          Cât despre Hassan Badreddin din Bassra, apoi acela şedea jos mai departe, umplând de minunare toată liotă de hanâme. Încât mireasa se duse drept la el. Se apropie de podină, dând trupului ei nişte legănări tare gingaşe, şi la dreapta şi la stânga. Atunci, la iuţeală, se ridică grăjdarul cel cocoşat şi se repezi s-o ia în braţe. Şi ea îl împinse cu scârbă, şi se întoarse ca o zvârlugă şi, dintr-un pas, şezu dinaintea frumosului Hassan. Şi se vădi că era verişorul ei, măcar că ea nu ştia, şi nici el!

          La vederea acelei privelişti, toate femeile câte se aflau de faţă începură să râdă, mai cu seamă când tânăra mireasă se opri dinaintea frumosului Hassan, după care, într-o clipită, se topi de drag şi strigă ridicând mâinile spre cer:

          — Allahumma! Fă că acest băiat frumos să fie soţul meu! Şi izbăveşte-mă de grăjdarul cel cocoşat!

          Atunci Hassan Badreddin, după povaţa ginnului, îşi băgă mâna în buzunar şi o scoase plină cu galbeni, şi aruncă aurul cu pumnii înspre însoţitoarele frumoasei Sett El-Hosn şi înspre dănţuitoare şi lăutărese, care strigară:

          — Ah! Facă Allah ca a ta să fie mireasa!

          Iar Badreddin surâse dulce la urarea aceea şi la temenelile lor.

          Cât despre cocoşat, în toată vremea cât se petrecură acestea, fusese lăsat de-o parte cu scârbă, şi şedea singur, urât ca o maimuţă. Şi toţi cei ce se apropiau întâmplător de el, trecând prin preajma lui, îşi stingeau lumânările ca să-şi facă batjocură de el. Şi rămase aşa toată vremea, ca să se mohorască şi să-şi facă sânge rău în sufletul său. Şi toate femeile se hlizeau uitându-se la el, şi îl zgândăreau cu înţepături piperate. Una îi spunea:

          — Maimuţoiule! Ai putea să te destoieşti singur în sec şi să te împreunezi cu văzduhul!

          Alta îi zicea:

          — Ia uite! De-abia dacă eşti cât zebbul preafrumosu-lui nostru stăpân! Iar cocoaşele tale amândouă sunt taman pe măsura ouălor lui!

          A treia grăia:

          — Dacă te-ar plesni o dată cu zebbul, te-ai duce de-a săniuşul până la grajd pe chiar fundul tău!

          Şi toată lumea râdea.

          Cât despre tânăra mireasă, de şapte ori la rând, şi de fiecare dată îmbrăcată în alt chip, făcu ocolul sălii, urmată de toate hanâmele, şi se oprea, după fiecare ocol, dinaintea lui Hassan Badreddin El-Bassrani110. Şi fiecare rochie era cu mult mai frumoasă decât cea de dinaintea ei, şi fiecare găteală le întrecea peste fire pe celelalte găteli. Şi necurmat, pe când tânăra mireasă trecea astfel încetişor şi pas cu pas, lăutăresele făceau minunăţii, iar cântăreţele cântau cântecele cele mai topite de dragoste şi cele mai aţâţătoare, iar dănţuitoarele, bătând din dairalele lor cu zdrăngănei, dănţuiau ca nişte păsări. Şi de fiecare dată Hassan Badreddin El-Bassrani nu pregeta să arunce aurul cu pumnii, împrăştiindu-l prin toată sala; şi toate femeile se repezeau pe el, ca să dobândească din mâna flăcăului ceva ce se putea pipăi. Ba fură şi unele ce se prilej uiră de voioşia şi aţâţarea tuturora, de zvoana lăutelor şi beţia cântului, spre a închipui, cuprinzându-se una pe alta, o îmbrăţişare, uitându-se la Hassan, care stă şi zâmbea! Iar cocoşatul se uita la el, tare mohorât. Iar mohorala lui sporea de câte ori vedea vreo femeie că se întorcea spre Hassan şi cum, întinzând mâna şi lăsând-o în jos repede, îl poftea prin semne înspre pojărnicia-i; ori pe alta cum îşi răsucea degetul cel mijlociu şi cum îi clipea din ochi; sau pe alta cum îşi zbuciuma şoldurile şi cum se sucea, plesnindu-şi palma dreaptă peste pumnul stâng; ori pe alta, cu o mişcare încă şi mai deocheată, cum se plesnea cu palmele peste fund şi cum îi spunea cocoşatului:

          — O să muşti tu din ele la zăpada caiselor!

          Şi toată lumea murea de râs. La sfârşitul celui de al şaptelea ocol, nunta se terminase, întrucât ţinuse o bună parte din noapte. Aşa că lăutăresele conteniră să-şi mai ciupească lăutele, dănţuitoarele şi cântăreţele se opriră şi, cu toate hanâmele, trecură pe dinaintea lui Hassan, fie sărutându-i mâinile, fie atingându-i poalele caftanului; şi toată lumea plecă, uitându-se pentru ultima oară la Hassan, că parcă spre a-i spune să rămână acolo. Şi-aşa că nu mai rămaseră în sală decât Hassan, cocoşatul şi tânăra mireasă cu slujnicele ei. Atunci slujnicele o duseră pe mireasă în odaia de dezbrăcare, o dezbrăcară de rochiile ei una câte una, rostind de fiecare dată: „În numele lui Allah!”, ca să alunge deochietura. Pe urmă plecară, lăsând-o singură cu doica ei bătrână, care, înainte de a o duce la odaia de nuntă, trebuia să aştepte ca mai întâi să ajungă acolo mirele, cocoşatul.

          Cocoşatul se ridică, aşadar, de pe podină şi, văzându-l pe Hassan că stă acolo mai departe, îi spuse cu un glas uscat:

          — Într-adevăr, domnia-ta, ne-ai cinstit straşnic cu venirea aici şi ne-ai copleşit cu dărniciile tale în noaptea aceasta. Da acuma, ca să pleci de-aici, oare aştepţi să fii alungat?

          Atunci Hassan, care la urma urmelor habar n-avea cam ce-ar fi trebuit să facă, răspunse ridicându-se:

          — În numele lui Allah!

          Şi se sculă şi plecă. Da nici nu ajunse el bine dincolo de uşa de la sală, că îl şi văzu pe ginn ivindu-i-se dinainte şi spunându-i:

          — Unde te duci aşa, Badreddin? Stai locului şi ascultă-mă bine şi urmează-mi poveţele. Cocoşatul are să se ducă pe dată la umblători; iar eu îl iau în seama mea! Tu, ast timp, purcede numaidecât în odaia de nuntire, şi, când ai s-o vezi pe mireasă că intră, să-i spui: „Eu sunt soţul tău cel adevărat! Vizirul, tată-tău, nu s-a slujit de acest tertip decât de teamă să nu te deoache ochiul oamenilor pizmaşi! Cât despre grăjdar, apoi acesta-i cel mai nevolnic dintre grăjdarii noştri; şi, spre a-l răsplăti, i se găteşte la grajd o oală voinică de lapte bătut, ca să se răcorească întru sănătatea noastră!” După care s-o iei fară sfială şi fară şovăială, să-i desfaci iaşmacul şi să-i faci ceea ce ai să-i faci!

          Pe urmă ginnul pieri.

          Cocoşatul ieşi, într-adevăr, la umblători, ca să se uşureze înainte de a se duce la tânăra nevastă, şi se ciuci pe marmură, şi-şi dete drumul! Şi numaidecât ginnul luă înfăţişarea unui şobolănoi şi ieşi din gaura umblătoarei, şi începu să scoată nişte chiţcăituri de şobolan „Zic! Zic!” Iar grăjdarul plesni din palme ca să-l facă să fugă şi îi zise: „Hâş! Hâş!”

          Numaidecât ginnul începu să crească şi se făcu mare cât un motan, cu ochii amarnic de sclipitori, care începu să miaune ponciş. Pe urmă, cum cocoşatul îşi vedea mai departe de nevoile lui, cotoiul începu să crească şi se preschimbă într-un dulău mare care hămăia: „Hău! Hău!” Atunci cocoşatul începu să se sperie şi ţipă la el: „Ni de-aci, jigodie!” Atunci câinele crescu şi se umflă şi se preschimbă într-un măgar, care începu să ragă în nasul cocoşatului: „Ha! Hi-ha!” şi totodată să se vântuiască bubuind înfricoşător. Atunci cocoşatul se umplu de spaimă, îşi simţi pântecele cum i se topeşte în cufureală, şi de-abia dacă mai avu putete să strige: „Ajutor, oameni din casă!”

          Atunci, de frică să nu fugă de acolo, măgarul crescu şi mai mult şi se preschimbă într-o pocitanie de bivol care astupă cu totul uşa de la umblătoare; şi bivolul acela, de data aceasta, grăi cu glas de om şi spuse:

          — Vai de tine, cocoşat al tuhăsului! O, tu, cel mai jegos dintre grăjdari!

          La vorbele acestea, cocoşatul simţi răcoarea morţii cum îl năpădeşte, alunecă cu toată pântecăraia lui jos pe lespezi, pe jumătate îmbrăcat, şi falcile-i clănţăniră una de alta şi, până la urmă, i se încleştară de frică! Atunci bivolul răcni la el:

          — Cocoşat de păcură! Au n-ai putut să-ţi găseşti o altă muiere la care să te repezi cu nevolnicia ta de năsărâmbă, decât pe domniţa mea?

          Şi grăjdarul, plin de spaimă, nu izbuti să îngaime nici care. Iar ginnul îi zise:

          — Răspunde-mi, ori te fac să-ţi înghiţi scârnele!

          Atunci cocoşatul, faţă de asemenea înfricoşată primejdie, birui a spune:

          — Pe Allah! Nu e nicidecum din vina mea! M-au silit!

          Şi-apoi, o, doamne atotputernic al bivolilor, nu putea să-mi dea nici cât de cât prin minte ca fata să aibă un drăguţ printre bivoli! Da mă juruiesc că mă căiesc şi că îmi cer iertăciune şi de la Allah şi de la tine!

          Atunci ginnul îi spuse:

          — Să-mi juri pe Allah că vei da ascultare poruncilor mele!

          Iar cocoşatul zori să rostească jurământul. Atunci ginnul îi zise:

          — Ai să stai aici toată noaptea, până la răsăritul soarelui! Şi numai atunci vei putea să pleci! Da să nu spui nimănuia vreo vorbă despre toate astea, că altminteri îţi voi sfărâma căpăţâna într-o puzderie de bucăţele! Şi niciodată să nu-ţi mai calce piciorul pe la haremul din saraiul de aici! De nu, îţi mai spun o dată, îţi storcesc căpăţâna şi te îngrop în groapa cu scârne!

          Pe urmă adăugă:

          — Acuma am să te pun într-un chip din care te popresc să te clinteşti până în zori!

          Atunci bivolul îl înşfăcă cu dinţii pe grăjdar de picioare şi îl înfundă, cu capu-nainte, în gaura largă a gropii de la umblătoare, şi nu-i lăsă decât picioarele-afară din gaură. Apoi îi spuse iarăşi:

          — Şi mai cu seamă ia bine aminte să nu carecumva să te clinteşti de-aici!

          Pe urmă pieri. Iac-aşa cu cocoşatul!

          Cât despre Hassan Badreddin El-Bassrani, d-apoi acesta îl lăsă pe cocoşat încocleţit cu efritul şi răzbătu în iatacurile poprite, şi de acolo în odaia de nuntit, unde se aciui tocmai în afundul ei. Şi nici nu apucă el să se aşeze bine, că şi intră tânăra mireasă, sprijinită de doică ei bătrână, care se opri la uşă, lăsând să intre numai Sett El-Hosn. Şi, fară că baba să năzărească bine cine era cel ce şedea în fundul odăii, gândind că vorbeşte cu ghebosul, îi zise:

          — Ridică-te, viteazule voinice, ia-ţi nevasta şi purcede strălucitor! Şi-acuma, copii, Allah fie cu voi!

          Pe urmă se duse.

          Atunci măritata Sett El-Hosn, cu inima pierită, păşi înainte, zicându-şi în sine: „Nu! Mai degrabă îmi dau sufletul decât să mă dăruiesc grăjdarului ăsta jegos şi cocoşat!” Da nici nu făcu ea bine câţiva paşi, că îl şi cunoscu pe minunatul de Badreddin! Atunci scoase un ţipăt de voioşie şi grăi:

          — O, dragule! Ce bine ai făcut că m-ai aşteptat toată vremea asta! Numai tu eşti aici? Ce bucurie! Iţi mărturisesc că, dintru-ntâi, când te-am văzut în sala de primire stând cot la cot cu nespălatul de grăjdar, m-am gândit că v-aţi însâmbrat amândoi asupră-mi!

          Badreddin răspunse:

          — O, stăpâna mea, ce vorbe spui? Cum socoţi că ar putea cocoşatul acela să se atingă de tine? Şi cum ar putea să-mi fie sâmbraş asupră-ţi?

          Sett El-Hosn răspunse:

          — Da la urma urmelor, care dintre voi îmi este soţ, tu ori el?

          Badreddin răspunse:

          — Eu, stăpână! Toată pozna cu cocoşatul nu a fost ticluită decât ca să ne facă să râdem; şi de asemenea ca să te ferească de deochi, întrucât toate femeile din sarai au auzit de frumuseţea ta fară de pereche; iar tatăl tău l-a tocmit pe cocoşat anume spre a-ţi sluji la îndepărtarea deochiului; tatăl tău l-a răsplătit cu zece dinari; şi, de altminteri, acuma cocoşatul este la grajd, ostenind să înfulece, în sănătatea noastră, o oală proaspătă de lapte bătut!

          La vorbele lui Badreddin, Sett El-Hosn fu cuprinsă de o bucurie până peste poate, începu a zâmbi cu gingăşie şi a râde şi mai gingaş; pe urmă, deodată, nemaiputând să se stăpânească, strigă:

          — Pe Allah! Iubitule, ia-mă! Ia-mă! Strânge-mă! Pironeşte-mă în poala ta!

          Şi cum Sett El-Hosn îşi scosese hainele cele de pe dedesubt, se vădi a fi cu totul goală sub rochie. Încât, rostind vorbele: „Pironeşte-mă în poala ta!”, îşi sumese lesne rochia până la înălţimea pârdalnicei şi îşi dezveli astfel în toată strălucirea lor picioarele şi durduleţul de iasomie. La priveliştea aceea şi la vederea nurilor acelui trup de hurie, Badreddin simţi cum jindul îi dă ocol prin trup şi-i trezeşte pruncul adormit! Şi pe dată se ridică zorit, se dezbrăcă şi se descotorosi de şalvarii cei largi şi plini de creţuri fară de număr; scoase punga în care se aflau cei o mie de dinari, pe care i-o dăduse evreul din Bassra, şi o puse pe divan, deasupra şalvarilor; pe urmă îşi scoase turbanul cel atâta de frumos şi îl puse pe-un scaun şi îşi acoperi capul cu o scufă de noapte uşoară, care fusese rânduită acolo pentru cocoşat; şi nu mai rămase îmbrăcat decât cu cămaşa cea subţire făcută din mătase de la Mossul, chindisită cu zarafir, şi cu izmenele-i cele largi de mătase albastră, legate la brâu cu un brăcinar cu ciucuri de aur.

          Badreddin desfăcu brăcinările şi se năpusti la Sett El-Hosn, care îi întindea toată făptura ei; şi se înlănţuiră; şi Badreddin o săltă pe Sett El-Hosn şi o răsturnă pe pat, şi se prăbuşi asupra-i! Şi-atunci aţinti berbecele care era gata cu totul, spre cetate, şi împinse acel berbece voinic, afundându-l în crăpătură; şi pe dată crăpătura se sparse. Iar Badreddin nu mai putea de bucurie, pricepând că mărgăritarul era nestrăpuns, şi că nici un alt berbece înaintea celui al său nu-l străpunsese, şi nici baremi nu-l atinsese cu vârful nasului! Şi se în credinţă de asemenea că acel durduleţ al binecuvântării nu mai fusese vreodată împovărat de năpusta vreunui călăreţ!

          Încât, voios până peste poate, îi răpi fecioria şi se desfătă în deplina lui voie cu gustul acelei tinereţi. Şi, cui pe cui, berbecele bătu de cincisprezece ori la rând, intrând şi ieşind, fară curmare; şi nu se simţi cât de cât rău.

          Încât, din ceasul acela, fară de nici o îndoială, Sett El-Hosn purcese grea, precum vei vedea în cele ce urmează, o, emire al drept-credincioşilor.

          Cum Badreddin isprăvea de împlântat cel de al cincisprezecelea ic, îşi zise: „Pesemne că este destul, deocamdată.” Şi-atunci se întinse alături de Sett El-Hosn, îi puse mâna binişor sub cap, iar Sett El-Hosn îl împresură şi ea cu braţele; şi amândoi se înlănţuiră strâns şi, până a adormi, îşi procitiră stihurile acestea minunate:

          Să nu te temi! Implântă-ţi lancea dreaptă, Şi ceea ce iubeşti iubeşte-adânc!

          Şi lasă-l pe pizmaşul care-aşteaptă S-aştepte, că-i nevolnic şi nătâng.

          Îţi dă şi sfaturi, că de-aceea rabdă -

          Tu lasă sfatul celor care plâng.

          Şi cugetă mai cu luare-aminte:

          N-a izvodit Atoatefăcătorul Privelişti mai frumoase şi mai sfinte Decât aceea-n care vezi feciorul Îmbrăţişând fecioara lui fierbinte Şi potolindu-şi patimă şi dorul.

          Priveşte-i numai! În lumina caldă, Şi-acoperiţi de binecuvântări, Cu braţele-mpletite laolaltă, În flacăra preasfintei desfătări, Ei, în crivatul lor, sunt o unealtă A celui mai de seamă adevăr.

          Pizmaşi pe două inimi ferecate În lanţul ca de foc al dragostei, Sar inşii cei cu gurile spurcate, Uscaţi de neputinţe din temei!

          Şi lumea rea loveşte pe la spate Cu fierul rece-al răutăţii ei.

          Ci să nu-ţi pese! Or, de câte ori Îţi scoate soarta frumuseţi în cale, Adapă-te la sfântul lor izvor!

          Când poţi să bei din ele, ia-le, bea-le!

          Că totul e pe lume trecător Şi-o coasă neagră ne tot dă ocoale.

          Iac-aşa cu Hassan Badreddin şi cu Sett El-Hosn, fiica unchiului său!

          Cât despre ginn, apoi acesta zori a se duce s-o caute pe ginnă, prietena lui, şi amândoi veniră să-şi desfăteze ochii cu cei doi tinerei adormiţi, după ce priviseră zbegurile lor şi număraseră izbiturile de berbece. Pe urmă efritul îi spuse efritei, tovarăşa lui:

          — Hei, sora mea, vezi că am avut dreptate?

          Şi adăugă:

          — Acuma se cade ca şi tu, la rândul tău, să-l iei pe flăcău şi să-l duci pe locul de unde l-am ridicat, la cimitirul din Bassra, în turbehaua părintelui său Nureddin! Şi fă-o repede, iar eu am să te ajut, întrucât iacătă că stă să se lumineze de ziuă; şi chiar că nu e bine!

          Atunci efrita îl ridică pe tânărul Hassan adormit, îl luă în cârcă, îmbrăcat aşa cum era numai cu cămaşa, întrucât izmenele nu mai putuseră să ţină în dârdora zbegurilor, şi zbură cu el, urmată îndeaproape de către efrit. Deodată, în goana aceea prin văzduh, efritul fu cuprins de nişte gânduri afurisite faţă de efrită, şi vroi s-o siluiască, aşa împovărată cum era cu frumosul Hassan; iar efrita s-ar cam fi lăsat în voia efritului, da îi fu frică să nu păţească Hassan ceva. Şi-apoi, din fericire, Allah luă seama şi trimise împotriva efritului nişte îngeri care aruncară asupra-i o trâmbă de foc, care îl mistui. Iar efrita şi Hassan scăpară astfel de efritul cel cumplit, care poate că i-ar fi prăpădit, întrucât efritul este amarnic la împerechere! Atunci efrita se lăsă la pământ chiar pe locul unde fusese prăvălit efritul cu care ea s-ar cam fi dedulcit, de n-ar fi fost Hassan, pentru care se temea foarte.

          Or, fusese scris de la ursitoare ca locul unde efrita îl va pune pe tânărul Hassan Badreddin, nemaiavând putere să-l ducă singură mai departe, să fie tare aproape de cetatea Damascului, în ţara Şamului111. Atunci efrita îl duse pe Hassan chiar lângă una din porţile cetăţii, îl culcă uşurel pe pământ, şi îşi luă zborul.

          La revărsat de ziuă, se deschiseră porţile cetăţii şi oamenii, ieşind din cetate, rămaseră tare miraţi când îl văzură pe flăcăul cel minunat şi adormit, îmbrăcat numai cu o cămaşă, având pe cap, în loc de turban, o tichie de noapte şi, iacătă, şi fară izmene! Şi îşi ziseră:

          — E de-a mirările cât trebuie să fi stat nedormit, de s-a cufundat acuma într-un somn aşa de adânc!

          Ci alţii spuseră:

          — Allah! Allah! Frumos flăcău! Fericită-i şi plină de noroc muierea care s-o fi bucurat de el! Da de ce-o fi aşa de gol cu totul?

          Alţii răspunseră:

          — Pesemne că bietul tinerel o fi petrecut la crâşmă mai multă vreme decât se cădea! Şi-o fi băut mai mult decât încape în el! Şi, când s-o fi întors seara, trebuie să fi găsit porţile cetăţii închise şi s-o fi hotărât să doarmă aci pe pământ!

          Or, pe când sporovăiau ei aşa, adierea dimineţii se stârni şi veni să-l dezmierde pe frumosul Hassan, şi-i săltă cămaşa; se văzu atunci ieşind la iveală un pântec, un buric, nişte coapse şi nişte picioare – toate cum e cleştarul! Şi un pocinog şi nişte mândrii tare bine întocmite! Şi priveliştea uimi pe toată lumea, care se minună de toate.

          În clipita aceea, Badreddin se trezi şi se văzu întins lângă poarta străină şi înconjurat de toată lumea din jur; încât rămase tare nedumerit şi strigă:

          — Unde mă aflu, oameni buni? Spuneţi-mi, rogu-vă! Şi de ce m-aţi înconjurat aşa? Ce s-a întâmplat?

          Ei răspunseră:

          — D-apoi noi ne-am oprit ca să ne uităm la tine, numai aşa, spre desfătare! Da tu ce, nu ştii că te afli la porţile Damascului? Şi pe unde ţi-ai petrecut noaptea de-ai rămas aşa gol-goluţ?

          Hassan răspunse:

          — Pe Allah! Ce-mi spuneţi voi, oameni buni? Eu mi-am petrecut noaptea la Cairo, iar voi spuneţi că mă aflu la Damasc?

          Atunci toţi fură cuprinşi de un haz până peste poate, iar unul grăi:

          — Mare mâncător de haşiş mai eşti!

          Iar alţii ziseră:

          — Păi de bună seamă că eşti nebun! Ce păcat că un flăcău aşa de minunat e nebun!

          Iar alţii spuseră:

          — Da la urma urmei ce-i cu povestea asta ciudată pe care ne-o îndrugi?

          Atunci Hassan Badreddin spuse:

          — Pe Allah! Oameni buni, nu mint deloc! Vă încredinţez, aşadar, şi vă spun iar, că ieri mi-am petrecut noaptea la Cairo, iar alaltăieri la Bassra, cetatea mea!

          La vorbele acestea, unul strigă:

          — Uluitor lucru!

          Un altul:

          — E nebun!

          Iar câţiva începură să se cocoşeze de râs şi să-şi plesnească palmele una de alta. Iar alţii spuseră:

          — Într-adevăr, oare nu e păcat că acest flăcău minunat şi-a pierdut minţile? Da şi ce nebun fară de seamăn!

          Iar un altul, mai înţelept, îi spuse lui Hassan:

          — Fiule, vino-ţi oleacă în fire. Şi nu rosti asemenea aiureli.

          Atunci Hassan zise:

          — Ştiu ce rostesc. Şi, pe deasupra, aflaţi că în noaptea aceasta, la Cairo, am petrecut nişte ceasuri tare desfătate ca tânăr însurăţel!

          Atunci toţi rămaseră şi mai încredinţaţi că e smintit; iar unul dintre ei, râzând, strigă:

          — Vedeţi bine că bietul flăcăiaş s-a însurat în vis! Era bună însurătoarea aceea în vis? De câte ori? Era cu o hurie sau cu o teleliţă?

          Ci Badreddin începu să fie tare încurcat, şi le spuse:

          — Păi da, aşa-i! Era o hurie! Şi nu în vis m-am împreunat, ci de-adevăratelea; şi i-am luat locul unui cocoşat împuţit, şi chiar mi-am şi pus tichia de noapte menită lui, şi pe care iacăt-o!

          Pe urmă cugetă o clipită şi strigă:

          — Ci pe Allah! Preacinstiţilor, unde îmi e turbanul, unde îmi sunt izmenele, unde îmi sunt caftanul şi şalvarii? Şi, mai cu seamă, unde mi-e punga?

          Şi Hassan se ridică şi îşi căută împrejurul său hainele. Şi toată lumea începu atunci să-şi facă cu ochiul şi să arate prin semne că flăcăul e nebun de legat.

          Atunci, bietul Hassan se hotărî să intre în cetate, în straiele lui de râs, şi fu nevoit să străbată uliţele şi sukurile, în mijlocul unei tale întregi de copii şi de inşi care ţipau:

          — E nebun! E nebun!

          Şi bietul Hassan nu mai ştia ce să facă, până când pe Allah îl cuprinse teama ca acel băiat frumos să nu fie vătămat şi îl duse să treacă pe lângă dugheana unui plăcintar, care tocmai îşi deschidea prăvălia. Şi Hassan se repezi în prăvălie şi se adăposti acolo; şi cum plăcintarul era un vlăjgan zdravăn, ale cărui isprăvi erau de pomină în cetate, toată lumea, de frica lui, plecă, lăsându-l pe Hassan în pace.

          Plăcintarul, pe care îl chema El-Hadj Abdallah, când îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin, putu să-l cerceteze în voie, şi se minună la vederea frumuseţii, a nurilor şi a harurilor lui fireşti; şi, în chiar clipita aceea, dragostea îi năpădi inima, şi îi spuse tânărului Hassan:

          — O, drăguţule băietan, spune-mi, de unde vii? Şi fii fară teamă; istoriseşte-mi povestea ta, întrucât te-am şi îndrăgit mai mult decât pe sufletul meu!

          Atunci Hassan îi istorisi plăcintarului Hadj Abdallah toată povestea lui, de la început până la sfârşit.

          Plăcintarul rămase minunat până peste poate şi îi spuse lui Hassan:

          — Tinere doamne al meu Badreddin, povestea ta chiar că este uluitoare, iar păţania ta este de pomină. Ci, o, copilul meu, te sfătuiesc să nu-i mai spui nimănuia nimic, întrucât e primejdios să te destăinuieşti. Şi te poftesc în prăvălia mea, iar tu să rămâi cu mine, până ce Allah se va milui să pună capăt năpastelor de care eşti năpădit. Şi-apoi eu nu am nici un copil, şi m-ai foarte ferici dacă ai vroi să mă primeşti de tată! Iar eu te voi lua de suflet ca fiu al meu!

          Atunci Hassan Badreddin îi răspunse:

          — Vrednice taică! Facă-se după dorinţa ta!

          Numaidecât plăcintarul se duse la suk şi cumpără nişte haine bogate cu care se întoarse să-l îmbrace. Pe urmă se duse cu el la cadiu şi, de faţă cu martori, îl înfie pe Hassan Badreddin ca urmaş al lui.

          Şi Hassan rămase în dugheană plăcintarului, ca fiu al lui; şi el era cel care primea banii de la cumpărători şi le vindea plăcintele, gavanoasele cu dulceţuri, farfuriile pline cu sorbeturi şi toate zaharicalele cele de faimă din Damasc; şi în puţină vreme învăţă măiestria plăcintăriei, pentru care avea o înclinare cu totul deosebită, datorită învăţămintelor pe care i le dedese maică-sa, soţia vizirului Nureddin din Bassra, când pregătea dinainte-i plăcintele şi dulceţurile, pe vremea copilăriei lui.

          Şi frumuseţea lui Hassan, flăcăul din Bassra, fiul de suflet al plăcintarului, ajunse vestită în toată cetatea Damascului; iar prăvălia plăcintarului El-Hadj Abdallah ajunse prăvălia cu cel mai strălucit dever dintre toate prăvăliile de zumaricale din Damasc.

          Iac-aşa cu Hassan Badreddin!

          Ci în ceea ce îl priveşte pe mirele dulcei Sett El-Hosn, fata vizirului Şamseddin de la Cairo, iacătă!

          Când Sett El-Hosn se trezi, în dimineaţa acelei dintâi nopţi de căsătorie, nu-l mai găsi pe Hassan cel frumos lângă ea. Aşa că socoti că Hassan s-o fi dus la umblători! Şi începu să-l aştepte să se întoarcă.

          Ast timp, vizirul Şamseddin, tatăl ei, veni s-o caute spre a lua veşti despre ea. Şi era tare îngrijorat. Şi era tare rocoşit în sufletul său de nedreptatea sultanului, care îl silise s-o mărite pe frumoasa Sett El-Hosn, fata lui, cu grăjdarul cel cocoşat. Şi, până a intra la fiică-sa, vizirul îşi zisese: „Neîndoielnic că am s-o omor pe fiică-mea dacă voi afla că s-a dăruit împuţitului de cocoşat!”

          Bătu, aşadar, la uşa odăii de nuntit şi strigă:

          — Sett El-Hosn!

          Fata răspunse dinlăuntru:

          — Da, tată, mă reped să-ţi deschid!

          Şi sări degrabă şi fugi să-i deschidă părintelui ei. Şi se făcuse încă şi mai frumoasă ca de obicei, iar chipu-i era ca străluminat, iar tot sufletu-i era bucurat că trăise îmbrăţişările minunate ale cerbului cel frumos! Încât se ivi plină de nuri dinaintea tătâne-său, şi se temeni şi îi sărută mâinile. Şi părintele ei, văzând-o pe fiică-sa veselă, în loc de-a fi posomorâtă de împreunarea cu cocoşatul, se bulbucă:

          — A, fată fără de ruşine! Cum de cutezi să te arăţi dinaintea mea, cu chipul voios, după ce te-ai culcat cu jegosul acela de grăjdar cocoşat?

          La vorbele lui, Sett El-Hosn zâmbi a râde cu tâlc şi grăi:

          — Pe Allah! O, tată, şaga a ţinut destul! Că mie îmi cam prea ajunge cât am fost de râsul nuntaşilor care mă luau peste picior în privinţa soţului meu cel închipuit, cocoşatul care nu preţuieşte nici măcar un colţ de unghie de-al preaiubitului meu cel frumos, soţul meu cel adevărat de azinoapte! Uf, ce noapte! Cât mi-a fost de plină de bucurii alături de mult iubitul meu! Aşa că, tată, pune capăt glumei şi nu-mi mai pomeni nimica despre cocoşat!

          La vorbele acestea ale fiicei sale, vizirul se umplu de mânie, iar ochii i se învineţiră de turbare, şi răcni:

          — Prăpăd! Ce-mi tot îndrugi tu? Ce? Nu cocoşatul s-a culcat cu tine în odaia asta?

          Ea răspunse:

          — Ferească-mă Allah, o, tată! Mi-ai pomenit destul de numele cocoşatului! Prăpădi-i-ar Allah şi pe el şi pe taică-său şi pe maică-sa şi tot neamul lui! Ştii bine că acuma am aflat şi eu vicleşugul pe care l-ai scornit ca să mă fereşti de deochi!

          Şi îi spuse tatălui ei toate amănuntele despre nuntire şi despre noaptea trecută. Şi adăugă:

          — Uf! Ce bine îmi era, cufundată în poala soţului meu preaiubit, flăcăul cel frumos cu purtări iscusite, cu ochii mari, negri şi străluciţi, şi cu sprâncenele arcuite!

          La vorbele acestea, vizirul strigă:

          — Fata mea, tu eşti nebună? Ce tot spui? Şi unde este tânărul acela care zici că e soţul tău?

          Sett El-Hosn răspunse:

          — S-a dus la umblătoare!

          Atunci vizirul, tare tulburat, se repezi pe uşă şi alergă la umblători. Şi îl găsi acolo pe cocoşat cu picioarele în sus şi cu capul băgat adânc în veşca umblătoarei, şi înţepenit! Şi vizirul, înmărmurit până peste poate, se minună:

          — Ce-mi văd ochii? Au nu tu eşti, cocoşatule?