El este, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, chiar acela dintre fraţii mei care avea urechile şi nasul tăiate. Îi ziseseră El-Aşar fie din pricină că era mare şi cu pântecele lăbărţat ca o cămilă cu plod în burtă, fie poate pentru că era ca o căldare mare. Dar asta nu îl împiedica defel, cât era ziua de lungă, să fie de o lenevie până peste măsură, pe când noaptea făcea tot soiul de slugăreli şi câştiga bani pentru ziua următoare cu tot felul de matrapazlâcuri fistichii.

          Iar la moartea tatălui nostru, moştenirăm fiecare câte o sută de drahme de argint. El-Aşar, ca fiecare dintre noi, luă cele o sută de drahme ce i se cădeau, dar habar n-avea ce să facă cu ele. Într-un sfârşit, se opri la un gând dintr-o mie: să-şi cumpere un tacâm de felurite sticlării şi să le vândă cu bucata; şi da precădere acestei îndeletniciri faţă de oricare alta, pe temeiul că o atare treabă cere trudă puţină.

          Aşa că frate-meu El-Aşar ajunse negustor de sticlării: drept pentru care cumpără un coş mare în care îşi puse sticlăriile, alese un colţ de uliţă umblat, şi se aşeză acolo, punându-şi dinainte coşul cu sticle. Se ghemui pe vine liniştit, se sprijini cu spinarea de peretele unei case, şi începu să-i îmbie cu marfa lui pe trecători, strigându-le:

          Hei, sticle, hei, voi, stropi de soare!

          Voi, sâni de tinere fecioare Din alabastră şi lucoare!

          Ochi ca ai doicii mele-n care Se-aprinde-o strălucire mare!

          Răsuflete de fată mare Înmărmurite-n tremurare!

          Voi, sticle, sticle sclipitoare!

          Dar cel mai adesea El-Aşar tăcea şi, cu spinarea bine înţepenită în zid, se lăsa să lunece pe calea visului, sus de tot. Şi, într-una din acele zile, la ceasul rugăciunii de vinerea, iacătă ce-şi năzărea El-Aşar:

          Mi-am băgat toţi banii în cumpărarea acestor sticle, adicătelea o sută de drahme. Am să izbutesc, de bună seamă, să le vând pe toate pe două sute de drahme. Cu aceste două sute de drahme am să mai cumpăr alte sticlării, şi am să le vând pe patru sute de drahme. Şi am s-o ţin tot aşa cu vânzarea, cu cumpărarea şi iarăşi cu vânzarea, până ce am să ajung stăpân pe bani mulţi. Atunci am să cumpăr toate felurile de mărfuri, giuvaieruri şi mirozne, şi nu am să mă opresc din vândut decât după ce am să ajung la nişte agoniseli bine întemeiate. Atunci am să pot să cumpăr un sarai mare, şi robi, şi cai, şi şei cu nişte cioltare de atlaz bătute cu zarafir; şi am să mănânc şi am să beau; şi nu are să fie o cântăreaţă în cetate pe care să n-o poftesc să vină să cânte în casa mea. Pe urmă am să mă pun în legătură cu toate peţitoarele cele mai pricepute din Bagdad şi am să le trimit pe la fetele de sultani şi de viziri; şi nu are să treacă un răspas lung de vreme până când am să mă însor măcar cu fata vizirului cel mare! întrucât mi s-a izvodit că acea copilă este deosebit de frumoasă şi desăvârşită ca desăvârşiri; încât am să-i statoresc o zestre de o mie de dinari de aur. Şi nici nu mă îndoiesc că taică-său, vizirul cel mare, are să se învoiască numaidecât la căsătorie; dar dacă nu va vroi să se învoiască, ei bine! am să i o răpesc pe fiică-sa, spre ţâfna nasului lui, şi am s-o aduc în saraiul meu. Atunci am să-mi cumpăr zece băieţi tineri, în slujba mea anume. După care am să pun să mi se Iacă nişte haine împărăteşti cum nu poartă decât sultanii şi emirii; şi am să poruncesc la giuvaiergiul cel mai iscusit să-mi facă o şa de aur învrâstată cu mărgăritare şi cu nestemate. Şi atunci, călare pe calul cel mai frumos, pe care am să-l cumpăr de la căpetenia beduinilor din pustie, ori care am să cer să-mi fie adus de la tribul Aniezilor, am să mă preumblu prin cetate cu o liotă de robi după mine, şi împrejurul meu, şi înaintea mea; şi, aşa, am să ajung la saraiul vizirului cel mare, care, la vederea mea, are să se scoale în cinstea mea şi are să mă poftească pe locul lui, şi are să stea în picioare mai jos de mine, şi are să se socoată prea norocit să-mi fie socru, lai eu am să aduc cu mine doi robi tineri, purtând fiecare câte o pungă mare, şi în fiecare pungă are să fie câte o mie de dinari. Am să dau o pungă vizirului, ca dar pentru fata lui, şi am să-i dau peşcheş punga cealaltă, numai aşa, ca să-i arăt ce darnic sunt eu, şi ce falnic, şi ce fleac este în ochii mei lumea toată. Pe urmă mi să mă întorc mândru la mine acasă; iar când logodnica mea va trimite pe cineva să-mi aducă temenelile ei, am să-l umplu de aur pe acel cineva şi am să-i fac daruri de hăinuri scumpe şi de caftane scumpe. Iar dacă vizirul are să-mi trimită vreun peşcheş de nuntă, nu am să-l primesc, ci am să i-l trimit îndărăt, măcar de-ar fi şi-un peşcheş cât de mare ca preţ, şi toate astea spre a-i dovedi pe deplin că am sufletul suspus şi că nu sunt în stare nici de mitocănia cea mai măruntă.

          După care am să hotărăsc însumi ziua cununiei mele şi amănuntele nunţii; şi am să dau porunci să nu se precupeţească nimic, atât în ce priveşte ospăţul, cât şi în ce priveşte numărul şi preţul lăutarilor, al cântăreţelor şi al dănţuitoarelor. Şi am să fac în saraiul meu toate pregătirile trebuitoare, am să-l împodobesc peste tot cu chilimuri, şi am să aştern pământul cu flori, de la intrare până în sala de ospăţ, şi am să pun să se stropească pământul cu apă de trandafiri şi cu alte ape înmiresmate.

          În noaptea nunţii, am să mă îmbrac cu hainele mele cele mai frumoase şi am să mă sui să şed pe un scaun împărătesc pus pe o podină înaltă, acoperită toată cu preşuri chindisite cu mătase şi cu închipuiri de flori şi cu dungi iscusit zugrăvite. Şi toată vremea cât are să ţină nunta, şi cât are să fie purtată, prin mijlocul sălii, soţia mea, cu toate gătelile ei mai strălucite decât luna plină în luna Ramadanului, eu am să stau nemişcat şi falnic şi nici măcar nu am să mă uit la ea, şi nu am să întorc capul nici la dreapta, nici la stânga, şi asta anume ca să fac să se vadă limpede fălnicia firii mele şi înţelepciunea mea! Şi până la urmă au s-o aducă pe soţia mea dinainte-mi, cu toată frăgezimea frumuseţii ei, şi parfumată toată dulce. Şi nici baremi n-am să mă clintesc, ba dimpotrivă! Şi am să stau aşa, nepăsător şi falnic, până ce toate femeile aflate la nuntă au să se apropie de mine şi să-mi spună: „O, stăpâne al nostru şi cunună pe capetele noastre, iat-o pe soţia şi roaba ta, care vine sfioasă între mâinile tale, şi care aşteaptă s-o miluieşti cu o privire. E atâta de ostenită de cât aşteaptă aşa în picioare!

          Şi nu nădăjduieşte decât porunca ta ca să şadă!” Dar eu nu am să rostesc nici măcar o vorbă, şi am să fac încă şi mai dorit răspunsul meu. Şi-atunci toate muierile şi toate hanâmele poftite la nuntă au să se temenească sărutând pământul de multe ori dinaintea măreţiei mele. Şi numai atunci am să mă îndur să-mi cobor ochii şi am să binevoiesc a mă uita la soţia mea, da numai odată, atât, cu o privire numai; după care am să ridic iarăşi ochii şi iarăşi am să-mi iau chipul meu de nepăsare mare. Iar slujnicele au s-o ia pe soţia mea, iar eu am să mă scol şi am să cobor să-mi schimb hainele şi să-mi pun altele mult mai bogate şi mult mai strălucite. Şi iarăşi o vor aduce, încă o dată, dinaintea scaunului meu, pe mireasa îmbrăcată cu alte haine şi cu alte găteli, şi pierdută sub grămada de giuvaieruri, de aur şi de nestemate, şi parfumată cu alte parfumuri mult mai tari. Iar eu am să aştept să fiu rugat de multe ori, până să mă uit la soţia mea, şi dintr-odată am să-mi ridic iar ochii ca să n-o mai văd. Şi am să urmez să mă port aşa, pană ce toate datinele au să se sfârşească deplin.

          Ci în clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, nu vroi să încalce cumva în noaptea aceea îngăduinţa dată.

          Iar când fu cea de a treizeci şi doua noapte, urmă să-i istorisească sultanului Şahriar povestea:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bărbierul istorisi astfel urmarea păţaniei celui de al cincilea frate al său, El-Aşar:

          …până ce toate datinile au să se sfârşească deplin. Atunci am să le poruncesc câtorva dintre robii mei cei tineri să ia o pungă plină cu cinci sute de dinari în bani mărunţi şi să arunce mărunţişul acela cu pumnii în toată sala şi să le împartă şi tuturor însoţitoarelor soţiei mele. Iar însoţitoarele, după asta, au s-o îndrume pe soţia mea la odaia ei, unde am să mă duc şi eu, după ce am să mă las aşteptat multă vreme. După ce am să intru la ea, am să mă duc, fară să mă uit la ea, şi, străbătând rândurile femeilor aşezate pe două şiruri în odaie, să şed pe divan, şi am să cer un pocal cu apă înmiresmată şi îndulcită, şi am s-o beau liniştit, după ce voi fi dat slavă lui Allah.

          Cât despre soţia mea, eu şi mai departe nu am să iau în seamă că se află pe pat, gata toată să mă primească; şi, ca s-o umilesc şi s-o fac să simtă bine puternicia mea şi cât de puţin îmi pasă mie de ea, nu am să-i spun nici măcar o vorbă, şi am s-o învăţ în felul acesta cum înţeleg să mă port pe viitor cu ea. Întrucât în nici un alt fel nu ajungi să le faci pe muieri supuse, dulci şi drăgăstoase. Şi chiar că apoi am să văd că intră şi vine la mine nevasta socrului meu, care are să înceapă să-mi sărute obrazul şi mâinile, şi să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îndură-te de te uită la roaba ta, fiica mea, care doreşte cu aprindere să te duci la ea, şi s-o miluieşti cu o vorbă măcar!” Dar eu, în pofida vorbelor cuviincioase ale soţiei socrului meu, care nu are să cuteze a-mi zice ginere, de teamă să nu pară neobrăzată, nu am să-i dau nici un răspuns. Atunci ea are să mă roage mai departe spre a mă îndupleca, şi, până la urmă, sunt încredinţat, are să se arunce la picioarele mele, pe care are să mi le sărute, precum şi pulpana hainei mele, şi asta de multe ori, şi are să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îţi jur pe Allah că fata mea este frumoasă şi fecioară! îţi jur pe Allah că nici un bărbat nu a văzut-o pe fata mea fară de iaşmac şi nu-i ştie nici baremi culoarea ochilor! Fie-ţi milă, încetează a-i mai face ruşinea aceasta şi a o umili atâta de amarnic! Uită-te cât de umilită şi de supusă şade; nu mai aşteaptă decât un semn de la tine ca să te mulţumească în toate!” Şi pe dată soţia socrului meu are să se ridice şi să-i dea pocalul fiicei sale, care numaidecât are să vină să mă îmbie cu supuşenie şi tremurând toată. Iar eu, răsturnat fără păsare pe pernele de catifea de pe divan, chindisite cu aur, am s-o las să se înfăţişeze între mâinile mele şi am să mă desfăt, fără a o privi, s-o văd în picioare pe ea, fata vizirului cel mare, dinaintea mea, neguţătorul de sticlării de odinioară, care îşi striga marfa la coltul uliţelor:

          Ia, sticle, ia! Stropi scumpi de soare!

          Sâni dulci de tinere fecioare Din alabastrâ şi lucoare, Ochi ca ai doicii mele-n care Luceşte-o strălucire mare!

          Răsuflete de fată mare Înmărmurite în cleştare, Ia, sticle, miere sclipitoare, Ia, sticle, stropi vrăjiţi de soare!

          Iar ea, faţă de atâta evghenie şi fălnicie, nu are să poată să mă ia decât drept fiu al vreunui sultan vestit, şi a cărui faimă umple lumea. Şi are să-mi spună, cu lacrimile în ochi: „O, doamne al meu, fie-ţi milă! nu da în lături pocalul acesta din mâinile roabei tale! Că sunt cea mai de pe urmă dintre roabele tale!” Dar eu, la vorbele ei, nu am să dau nici un răspuns. Iar ea, până la urmă, are să-şi facă oleacă de inimă faţă de tăcerea mea, şi are să stăruiască pe lângă mine spre a mă face să iau pocalul cu vin, şi are să mi-l apropie ea însăşi cu gingăşie de buze. Da eu, faţă de atare marghioleală, am să mă mânii, am să mă uit la ea cumplit şi am să-i trag peste ochi o palmă straşnică şi am să-i altoiesc în burtă o izbitură repezită de picior, ia aşa…

          Şi frate-meu, urmă bărbierul, rostind vorbele acestea, făcu mişcarea de a-i repezi izbitura cea amarnică de picior soţiei lui închipuite, şi izbitura nimeri drept în coşul cel gingaş în care şedeau sticlăriile dinainte-i, şi coşul, cu tot ce se afla în el, se rostogoli cât colo! şi nu mai rămaseră decât nişte cioburi, din tot ceea ce alcătuise toată avuţia smintitului. Uf, de-aş fi fost eu acolo în clipita aceea, o, emire al drept-credincioşilor, l-aş fi muştruluit eu precum i se cădea pe fratele ăsta plin de îngâmfare nesuferită şi de făloşenie sufletească închipuită!

          Şi, dinaintea acelor pagube fără de leac, El-Aşar se porni să-şi tragă nişte lovituri vârtoase peste ochi, şi să-şi sfâşie de deznădejde hainele, şi să plângă, şi să se vaicăre bătându-se mai departe. Şi-atunci, cum ziua aceea era taman o zi de vineri, şi cum rugăciunea de amiază urma să înceapă în geamii, oamenii care ieşeau de prin case îl văzură pe fratele meu în starea aceea, şi unii se opriră ca să-l căineze, iar alţii îşi urmară drumul mai departe so cotindu-l nebun şi râzând până peste poate, după ce aflau de la vreun vecin amănuntele aiurelii lui.

          Pe când fratele meu se bocea aşa, plângând pierderea sermaialei lui dimpreună cu ghelirurile toate, iacătă că o hanâmă de spiţă înaltă tocmai trecea pe acolo, ducându-se la geamie pentru rugăciunea de vineri. Le întrecea în frumuseţe până şi pe femeile cele mai frumoase; din ea toată se revărsa o mireasmă îmbietoare de muşc; călărea pe o catârcă încioltărată cu catifea şi cu atlaz de aur; şi era însoţită de o mulţime mare de slugi şi de robi. La vederea tuturor acelor sticle sparte şi a fratelui meu care se văicărea atâta de amarnic plângând, inima îi fu cuprinsă de filotimie şi de milă, şi întrebă care este pricina unei atare deznădejdi. I se răspunse că bietul om avusese un coş cu sticlării, din vânzarea cărora trăia, ca acela era tot avutul lui, dar că nu îi mai rămăsese nimic după beleaua care îi spărsese totul în bucăţele. Atunci hanâma îl strigă pe unul dintre slujitorii ei şi îi spuse:

          — Dă-i bietului om toţi banii pe care îi ai la tine.

          Şi slujitorul dezlegă numaidecât de la gât, unde sta, atârnată cu un şiret, o pungă mare, pe care i-o înmână fratelui meu. El-Aşar o luă, o deschise şi găsi în ea, după ce îi numără, cinci sute de dinari de aur. La priveliştea aceea, era mai să moară de tulburare şi de năprasna bucuriei, şi începu să cheme asupra binefăcătoarei lui toate milele şi binecuvântările lui Allah.

          Ajuns bogat aşa, într-o clipită, El-Aşar, cu pieptul umflat de mulţumire, se întoarse la el acasă spre a-şi duce acolo bogăţia, şi se pregătea să plece să caute vreo casă frumoasă pe care s-o închirieze şi unde să trăiască după pofta lui, când auzi nişte bătăi încetinele la uşă. Se ridică şi sări să deschidă, şi văzu o femeie bătrână pe care nu o cunoştea şi care îi spuse:

          — O, copilul meu, află că sfântul ceas al rugăciunii din această sfântă zi de vineri aproape că a trecut, iar eu încă nu am putut să-mi fac spălările cele sfinte de dinainte de rugăciune. Aşa că mă rog ţie să-mi îngăduieşti să intru o clipită la tine şi să-mi fac spălările, la adăpost de iscodelnici.

          Iar fratele meu îi răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi îi deschise uşa până la perete şi o pofti şi o duse la bucătărie, unde o lăsă singură.

          Peste câteva clipite, bătrâna veni în odaie la frate-meu şi acolo şezu jos pe o bucată veche de rogojină ce slujea de chilim în odaie, îşi îndoi de câteva ori genunchii destul de în grabă, pe urmă îşi încheie rugăciunea, făcându-i lui frate-meu nişte urări tare bine ticluite şi pline de pocăinţă. Şi frate-meu, care de altminteri nu-şi mai încăpea în piele, mulţumi bucuros şi, scoţând de la brâu doi dinari de aur, i-i întinse mărinimos. Bătrâna îi împinse în laturi cu mândrie şi se împotrivi:

          — O, copilul meu, Allah fie lăudat că te-a croit aşa de mărinimos! încât nu mă mai mir că ştii să stârneşti aşa de repede prietenia oamenilor, până şi a acelora care, ca mine, nu te-au văzut decât numai o dată. Cât despre banii pe care binevoieşti să mi-i dăruieşti, pune-i îndărăt la brâu, întrucât, judecând după înfăţişarea ta, trebuie să fii vreun saaluk sărac, iar banii trebuie să-ţi fie mai de nevoie decât mie, care nu am nici o trebuinţă de ei. Şi dacă chiar poţi să te lipseşti de ei, nu ai decât să-i dai îndărăt hanâmei care ti i-a dăruit când ţi-a văzut sticlele sparte în bucăţi.

          Fratele meu răspunse:

          — Da ce, măicuţă, o cunoşti pe femeia aceea? Dacă-i aşa, mă rog ţie să-mi faci binele de a-mi arăta mijlocul de a o mai vedea o dată.

          Bătrâna răspunse:

          — Fiul meu, femeia aceea tânără, care este tare frumoasă, nu ţi-a făcut darul decât ca să-ţi arate plăcerea ei de tine, care eşti tânăr, frumos şi vârtos, pe când soţul ei este neputincios şi zăbavnic în pat, cu ea; că e procopsit cu o pereche de ouşoare reci de-ţi face milă. Scoală-te, aşadar, pune-ţi tot aurul la brâu, să nu carecumva să ţi-l fure careva din casa asta fără de zăbrele, şi hai cu mine. Că trebuie să-ţi spun că mă aflu de multă vreme în slujba acelei hanâme tinere, şi eu sunt cea care împlineşte toate însărcinările ei de taină. După ce am să te duc la ea, să nu pregeţi a fi cât mai zornic a-i spune tot felul de vorbe dulci şi a-i face tot ce eşti în stare; şi cu cât va fi mai mult, cu atât mai vârtos ai s-o legi de tine; că ea, la rându-i, nu va precupeţi nimic spre a-ţi înlesni toate voile, şi ai să fii stăpân deplin pe frumuseţea şi pe bogăţiile ei, întru totul!

          Când auzi vorbele babei, frate-meu se sculă, făcu precum îi spusese ea şi se luă după bătrână, care porni la drum, iar fratele meu mergea pe urma ei, până ce ajunseră amândoi la o poartă mare în care baba bătu într-un chip anumit. Şi frate-meu era cuprins de o mare tulburare şi nu mai putea de bucurie.

          La bătaia aceea a bătrânei, o roabă tânără, grecoaică, tare frumoasă, veni să deschidă poarta gingaş, şi să le ureze bun venit, zâmbind cu un zâmbet îndatoritor. Bătrâna intră, iar fratele meu se ţinu după ea; şi fu dus de grecoaica aceea copilă într-o sală mare şi falnică, aşezată în mijlocul acelei locuinţe largi, şi îmbrăcată cu perdele mari de mătase, chindisită cu aur subţire, şi aşternută bogat. Şi frate-meu, pomenindu-se singur, şezu pe un divan şi îşi scoase turbanul, pe care şi-l puse pe genunchi, şi îşi şterse fruntea. Dar de-abia şezu el acolo, că perdelele se şi traseră la o parte, şi se ivi o copilandră fără de seamăn şi cu care nimic nu ar fi putut să se măsoare în ochii miraţi ai oamenilor; şi avea pe ea tot ceea ce s-ar putea închipui ca frumuseţe în ce priveşte hainele. Şi fratele meu, El-Aşar, se ridică drept pe cele două picioare ale lui.

          Iar copila, când îl văzu, începu să-i zâmbească din ochi şi se grăbi a se duce să închidă uşa, pe care o lăsase întredeschisă. Veni apoi la fratele meu, îl luă de mână şi îl trase spre ea pe divanul de catifea daurită. Acolo ar fi fără de folos a de-amănunţi tot ceea ce, vreme de un ceas, fratele meu şi copilandra îşi făcură unul altuia, îmbrăţişându-se, adunându-se, sărutându-se, muşcându-se, alintându-se, izbindu-se, sucindu-se, răsucindu-se, istovindu-se, întâia oară, a doua oară, a treia oară, şi altminteri.

          După acele zbenguiri, tânăra femeie se ridică şi îi spuse fratelui meu:

          Ochi al meu, să nu te mişti de aici până nu mă întorc!

          Pe urmă ieşi repede şi pieri.

          Şi iată că deodată, cumplit şi cu ochi de foc, în uşa deschisă repezit se ivi un arap mare şi ţinând în mână un paloş tras, un paloş cu sclipiri orbitoare. Şi răcni spre înfricoşatul de El-Aşar:

          — Vai de tine, mişelule! Cum de-ai cutezat să intri aici, o, pui de târfa, plod lepădat, zămislitură mistriceată din toate ouăle putrede ale dezmăţaţilor!

          La zisele cele atâta de năprasnice, fratele meu nu ştiu ce răspuns să toarcă, şi limba i se împietri, şi toate vinele i se retezară, şi îngălbeni la chip, şi trupu-i se fleşcăi. Arapu-atunci îl luă, îl dezbrăcă de tot şi, spre a-i lungi chinul, începu să-i tragă nişte lovituri grele cu latul spadei, mai bine de optzeci de lovituri; pe urmă înfipse spada în el în mai multe locuri, până ce fratele meu căzu la pământ, şi arapu-l socoti mort. Atunci strigă cu glas cumplit, şi numaidecât veni o arăpoaică aducând o tablă plină cu sare. Arăpoaica puse tablaua jos şi începu să presare cu sare rănile fratelui meu care, în ciuda durerilor crunte, nu cuteza să crâcnească, de frică să nu i se taie capul. Pe urmă arăpoaica îl acoperi întru totul cu sare, şi plecă. Atunci arapul scoase încă un răcnet tot atâta de înfricoşător ca şi cel dintâi, şi se înfăţişă baba, care, ajutată de arap, scotoci hainele şi brâul fratelui meu, şi-i luă toţi banii; pe urmă îl luă pe frate-meu de picioare şi îl târî prin odăi până la un loc din curte unde, printr-o deschizătură, îl aruncă în fundul unei găuri negre, în care avea obiceiul să arunce leşurile tuturor acelora pe care, cu tertipurile ei, îi ispitea în casa aceea, spre a sluji de călăraşi voinici la dodeleala tinerei ei stăpâne, şi apoi spre a-i despuia şi a-i arunca în groapa aceea, după ce fuseseră acoperiţi cu sare pentru ca hoiturile să nu duhnească rău.

          Gropniţa în afundul căreia fu aruncat fratele meu El-Aşar era mare şi plină de bezne, iar trupurile celor ce fuseseră azvârliţi acolo se adunaseră grămadă unele peste altele. Iar el şezu acolo jos două zile întregi, în neputinţă de a face nici o mişcare, în urma rănilor şi a căderii. Şi Allah (preaslăvit să fie el!) vroi ca taman sarea cu care fusese tăbăcit să fie temeiul tămăduirii lui şi să-i oprească sângele de a se strica şi să i-l închege. Începând să i se vindece rănile, şi puterile să i se întoarcă oleacă, fratele meu putu să se desprindă dintre leşuri şi să se târască pe tot lungul hrubei, la înlesnirea unei gene de lumină ce răzbătea din afund până la el; lumina aceea izvora de la o bageacă micuţă din zidul care închidea gropniţa. Izbuti să se caţere până la ferestruică şi de acolo să iasă iarăşi la seninul zilei, afară din hrubă.

          Atunci grăbi a se întoarce acasă la el, unde mă dusei să-l caut şi îl îngrijii cu leacurile pe care mă pricep să le scol din ierburi şi din zemurile de buruieni, şi, după o bucată de vreme, frate-meu, pe deplin zviduit, se hotărî a o face pe babă, ca şi pe ceilalţi, să ispăşească chinurile pe care le îndurase. Purcese la căutarea bătrânei şi îi luă urma, şi dibui locul unde venea în fiecare zi spre a-i ademeni pe tinerii ce urmau s-o mulţumească pe stăpâna ei şi să ajungă apoi ceea ce ajungeau. Şi, într-o zi, se travesti într-un străin persan, se încinse peste mijloc cu un brâu pe care îl umplu cu bucăţi de sticlă spre a da să se creadă că era aur, ascunse o sabie mare sub haina-i largă de persan, şi se duse s-o aştepte pe babă, care nu zăbovi să se ivească. Numaidecât frate-meu se apropie de ea, se prefăcu a vorbi prost pe limba noastră cea arăbească şi maimuţări limba străină a persanilor, spre a-i spune bătrânei:

          — Maică, sunt străin şi aş vrea să aflu unde găsesc o terezie spre a cântări şi a cerceta aceşti nouă sute de dinari de aur, pe care îi am colea la brâu şi pe care tocmai i-am dobândit din vânzarea mărfurilor pe care le-am adus din ţara mea.

          Afurisita de babă a prăpădului îi răspunse:

          — Păi, de bună seamă, o, tinere dragă! ai brodit bine, întrucât chiar fiul meu, care-i un băiat frumos ca tine, este zaraf de meserie, şi fireşte că are să-ţi pună ia îndemână terezia lui. Aşa că hai să te duc la el!

          Frate-meu îi spuse:

          — Atunci, ia-o înaintea mea!

          Şi ea o luă înaintea lui, iar el după ea, până ce ajunseră la casa cu pricina. Şi veni să le deschidă tot roaba aceea, micuţa grecoaică, zâmbind dulce, şi bătrâna îi şopti:

          — De data aceasta îi aduc stăpânei noastre nişte vine zdravene şi un trup bine zidit!

          Iar roaba cea micuţă îl luă pe fratele meu de mână şi îl duse în sala cu mătăsării, şi şezu cu el să-l veselească vreo câteva clipite, pe urmă se duse s-o vestească pe stăpâna ei, care se ivi şi făcu cu frate-meu tot ceea ce făcuse şi întâia oară, da nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem încă o dată. Pe urmă ea ieşi, apoi deodată se arătă arapul cel cumplit, în mână cu spada trasă, care strigă la el să se scoale şi să meargă după el, purtându-se ca şi întâia oară. Şi-atunci fratele meu, care venea în urma arapului, scoase dintr-odată sabia de sub pulpană şi dintr-o lovitură îi reteză scurt capul. La zgomotul căderii, veni în fugă arăpoaica, şi păţi şi ea aceeaşi soartă; pe urmă roaba grecoaică, al cărei cap zbură dintr-o lovitură. Pe urmă fu rândul babei, care venea în fugă, gata sa pună laba pe pradă. La vederea fratelui meu, cu mâneca plină de sânge şi cu sabia în mână, o cuprinse spaima şi căzu la pământ; iar fratele meu o smuci de păr şi îi răcni:

          — Mă mai cunoşti, târfoştină bătrână, plod de târfoştină, împuţiciune blestemată!

          Iar baba răspunse:

          — O, stăpâne al meu, nu te cunosc!

          Frate-meu spuse:

          — Află, dar, o, hoaşcă înfulecătoare de hâtre, că sunt chiar acela la care ai venit să-ţi faci spălările, o, tuhăs de maimuţă bătrână! acela pe care l-ai ademenit aici ca s-o călăresc pe stăpână-ta şi s-o mulţumesc, acela pe care l-ai târât de picioare ca să-l arunci în gropniţă.

          Şi, spunând acestea, fratele meu, dintr-o singură lovitură de sabie, o despică pe babă şi o făcu două bucăţi; pe urmă, isprăvind treaba, se duse s-o caute pe femeia cea tânără care se desfătase de două ori cu el.

          O găsi îndată, dând zor să se gătească şi să se împarfumeze, într-o odaie lăturalnică.

          Când îl văzu, scoase un ţipăt înfricoşat şi se prăbuşi la picioarele lui, rugându-l să-i cruţe viaţa; şi fratele meu, aducându-şi aminte de mulţumirile adevărate pe care i le stârnise şi pe care şi ea le avusese cu el, îi dărui cu mărinimie cruţarea vieţii, şi îi spuse:

          — Da cum se face de te afli în casa asta, sub ocârmuirea unui arap cumplit pe care l-am omorât cu mâna mea şi care pesemne că ţi-a făcut destule scârbe?

          Ea răspunse:

          — O, stăpâne al meu, înainte de a fi fost închisă în casa asta blestemată, eram roaba unui negustor bogat din cetate; iar bătrâna era o prietenă de-a casei şi venea adesea să ne vadă, şi ne arăta, mie mai cu seamă, multă dragoste. Într-o bună zi, a venit la mine şi mi-a spus: „Sunt poftită la o nuntă care nu şi-a mai avut asemuire vreodată, şi nimenea pe lume nu a mai văzut una la fel. Şi vin ca să te iau cu mine!” M-am sculat, mi-am pus hainele mele cele mai frumoase şi am luat la mine o pungă plină cu o sută de dinari, şi am plecat cu bătrâna. Am ajuns apoi la casa aceasta, în care bătrâna m-a băgat şi unde am căzut, prin viclenia ei, în mâinile şi sub puterea arapului cel crunt care, după ce mi-a răpit fecioria, m-a ţinut aici cu de-a sila şi m-a pus să-i slujesc la tertipurile ucigaşe, în paguba vieţii tinerilor bogaţi pe care îi aducea baba. Şi-aşa că de trei ani încoace nu sunt decât o unealtă în mâinile bătrânei ticăloase.

          Atunci fratele meu îi spuse:

          — Ce soartă nenorocită ai mai avut şi tu! Da ia spune-mi, de atâta vreme de când te afli aici, trebuie să ştii dacă sunt multe bogăţii strânse de ucigaşi!

          Ea răspunse:

          — Hotărât că sunt! şi-atâtea, într-adevăr, cât mă îndoiesc că ai putea să le cari singur pe toate; întrucât nici zece inşi n-ar fi îndeajuns. De altminteri, hai să vezi cu chiar ochiul tău!

          Şi îl luă pe fratele meu şi îl duse să vadă nişte lăzi mari, pline cu galbeni din toate ţările şi cu pungi de toate felurile. Şi frate-meu rămase uluit şi înmărmurit. Ea îi spuse atunci:

          — Nu asta-i calea de a scoate de aici aurul tot! Aşa caci du-te de caută o ceată de hamali şi întoarce-te cu ei ca să-i încarci cu aurul de-aici. Şi, ast timp, eu am să întocmesc sarcinile.

          Frate-meu atunci zori să dea fuga după hamali şi, peste o bucată de vreme, se întoarse cu zece inşi, fiecare aducând câte o lădoaie goală.

          Da când ajunse la intrarea casei, fratele meu găsi uşa cea mare dată la perete; iar femeia cea tânără pierise, şi cu ea toate sipetele cele mari. Şi pricepu că muierea îl înşelase, spre a pune gabja numai ea pe bogăţiile cele mai de soi. Da se alină când văzu că toate lucrurile scumpe rămăseseră în casă, şi toate odoarele care erau închise prin dulapuri, tot lucruri ce puteau să-l înavuţească pentru toate zilele câte le mai avea de trăit, încât îşi zise că are să le ridice pe toate a doua zi; şi, cum era frânt de osteneală, se întinse pe patul cel mare şi falnic, şi adormi.

          A doua zi, când se trezi, fu până peste poate de înspăimântat când se văzu împresurat de douăzeci de străjeri de-ai valiului, care îi spuseră:

          — Ridică-te numaidecât şi hai cu noi la valiu, care te cheamă!

          Şi îl ridicară, încuiară uşile, şi îl duseră între mâinile valiului, care îi spuse:

          — Am aflat toată isprava ta, precum şi omorurile pe care le-ai săvârşit şi furtul pe care urma să-l faci.

          Atunci fratele meu strigă:

          — O, valiule! dă-mi făgăduiala slobozeniei, şi am să-ţi istorisesc adevărul!

          Şi valiul atunci îi dădu năframa de întărire a sloboziei, şi fratele meu îi istorisi toată povestea, de la început până la sfârşit; da nu este de nici un folos s-o mai punem şi noi încă o dată.

          Pe urmă fratele meu adăugă:

          — Acuma, o, valiule plin de gânduri bune şi drepte, dacă vrei, mă învoiesc să împart cu tine tot ce a rămas în casa aceea, şi să facem totul în două părţi deopotrivă!

          Da valiul i-o întoarse:

          — Ce? cutezi să ceri împărţanie? Or, pe Allah! nu ai să capeţi nimic, întrucât eu trebuie să iau tot şi să nu-ţi las nimic! Şi trebuie să te socoţi prea norocos că scapi cu viaţă!

          Dealtminteri, să pleci îndată din cetate şi să nu te mai arăţi pe-aici, că de nu, vei îndura cea mai aspră osândă!

          Şi valiul, căruia îi era frică să nu cumva califul să afle povestea cu luarea bunurilor numai de către el, îl surghiuni pe fratele meu. Şi frate-meu fu silit astfel să fugă în lume. Da pentru ca ursita să se împlinească pe de-a-ntregul, de-abia ajunsese el dincolo de porţile cetăţii, că şi fu lovit de nişte tâlhari care, negăsind la el nici aur, nici bunuri, se mulţumiră să-i ia hainele de pe el, să-l lase gol şi să-i dea un potop de lovituri de bâtă; şi la urmă, spre a-l pedepsi că îi văduvise de un chilipir pe care se bizuiau, îi tăiară urechile, şi tot aşa şi nasul.

          Şi-atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, ajunsei să aflu şi eu de necazurile acestui sărman El-Aşar. Şi plecai să-l caut, şi nu avusei tihnă decât după ce il găsii. Şi îl adusei acasă la mine, îl îngrijii, îl vindecai şi îi statorii tain de mâncare şi de băutură pentru toate zilele câte i-au mai rămas.

          Asta-i povestea lui El-Aşar!

          Da în ce priveşte povestea celui de al şaselea şi cel mai de pe urmă frate al meu, o, emire al drept-credin cioşilor, este vrednică de-a fi auzită, până a nu-mi lua răgazul de a mă odihni.

          Păţania lui Şakalik, cel de al şaselea frate al bărbierului.

          ÎI chema Şakalik, adică Oală-spartă, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, şi dintre fraţii mei el este cel care avea buzele tăiate, şi nu numai buzele, ci şi zebbul. Iar zebbul, precum şi buzele, i s-au tăiat ca urmare a unor împrejurări de mirare până peste poate.

          Şakalik, fratele acesta al şaselea al meu, era cel mai sărac dintre noi şapte; era sărac lipit. Nu mai vorbesc de cele o sută de drahme din adiata părintelui nostru, întrucât pe acele o sută de drahme, Şakalik, care în viaţa lui nu văzuse niciodată atâta bănet deodată, se grăbise să Ie mănânce într-o noapte, în tovărăşia ticăloaselor de otrepe din mahalaua de pe stânga Bagdadului.

          Nu era, aşadar, stăpân pe niciuna dintre deşertăciunile din lumea aceasta pieritoare, şi nu trăia decât din pomenile celor ce îl primeau în casa lor, pentru vorbele lui isteţe şi pentru ghiduşiile lui.

          Într-o bună zi, Şakalik plecă să caute ceva de-ale gurii spre a-şi ţine trupul sleit de lipsuri, şi se pomeni, umblând pe uliţe, dinaintea unei case falnice care se deschidea cu o scară largă şi înaltă de câteva trepte. Şi, pe trepte şi la intrare, se afla o mulţime mare de slugi, de robi tineri, de musaipi şi de portari. Şi frate-meu Şakalik se trase pe lângă câţiva dintre cei ce se înghesuiau acolo şi îi întrebă a cui era clădirea aceea minunată.

          Ei răspunseră:

          — Este a unui fiu de emir49.

          Pe urmă fratele meu se trase pe lângă portarii care şedeau pe o laviţă mare şi albă, în susul scării, şi le ceru ceva de pomană, în numele lui Allah. Ei îi răspunseră:

          — Da tu de unde vii de nu ştii că nu ai decât să intri şi să te înfăţişezi stăpânului nostru pentru ca numaidecât să fii ghiftuit cu daruri?

          Atunci fratele meu intră, trecu de poarta cea mare, străbătu curtea cea largă şi grădina, care era plină de pomii cei mai frumoşi şi de păsări cântătoare. Curtea toată era pardosită cu marmurele cele mai frumoase, albe şi negre, iar grădina era îngrijită fară de asemuire, şi nici un fiu de Adam nu mai văzuse vreodată ceva la fel. De jur împrejur străjuia un umbrar pardosit cu marmură; perdele mari ţineau acolo reveneala la ceasurile de arşiţă. Iar fratele meu merse mai departe şi intră în sala cea mare, acoperită toată cu pătrate de farfuriu colorate în albastru, în verde şi în auriu, cu flori şi cu frunzişuri întreţesute; în mijlocul sălii se afla un havuz frumos de alabastră, în care curgea cu murmur dulce apa proaspătă. Un chilim minunat colorat acoperea jumătatea ridicată a sălii, şi, sprijinit pe nişte perne de mătase chindisite cu fir de aur, sta tolănit pe chilim un bătrân tare frumos, cu barba lungă şi albă şi cu chipul luminat de un zâmbet blajin. Şi fratele meu păşi înainte şi îi spuse bătrânului cu barba albă:

          — Pacea fie cu tine!

          Iar moşneagul numaidecât se ridică şi răspunse:

          — Şi asupră-ţi să fie pacea şi milele lui Allah, şi binecuvântările sale! Ce doreşti, bre omule?

          Frate-meu răspunse:

          — O, stăpâne al meu, nu doresc decât să-ţi cer o pomană, întrucât sunt vlăguit de foame şi de lipsuri!

          La vorbele lui, bătrânul arătă o milă mare şi fu cuprins de o atare durere, aflând de starea ticăloasă a fratelui meu, încât era să-şi sfâşie hainele, şi se minună:

          — Pe Allah! nu este cu putinţă ca să mă aflu eu într-o cetate, iar o fiinţă omenească să fie într-o asemenea stare de fomătate cum eşti tu! Chiar că ăsta-i un lucru pe care nu pot să-l îndur cu nepăsare!

          Iar frate-meu oftă, ridicându-şi amândouă mâinile către cer:

          — Dărui-te-ar Allah cu toate binecuvântările sale! şi binecuvântaţi să fie zămislitorii tăi!

          Bătrânul spuse:

          — Trebuie numaidecât să rămâi aici, ca să împărţi cu mine prânzul şi să te înfrupţi din sarea de pe masa mea!

          Şi fratele meu strigă:

          — O, stăpâne al meu, cum să-ţi mulţumesc? că nu mai pot să mă ţin multă vreme nemâncat, întrucât aş pieri de foame!

          Atunci bătrânul îşi plesni palmele una de alta şi îi spuse robului copil ce se şi înfăţişă pe dată:

          — Repede! Adu ibricul de argint şi ligheanul, ca să ne spălăm pe mâini!

          Şi îi spuse fratelui meu Şakalik:

          — O, oaspete al meu, vino şi spală-te pe mâini!

          Cu vorbele acestea, moşneagul se ridică şi veni şi el, măcar că băiatul încă nu se arătase, şi făcu schima ca şi cum şi-ar fi turnat pe mâini apa dintr-un ibric nevăzut, şi începu să-şi frece mâinile ca şi cum apa ar fi curs cu adevărat. La priveliştea aceea, frate-meu Şakalik nu mai ştiu ce să creadă; dar cum bătrânul stăruia spre a-l face să se apropie la rându-i, îşi închipui că e vreo şolticărie, şi cum şi el era vestit cu chiznovăţiile şi cu pişicherlâcurile lui duhlii, se duse şi începu a se preface ca se spală pe mâini, întocmai ca şi bătrânul. Atunci bătrânul spuse:

          — Hei, voi ceilalţi, grăbiţi-vă a ne aşterne masa şi a ne aduce de mâncare, că bietul om de colea e zorit de foame!

          Şi numaidecât veniră în fugă o sumedenie de slujitori care începură un du-te-vino de parcă ar fi aşternut masa şi ar fi umplut-o cu potop de bucate şi cu tablale pline până în buză. Iar Şakalik, măcar că era tare flămând, îşi zise că săracii se cade să îndure toanele celor bogaţi, şi se feri a lăsa cumva să i se vadă până şi cel mai mărunt semn de nerăbdare. Atunci moşneagul îi zise:

          — O, oaspete al meu, şezi jos colea lângă mine şi grăbeşte a face cinstea mesei mele!

          Şi frate-meu se duse şi şezu jos lângă el, la masa închipuită; iar bătrânul începu numaidecât să se prefacă a întinge în tablale, a lua îmbucături şi a da din fălci şi din buze, întocmai ca şi cum ar fi mestecat cu adevărat; şi îi spunea lui frate-meu:

          — O, oaspete al meu, casa mea este casa ta, şi masa mea este masa ta; aşa că nu te sfii, ia şi mănâncă pe săturate, fară stânjenire! Ia uite la pâinea asta; ce albă este şi ce bine rotunjită! ce zici de pâinea asta?

          Şakalik zise:

          — Pâinea este grozav de albă şi, într-adevăr, tare gustoasă, şi chiar că în viaţa mea nu m-am înfruptat dintr-una asemenea!

          Bătrânul spuse:

          — Cred şi eu! arăpoaica pe care am cumpărat-o cu cinci sute de dinari de aur şi care a frământat-o este tare iscusită! Caci, o, oaspete al meu, ia şi mănâncă de pe sinia asta pe care vezi daurind această mâncărică gătită cu pătrăţele de chebap în unt, coaptă la cuptor! Să mă crezi că bucătăreasa nu a precupeţit nici carnea de oaie bine bătută, nici grâul deztărâţat şi râşnit, nici cardamoama, nici piperul! Mănâncă, dar, sărmane flămând, şi spune-mi ce zici de gustul, de mirozna şi de odoarea ei?

          Frate-meu răspunse:

          — Chebapul este desfătătorul gurii mele, iar mireasma lui îmi umflă pieptul! Cât despre felul în care este izbutit, se cade să-ţi spun că nici măcar pe la saraiurile de sultan nu se degustă ceva asemuitor!

          Şi, rostind vorbele acestea, Şakalik începu să dea din fălci, să mestece, să-şi mişte obrajii şi să înghită, întocmai ca şi cum ar fi mâncat de-adevăratelea. Bătrânul spuse:

          — Ce bucurie îmi faci, o, oaspete al meu! da socot că nu sunt vrednic de atâtea laude, întrucât atunci ce ai să mai zici de bucatele de colea, din stânga ta, de puişorii aceştia fripţi minunat, umpluţi cu fistic, cu migdale, cu orez, cu stafide, cu piper, cu scorţişoară şi cu tocătură de carne de oaie? Şi ce zici de mireasma lor?

          Frate-meu strigă:

          — Ya Allah! Allah! Ce mireasmă îmbătătoare, şi ce gust desfătător, şi ce umplutură minunată!

          Şi bătrânul se făcu a întocmi o îmbucătură pe care o luă dintr-o farfurie de pe masă şi, ducând-o la buzele lui frate-meu, spuse:

          — Ia şi mănâncă dumicatul acesta, o, oaspete al meu, şi să-mi spui părerea ta despre mâncarea aceasta în care vinetele umplute înoată în zeama lor ispititoare!

          Şi frate-meu făcu schima de a-şi lungi gâtul, de a deschide gura şi de a înghiţi dumicatul; pe urmă spuse, închizând ochii de mulţumire:

          — Ya Allah! ce bună e şi ce uşoară la mistuit! Bag de seamă, cu o mulţumire rară, că nicăieri în afară de casa ta nu m-am desfătat cu nişte vinete umplute atâta de bune! Totu-i gătit cu măiestria unor degete pricepute: tocătura de carne de miel, năutul, sâmburii de ienupăr, boabele de cardamoame, nucşoara muscată, cuişoarele, ghimberul, piperul şi ierburile înmiresmate. Şi deosebesc, atâta-i de bine făcută, gustul fiecărei mirodenii!

          Moşneagul spuse:

          — Aşa că, o, oaspete al meu, nu mai aştept de la foamea şi de la buna ta creştere decât să te văd cum înfuleci cele patruzeci şi patru de vinete umplute, câte se află pe tablaua de colea!

          Fratele meu spuse:

          — Îmi este uşor să le înfulec, întrucât sunt mai bune decât sânul maicii mele şi mai alintătoare pentru cerul gurii mele decât degetele de copilandre!

          Şi fratele meu făcu schima de a lua fiecare vânătă umplută, una după alta, şi de a le înfuleca, legănându-şi capul de mulţumire şi plesnind din limbă pe cerul gurii. Şi în sinea lui se gândea la toate bucatele acelea, şi foamea i se zădărea, şi îşi zicea că s-ar prea mulţumi, spre a-şi potoli foamea, cu numai o pâine uscată, de bob râşnit, ori de mălai. Da se feri ca de foc să-şi dea în vileag ceea ce gândea.

          Bătrânul îi spuse atunci:

          — O, oaspete al meu, limba ta este a unui om bine crescut şi deprins să mănânce în tovărăşia sultanilor şi a mai-marilor! Mănâncă, prietene, şi să-ţi fie de bine şi de desfătată mistuireî.

          Şi frate-meu spuse:

          — Chiar că, în ce priveşte mâncatul, am mâncat destul!

          Atunci bătrânul îşi plesni mâinile una de alta şi strigă:

          — Hei, voi! ridicaţi masa asta şi întindeţi masa cu dulciuri! şi aduceţi-ne toate plăcintele, toate dulciurile şi toate poamele cele mai alese!

          Şi numaidecât veniră fuga robii cei tineri, care începură să foiască încolo şi încoace, şi vânzoleau din mâini, şi îşi ridicau braţele durdulii deasupra capetelor, şi se făceau că strâng masa ca să pună alta; pe urmă, la un semn al moşneagului, pieriră. Iar bătrânul îi spuse fratelui meu Şakalik:

          — Acuma, o, oaspete al meu, este vremea să ne îndulcim. Să începem cu plăcintele. Au nu este desfătătoare până peste fire zumaricaua asta gingaşă, uşoară, daurită, rotunjoară şi ghiftuită cu migdale, cu zahăr şi rodii, de pe farfuria de colea, zumaricaua asta de cataifuri desăvârşite? Pe viaţa mea! Gustă vreo două, ca să vezi! Ei! siropu-i destul de legat şi taman cum trebuie, iar praful de scorţişoară presărat frumos deasupra! Ai mânca cincizeci, fără să te mai saturi; da se cuvine să păstrezi un locşor şi pentru kenafaua de pe tablaua de aramă înhorboţită. Ia uite ce dibace este plăcintăreasa mea, şi cum a ştiut să înfăşoare măiestrit sulurile de aluat! Ah, fă bine şi grăbeşte-te a-ţi veseli cu ea cerul gurii, până ce nu se scurge salepul din ea şi nu se fleşcăieşte: e tare gingaşă! Oh! ia uite! şi mahallabiaua asta, cu apă de trandafiri şi presărată cu praf de fistic! şi farfuriurile astea pline cu smântână bătută, dichisită cu mirodii şi cu apă de flori de portocal! Mănâncă, oaspete al meu, şi înfige-ţi mâna fără sfială, ia din plin!

          Şi bătrânul îi da pildă fratelui meu, şi îşi ducea cu lăcomie mâna la gură, şi înghiţea întocmai ca de adevăratelea. Iar frate-meu îl maimuţărea de minune, măcar că simţind, de poftă şi de foame, cum îi vine apa pe buze.

          Bătrânul urmă:

          — Acuma, la dulceţuri şi la poame! La dulceţuri, o, oaspete al meu, nu ai decât greutatea alegerii, după cum poţi să iei seama. Ia uite colea, dinainte-ţi, şi dulceţuri uscate şi dulceţuri în zeama lor. Te îndemn mai ales spre cele uscate, care mie îmi plac cel mai mult, măcar că şi pe celelalte le am la inimă deopotrivă. Uite pelteaua asta străvezie şi rumenă, de caise, aşternută în straturi subţiri, de să se topească în gură, ispititoare! Şi pestilul ăsta ele chitre zaharisit, înmiresmat cu ambră! şi astălaltă, rotunjită în gogoloaie pembe din foi de flori de trandafir şi din foi de flori de portocal! oh! aceea mai ales, o vezi, am să mor într-o zi! Stăpâneşte-te! Stăpâneşte-te! întrucât te sfătuiesc să te înfigi oleacă şi în dulceaţa de curmale umplute cu migdale şi cuişoare. Mi-a fost adusa de la Cairo, întrucât la Bagdad nu se pregăteşte atâta de bună. Aşa că l-am îndatorat pe un prieten al meu de la Egipt să-mi trimită o sută de gavanoase pline cu bunătatea asta! Da nu te zori aşa, măcar că graba şi pofta ia mă cinstesc până peste poate! Vreau să-ţi dai părerea în chip deosebit şi despre pestilul ăsta de morcovi cu zahăr şi cu nuci, şi înmiresmat cu muşc!

          Fratele meu Şakalik spuse:

          — Oh! acela întrece toate visele mele, iar cerul gurii mele se închină dinaintea bunătăţii lui! Da, după gustul meu, socot că muscul este oleacă prea tare!

          Bătrânul răspunse:

          — Ba nu! ba nu! eu nu socot aşa; dimpotrivă! întrucât sunt deprins cu mireasma lor, precum şi cu ambra, iar bucătarii şi cofetarii mei mi le pun grămezi peste grămezi în toate plăcintele, dulceţurile şi zumaricalele! Muscul şi ambra sunt cele două stâlpări ale sufletului meu!

          Apoi urmă:

          — Da să nu uiţi de poame! întrucât nădăjduiesc că mai ai loc. Iacătă şi lămâi, şi banane, şi smochine, şi curmale proaspete, şi mere, şi gutui, şi struguri, şi de toate! Pe urmă, iacătă migdale proaspete, alune, nuci proaspete şi altele! Mănâncă, o, oaspete al meu, Allah e mare şi milostiv!

          Şi fratele meu, care tot mestecând în gol nu mai putea nici să-şi mişte fălcile, iar burta îi era mai aţâţată ca oricând de pomenirea necurmată a tuturor acelor bunătăţi, spuse:

          — O, domnia ta, trebuie să-ţi mărturisesc că sunt ghiftuit şi că nici baremi o înghiţitură nu ar mai putea să-mi intre pe beregată!

          Bătrânul îi răspunse:

          — E de mirare că te-ai săturat aşa de repede! Da haide să bem. Încă nu am băut nimic.

          Atunci bătrânul bătu din palme, şi se şi iviră pe fugă băieţii, cu mânecile şi cu pulpanele suflecate cu grijă, şi făcură schima de a strânge totul, pe urmă de a pune pe masă două pocale, şi nişte carafe, şi nişte urcioare, şi nişte oluri grele şi scumpe. Şi bătrânul se prefăcu a turna vin în pocale, şi luă un pocal închipuit şi i-l întinse fratelui meu, care îl primi cu mulţumire şi îl duse la gură şi îl bău şi spuse:

          — Allah! ya Allah! ce vin de soi!

          Şi făcu schima de a-şi mângâia pieptul de desfătare. Iar bătrânul se făcu a lua un ol mare de vin vechi şi a turna din el gingaş în pocalul pe care fratele meu îl bău iarăşi. Şi nu conteniră a face tot aşa, până ce frate-meu se prefăcu că e stăpânit de aburii tuturor acelor băuturi; şi începu să-şi clatine capul şi să rostească vorbe cam în doi peri. Şi în sineşi gândea: „Acuma-i vremea pentru mine să-l fac pe moşneagul ăsta să ispăşească toate chinurile la care m-a supus!”

          Atunci frate-meu se sculă deodată, ca beat de-a binelea, ridică mâna atâta de sus, încât i se dezveli subsuoara, şi o lăsă scurt în jos, alduind o lovitură atâta de zdravănă cu palma peste ceafa moşului, de răsună sala toată; şi, ridicându-şi mâna iar, îi mai arse o lovitură, încă şi mai zdravănă. Atunci bătrânul fu cuprins de o supărare mare şi strigă:

          — Ce faci, o, tu, cel mai mişel om de pe tot pământul?

          Frate-meu Şakalik răspunse:

          — O, stăpâne şi cunună peste capul meu, sunt robul tău supus, chiar acela pe care l-ai copleşit cu milele tale, pe care l-ai îngăduit să intre în casa ta, pe care l-ai ghiftuit la masă cu bucatele cele mai alese, bucate cum n-au gustat nici sultanii vreodată, acela pe care l-ai îndulcit cu dulceţurile, cu povidlele şi cu zumaricalele cele mai dulci, şi căruia la urmă i-ai potolit setea arzătoare cu vinurile cele mai vechi şi cele mai scumpe! Da ce să faci? Atâta a băut din vinurile acelea, cât s-a îmbătat, cât şi-a pierdut tot cumpătul şi cât a ridicat mâna asupra bine-lacătorului său. Caci fie-ţi milă! cruţă-l pe robul acesta, că tu ai sufletul rânduit mai sus decât al lui, şi iartă-i sminteala!

          La vorbele fratelui meu, bătrânul departe de a se mai arăta mânios, începu să râdă straşnic şi îndelung, pe urmă îi spuse lui Şakalik, într-un sfârşit:

          — Iacătă că e multă vreme de când tot caut în lumea întreagă, printre inşii vestiţi a fi cei mai duhlii şi cei mai muchelefi, un om hăzos ca tine, cu o fire ca a ta, cu o răbdare ca a ta! Şi niciunul nu a ştiut să tragă o parte aşa de norocită ca tine din poznele şi din tertipurile mele şugubeţe. Iar tu până acuma eşti singurul care te-ai priceput să te dedai cu şolticăriile şi cu chefurile mele, şi care ai îndurat până la urmă marafeturile mele, şi care ai avut isteciunea de a te prinde în snoava mea. Încât nu numai că îţi iert socoata de la urmă, da chiar voiesc ca de adevăratelea, chiar într-o clipită, să-mi ţii tovărăşie la o masă cu adevărat plină cu toate bucatele şi cu toate dulciurile şi cu toate poamele pomenite! Şi niciodată n-am să mă mai despart de tine de-acuma înainte!

          Şi, rostind cuvintele acestea, bătrânul le porunci robilor să aducă de îndată bucatele şi să nu precupeţească nimic. Ceea ce se şi făcu, fără de zăbavă.

          După ce mâncară bucatele şi după ce se dedulciră cu numaricale, cu dulceţuri şi cu poame, bătrânul îl pofti pe fratele meu să treacă împreună cu el în cea de a doua sală, menită anume băuturilor. Şi, de cum intrară, fură primiţi în zvoana dulce a lăutelor şi în cântecele roabelor albe, toate mai frumoase ca nişte lune. Acele cântăreţe tinere, pe când fratele meu şi moşneagul beau cu desfătare vinurile cele mai de soi, nu conteniră să cânte pe toate glasurile toate cântecele cele mai răsfăţate, şi cu nişte mlădieri şi cu o îmbiere de sunete şi cu un har minunate. Pe urmă, uşoare, câteva dănţuiră ca păsările, şi gingaşe, şi cu aripile sprintene, şi înmiresmate. Şi, în ziua aceea, zaiafetul se încheie cu sărutări şi cu desfătări mai dulci decât în vis.

          De-aci înainte, bătrânul legă chelemet cu frate-meu într-un chip tare straşnic, şi îl făcu prietenul său de inimă şi de nedespărţit, şi îl îndrăgi cu o dragoste mare, şi în fiecare zi îi făcea câte un dar proaspăt şi tot mai scump de fiecare dată. Şi nu conteniră a mânca, a bea şi a trăi în huzururi, şi-aşa vreme de douăzeci de ani.

          Dar ursita era scrisă şi trebuia să se împlinească, într-adevăr, după cei douăzeci de ani, moşneagul muri, şi numaidecât valiul puse să se ridice toate bunurile lui, şi le zeberi în folosul său, întrucât moşul nu avea moştenitori, iar fratele meu nu îi era fiu. Atunci frate-meu, nevoit să fugă de asuprirea şi de socoatele cele rele ale valiului, trebui să-şi caute scăparea lăsând Bagdadul, cetatea noastră.

          Aşa că Şakalik, fratele meu, ieşi din Bagdad şi purcese la drum, şi chibzui să străbată pustia spre a se duce la Mecca, să se sfinţească50. Şi, într-o zi, ceata la care se lipise fu lovită de arabii pustiei, nişte tâlhari de drumul mare, musulmani păcătoşi care nu urmează pravilele Prorocului nostru, asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah! Toţi fură jefuiţi şi luaţi în robie, iar fratele meu căzu în pleanul celui mai crunt dintre acei beduini tâlhari.

          Şi beduinul îl duse pe fratele meu la seminţia lui depărtată, şi-l făcu rob. Şi în fiecare zi îl bătea şi îl făcea sa îndure toate muncile şi îi zicea:

          — Tu pesemne că eşti tare bogat în ţara ta, aşa că răscumpără-te şi plăteşte-mi slobozenia! De nu, am să te fac să înduri caznele cele mai grele, şi până la urmă am sa te căsăpesc cu mâna mea!

          Iar fratele meu se văicărea şi spunea plângând:

          — Eu, pe Allah! nu am nimic, o, şeic de arabi, şi nici baremi nu ştiu drumul care duce la bogăţie, şi sunt văduvit de toate, iar acuma sunt robul tău şi bunul tău, şi sunt cu totul în mâinile tale. Aşa că fă cu mine ce vrei!

          Or, beduinul avea sub cortul lui, ca soţie, o minune de femeie, cu sprâncenele negre şi cu ochii de negură, şi era fierbinte şi pojarnică. Încât nu pregeta, de fiecare dată când soţul ei beduinul se depărta de cortul lui, să-l ispitească pe frate-meu şi să vină să-l îmbie cu tot trupul, rodul acela al pustiului arăbesc. Cât despre fratele meu Şakalik, care, altminteri decât noi toţi, nu era prea vestit la cârlăneli şi la daraveli, se şovârcăia de beduina aceea, de ruşine să nu fie văzut de Allah cel Preaînalt! Dar într-o bună zi, beduina împojărată izbuti să tulbure înfrânarea lui Şakalik, fratele meu, rotindu-se fară contenire împrejuru-i cu nişte legănături tare aţâţătoare din şolduri, din sâni şi din pântecul bine întocmit. Şi frate-meu o prinse, se hârjoni cu ea hârjoanele de cuviinţă şi, până la urmă, o trânti. Şi pe când ei amândoi se aflau în starea aceea, în dârdora strângerilor în braţe, deodată beduinul cel amarnic năvăli în cort şi văzu priveliştea cu chiar ochiul său. Atunci, plin de mânie, îşi trase de la brâu un cuţitoi vrednic să reteze dintr-o lovitură până şi beregata unei cămile, de la o vână a gatului până la cealaltă. Şi îl înşfacă pe frate-meu şi, dintru-întâi, îi tăie cele două buze culpeşe, şi i le îndesă apoi în gură. Şi răcni:

          — Vai de tine, o, vicleanule şi ticălosule, iacătă că ai izbutit să-mi strici muierea!

          Şi, rostind cuvintele acestea, beduinul cel crunt înşfacă zebbul cald încă al lui Şakalik, fratele meu, şi îl reteză de la rădăcină, dintr-o singură lovitură, dimpreună cu ouăle amândouă. Pe urmă îl târî pe Şakalik de picioare şi îl zvârli pe spinarea unei cămile şi îl duse pe vârful unui muncel, unde îl aruncă, şi plecă pe calea rostului lui.

          Cum muncelul acela se afla pe drumul hagiilor, câţiva, care erau din Bagdad, îl găsiră în trecerea lor şi cunoscură în el pe Şakalik, Oală-spartă, care îi făcea să râdă cu poznele lui. Şi veniră degrabă să mă înştiinţeze, după ce îi dăduseră să mănânce şi să bea.

          Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, alergai în căutarea lui, şi îl luai pe umerii mei, şi îl adusei îndărăt la Bagdad. Pe urmă îl vindecai şi îi statorii cu ce să-şi ducă viaţa până la sfârşitul zilelor lui.

          Şi iacătă că eu, o, cârmuitorule al drept-credincio-şilor, mă aflu acum între mâinile tale şi că am pus grabă mare să-ţi istorisesc, în puţine vorbe, povestea celor şase fraţi ai mei, măcar că aş fi putut să ţi-o istorisesc mult mai pe larg. Da m-am gândit să mă înfrânez, ca să nu cumva să încalc răbdarea ta, şi spre a-ţi arăta cât de puţin sunt ispitit eu de flecăreală, şi spre a-ţi dovedi că sunt nu numai fratele, ci şi părintele fraţilor mei, ale căror haruri se sting când mă aflu de faţă eu, cel numit El-Samet!

          La povestea aceasta, urmă bărbierul să le spună oaspeţilor, pe care o istorisii califului Muntasser Billah, califul începu să râdă până peste poate şi îmi zise:

          — Într-adevăr, o, Samet, vorbeşti tare puţin, şi eşti departe de a fi vătămat de iscodelnicie, de băgăciune şi de însuşiri păcătoase! Caci, şi am pricini pentru aceasta, vreau să părăseşti acum pe dată Bagdadul, şi du-te aiurea. Da mai ales dă zor!

          Şi califul mă surghiuni astfel, pe nedrept şi fară a-mi spune temeiul unei atare pedepse.

          Eu atunci, o, stăpânii mei, nu contenii a călători prin toate ţările şi pe toate meleagurile, până ce aflai de moartea lui Muntasser Billah şi de venirea la domnie a califului El-Montassem. Mă întorsei atunci la Bagdad; da toţi fraţii mei erau morţi. Şi chiar atunci tânărul care adineaori ne-a părăsit cu atâta necuviinţă m-a chemat la el acasă spre a mă pune să-l rad pe cap. Şi, altminteri de ce v-a spus el, vă încredinţez, o, stăpânii mei, că nu i-am făcut decât cel mai mare bine, şi poate că fară ajutorul pe care i l-am dat eu ar fi fost ucis din porunca părintelui copilei cadiului. Încât tot ceea ce a povestit el pe seama mea este ponegrire, şi tot ceea ce v-a înşirat despre iscodenia mea născocire, despre băgărăciunea, despre sporovăiala, despre firea mea necioplită şi despre lipsa mea de măsură şi de bun-simţ este întru totul neadevăr, minciună şi plăsmuire, o, voi toţi cei aci de faţă!

          Aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, povestea în şapte părţi pe care croitorul din China o istorisi sultanului.

          Pe urmă adăugă:

          Când bărbierul El-Samet isprăvi de istorisit, noi toţi, oaspeţii, nu mai avuserăm trebuinţă să-l ascultăm mai mult spre a ni se dovedi că acel bărbier uluitor era cu adevărat palavragiul cel mai grozav şi cel mai iscodelnic dintre toţi bărbierii câţi s-au fost văzuţi pe toată faţa pământului. Şi rămaserăm încredinţaţi, fară altă pildă decât ceea ce auzisem, că tânărul cel şchiop de la Bagdad lusese jertfa iscodelilor de neîndurat ale acestui bărbier.

          Atunci, măcar că toate poveştile lui ne veseliseră din plin, chibzuirăm că, oricum, se cădea să-l pedepsim. Îl înşfăcarăm, în pofida ţipetelor lui, şi îl încuiarăm singur într-o odaie întunecoasă umblată de şobolani. Iar noi ceilalţi, oaspeţii, ne urmarăm petrecerea, mâncând, bând şi veselindu-ne până la ceasul rugăciunii asr-ului. Şi numai atunci plecarăm fiecare pe la casa lui, iar eu mă întorsei la mine, ca să-i duc de mâncare soţiei mele.

          Dar, când ajunsei acasă, mă pomenii că muierea mea îmi întoarce spatele şi că e tare îmbufnată. Şi îmi spuse:

          — Ia uite cum mă dai uitării toată ziua şi, pe când tu chefuieşti în mulţumire şi în voioşie, pe mine mă laşi acasă singură-singurică, tristă şi plângând! Aşa că dacă nu mă scoţi numaidecât şi nu mă duci la preumblare până deseară, nu are să mai fie decât cadiul între mine şi tine, şi am să cer despărţenia, fară de zăbavă!

          Eu atunci, întrucât nu-mi plăceau îmbufnările şi cârele în casă, spre a avea tihnă ieşii, în pofida ostenelii mele, să mă preumblu cu nevasta. Şi băturăm uliţele şi grădinile până la asfinţitul soarelui.

          Şi taman atunci, când ne întorceam acasă, ne întâlnirăm din întâmplare cu cocoşatul cel mărunţel, robul tău, o, sultane puternic şi mărinimos! Şi cocoşatul, care era într-o beţie şi o voioşie până peste poate, le tot spunea nişte vorbe isteţe, tare duhlii, celor care îl înconjurau, şi rostea stihurile acestea:

          Între pocalul purpuriu, frumos, Şi vinul străveziu şi purpuriu, Aş vrea să ştiu, ci vrerea-i de prisos, Că nu ajung cu nici un chip să ştiu:

          Care-i pocal şi care este vin!

          Că vinu-i ca pocalul străveziu.

          Pe când pocalul este pe deplin Aidoma cu vinul purpuriu.

          Pe urmă cocoşatul cel mărunţel se oprea, fie ca să le arunce celor dimprejur vreo glumă hazlie, fie ca să dănţuiască bătând din daireaua lui. Iar eu şi soţia mea gândirăm că acel cocoşat ne-ar fi un tovarăş plăcut la masă, şi îl poftirăm să vină să cineze la masa noastră. Şi şezurăm să mâncăm împreună, iar soţia mea şezu cu noi, întrucât nu socotea că, dacă stă de faţă cu cocoşatul, stă cu un om întreg; altminteri n-ar fi stat să mănânce de faţă cu un străin.

          Şi-atunci soţiei mele îi veni gândul să şuguie cu cocoşatul şi să-i bage în gură îmbucătura aceea de peşte, care îl înăbuşi.

          Apoi, o, preaputernice sultan, îl luarăm pe cocoşatul mort şi izbutirăm să-l descărcăm în casa hakimului evreu, care se află aci cu noi. Iar hakimul evreu, la rându-i, îl aruncă în casa baş-bucătarului care, la rândul lui, îl făcu vinovat pe misitul copft.

          Şi-aceasta-i, o, multmărinimosule sultan, povestea cea mai de pomină dintre poveştile istorisite astăzi dinaintea ta! Şi ea, de bună seamă, povestea aceasta a bărbierului şi a celor şase fraţi ai săi, este cu mult mai de-a mirărilea şi mai chiznovată decât a cocoşatului!

          Când croitorul isprăvi de vorbit, sultanul Chinei spuse:

          — Într-adevăr, se cade să mărturisesc că povestea ta, o, croitorule, este mai aparte şi poate mai pilduitoare decât păţania bietului meu cocoşat! Da unde-i acel bărbier ciudat? Mai întâi vreau să-l văd şi să-l ascult, până a lua o hotărâre în privinţa voastră, a tuspatru. Pe urmă avem să ne îngrijim a-l înmormânta pe cocoşatul nostru, întrucât este mort încă de ieri. Şi avem să-i clădim un mormânt frumos, întrucât mult m-a veselit pe când era viu, şi mi-a fost, până şi după moarte, temei de voioşie, dându-mi prilejul să ascult povestea tânărului cel şchiop cu bărbierul şi cu cei şase fraţi ai lui, şi celelalte trei povestiri!

          După vorbele acestea, sultanul le porunci musaipilor să-l ia pe croitor şi să se ducă să-l caute pe bărbier. Şi, peste un ceas, croitorul şi musaipii, care se duseseră să-l scoată pe bărbier din odaia întunecoasă, îl aduseră la sarai şi îl înfăţişară dinaintea sultanului.

          Şi sultanul îl cercetă pe bărbier şi văzu că era un şeic bătrân, în vârstă de pe puţin nouăzeci de ani, cu chipul tare negru, cu barba tare albă şi cu sprâncenele la fel de albe, cu urechile clăpăuge şi găurite, cu nasul de o lungime uluitoare, şi cu înfăţişarea toată plină de sine şi de fală.

          La priveliştea aceea, sultanul Chinei începu a râde cu hohote şi îi spuse:

          — O, Tăcutule, am auzit că ştii să istoriseşti poveşti straşnice şi pline de minunăţii. Aşa că aş vrea să te aud cum îmi istoriseşti vreo câteva din acele poveşti pe care le ştii aşa de bine.

          Bărbierul răspunse:

          — O, sultane al vremurilor, nu ai fost amăgit când ţi s-au înfăţişat harurile mele. Da, mai înainte de orice, aş vrea să ştiu şi eu ce fac aici, strânşi laolaltă, misitul creştin, evreul şi cocoşatul culcat colea pe pământ, mort. Şi ce este cu soborul acesta ciudat?

          Şi sultanul Chinei râse pe săturatelea şi spuse:

          — Da de ce mă întrebi tu despre nişte inşi de care habar n-ai cine sunt?

          Bărbierul spuse:

          — Întreb numai ca să-i dovedesc sultanului meu că sunt departe de a fi vreun palavragiu iscodelnic, că nu iau niciodată aminte la ceea ce nu mă priveşte şi că sunt cu totul nevinovat de ponegrelile născocite pe seama mea, anume că aş fi un palavragiu nemaipomenit şi celelalte. Şi să mai ştii că sunt vrednic a purta porecla de Tăcutul, pe care o port. Cum spune poetul:

          Când vrei să ştii de-un om cum e croit, Află-i porecla, şi te-ai dumirit.

          Atunci sultanul spuse:

          — Bărbierul ăsta îmi place grozav. Aşa că vreau să-i istorisesc povestea cocoşatului, pe urmă povestea istorisită de creştin, pe cea a evreului, pe cea a baş-bucătarului şi pe cea a croitorului.

          Şi sultanul îi istorisi bărbierului toate acele poveşti, Iară să sară peste nici un amănunt. Da nu ar fi de nici un folos acuma să le mai spunem şi noi încă o dată.

          După ce ascultă poveştile şi pricina morţii cocoşatului, bărbierul începu să clatine din cap îngândurat şi spuse:

          — Pe Allah! iacătă un lucru de mirare şi care mă minunează până peste poate. Hei, voi ceilalţi, ia ridicaţi pânza care acoperă trupul cocoşatului mort, ca să mă uit la el!

          Şi odată ce trupul cocoşatului fu dezvelit, bărbierul se duse lângă el, şezu jos, luă capul cocoşatului pe genunchi şi se uită cu luare-aminte la chipul lui. Şi deodată izbucni într-un hohot de râs, până într-atâta că se răsturnă pe spate de puterea bubuitoare a râsului său. Pe urmă spuse:

          — Într-adevăr, fiecare moarte are o pricină ca toate pricinile! Or, pricina morţii cocoşatului este lucrul cel mai uluitor dintre toate lucrurile uluitoare! Şi este vrednică de a fi scrisă cu scriitura de aur cea mai frumoasă în hrisoavele domniei, spre învăţătura oamenilor de mâine!

          Iar sultanul rămase uluit până peste poate auzind vorbele bărbierului şi zise:

          — O, bărbierule, o, Tăcutule, lămureşte-ne tâlcul vorbelor tale!

          El răspunse:

          — O, Măria Ta, mă juruiesc ţie, pe mila şi pe binefacerile tale! Află că acest cocoşat al tău are sufletul în el! Şi ai să vezi!

          Şi numaidecât bărbierul scoase de la brâu o sticluţă plină cu o alifie cu care unse gâtul cocoşatului, şi înveli gâtul cu o ţesătură de lână, şi aşteptă să înceapă asudarea. Atunci îşi scoase de la brâu nişte cleşte de fier lungi, le băgă în beregata cocoşatului, le suci şi le trase îndărăt repede, la capăt cu toată bucata cea mare de peşte şi cu osul, pricina înecăciunii cocoşatului. Şi într-o clipită cocoşatul strănută straşnic, deschise ochii, se dezmetici cu totul, se pipăi pe obraji cu mâinile amândouă şi sări în sus pe cele două picioare ale sale, şi strigă:

          — La ilah ill Allah51! şi Mohamed este trimisul lui Allah!

          La priveliştea aceea, toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi şi într-o mare minunare faţă de bărbier. Pe urmă, mai venindu-şi oleacă în fire din tulburarea dintâi, sultanul şi toţi cei de faţă nu se putură opri să nu râdă în hohote de căutătura cocoşatului. Iar sultanul spuse:

          — Pe Allah! ce întâmplare de pomină! În viaţa mea nu am văzut lucru mai ciudat şi mai peste fire!

          Pe urmă adăugă:

          — O, voi toţi, musulmanii aci de faţă, este printre voi vreunul care să fi văzut un om murind aşa şi pe urmă înviind? Or, pe milostivirile lui Allah, dacă nu l-am fi avut pe bărbier, pe şeicul El-Samet, ziua aceasta ar fi fost cea de pe urmă a cocoşatului. Şi numai mulţumită priceperii şi vredniciei acestui bărbier minunat şi plin de haruri datorăm izbăvirea vieţii cocoşatului nostru!

          Şi toţi cei de faţă răspunseră:

          — Da, hotărât, o, Măria Ta! iar întâmplarea este de pomina pominelor şi de minunea minunilor!

          Atunci sultanul Chinei, plin de voioşie, porunci să fie pusă pe dată în scris, cu slove de aur, povestea cocoşatului, şi să fie păstrată în dulapurile domneşti; ceea ce se şi îndeplini pe dată. Apoi dărui câte un caftan falnic la fiecare dintre cei învinuiţi, hakimului evreu, misitului creştin, baş-bucătarului şi croitorului şi îi opri pe tuspatru pe lângă sine şi în slujbă la sarai, şi îi puse să se împace cu cocoşatul. Şi îi dărui daruri minunate cocoşatului, pe care îl potopi cu avuţii şi îl ridică la cinuri înalte şi îl făcu tovarăş al său de masă şi de pahar. Cât despre bărbier, sultanul dovedi faţă de el nişte preţuiri aparte, porunci să fie îmbrăcat cu un caftan strălucit, puse să i se facă un astrolab de aur, scule de aur şi foarfece şi brice învrâstate cu mărgăritare şi cu nestemate, şi îl statori bărbier şi frizer al Măriei Sale şi al domniei, şi şi-l făcu şi pe el tovarăş de taină.

          Şi nu conteniră a trăi cu toţii viaţa cea mai răsfăţată şi cea mai înflorită, până ce veni să pună capăt huzurului lor Răpitoarea a toată bucuria, Despărţitoarea a tot prieteşugul, Moartea.

          Caci-i spuse Şeherezada sultanului Şahriar, domnul de peste ostroavele de la Ind şi de la Chitai:

          — Nu care cumva să crezi că povestea aceasta ar fi mai minunată decât aceea cu frumoasa Anis Al-Djalis!

          Iar sultanul Şahriar se minună:

          — Care Anis Al-Djalis?

          Atunci Şeherezada spuse:

Află, aşa, o, ocârmuitorule al drept-credincioşilor, că fratele meu cel mai mare, acela care a ajuns şchiop, se cheamă El-Bacbuc, numit astfel pentru că, atunci când începe să trăncănească, ai zice că auzi gâlgâitul unui urcior. De meserie era croitor la Bagdad.

          Îşi făcea meseria de croitor într-o prăvălioară pe care o luase cu chirie de la un ins ghiftuit de bani şi de averi. Insul acela locuia chiar în partea de sus a casei în care se afla prăvălia fratelui meu Bacbuc; şi, totodată, în partea de jos a casei, se afla o moară, în care locuia un morar, precum şi boul morarului.

          Într-o zi deci, pe când fratele meu Bacbuc şedea şi cosea în prăvălia lui, deodată, săltând capul, zări deasupra lui, la bageaua de sus, o femeie cumu-i luna la răsăritul ei, şi care se veselea uitându-se după trecători. Era nevasta stăpânului casei. La vederea ei, fratele meu Bacbuc îşi simţi inima cum i se umple de pojar, şi îi fu peste putinţă să mai coasă ori să mai facă altceva, decât să se tot hlizească la bagea; şi, în ziua aceea, rămase aşa, năuc şi pierdut în minunare, până seara. Iar a doua zi dimineaţa, din crăpăt de zori, se întoarse la locul lui şi, mai cosând câte oleacă, sălta capul spre bagea. Rămase el în starea aceea vreme de mai multe zile, de-a lungul cărora nu lucră şi nu făcu treabă nici măcar de o drahmă.

          Cât despre nevestică, d-apoi ea pricepu numaidecât simţămintele lui Bacbuc, fratele meu, şi hotărî să tragă foloase de pe urma lor, în toate chipurile, şi să se veselească straşnic. Într-o zi dar, pe când fratele meu era încă şi mai năuc ca de obicei, puiandra îi aruncă o privire zâmbită care îl şi săgetă pe Bacbuc; iar Bacbuc se uită la tinerică, da atâta de prosteşte, încât ea se şi trase repede în casă spre a râde în voia ei. Iar năvlegul de Bacbuc fu cuprins de o bucurie până peste poate, în ziua aceea, gândindu-se cu câtă îmbiinţă fusese privit.

          Încât, a doua zi, nu fu prea de tot uluit când văzu că stăpânul casei vine în prăvălia lui, aducând la subsuoară o bucată frumoasă de bogasiu înfăşurată într-o legătură de mătase, şi că îi spune:

          — Îţi aduc o bucată de bogasiu ca să-mi croieşti din ea nişte cămăşi.

          Şi Bacbuc nu mai avu nici o îndoială că stăpânul casei fusese trimis de soţia lui, şi îi spuse:

          — Pe ochii şi pe capul meu! chiar în seara aceasta cămăşile au să fie gata.

          Într-adevăr, fratele meu se apucă de lucru cu atâta râvnă, lipsindu-se până şi de orice hrană, încât seara, când veni stăpânul casei, cămăşile, în număr de douăzeci, erau croite şi cusute şi împăturite în basmaua de mătase.

          Şi stăpânul îl întrebă:

          — Cât trebuie să-ţi plătesc?

          Da chiar în clipita aceea, se ivi furişată la bagea nevasta cea tânără care îi aruncă o ocheadă lui Bacbuc şi îi făcu semn cu sprâncenele să nu primească nici o plată. Şi fratele meu nu vroi să primească nimic de la stăpânul casei, măcar că la ceasul acela se afla la mare strâmtorare şi până şi-un ban chior i-ar fi fost de mult ajutor. Da se socoti tare fericit că lucrase şi că îl îndatora pe soţ, pentru dragostea şi pentru ochii cei frumoşi ai nevesticii.

          Da asta nu era decât începutul corvezilor acelui Bacbuc al smintelii. Într-adevăr, a doua zi, de cu zori, stăpânul veni aducând la subsuoară altă bucată de bogasiu şi îi spuse fratelui meu:

          — Iacătă! mi s-a spus acasă că ar trebui să am nişte şalvari noi, ca să-i port cu cămăşile cele noi. Şi îţi aduc încă o bucată de bogasiu, ca să-mi croieşti din ea nişte şalvari. Şi să fie cât mai largi! Şi să nu te zgârceşti nici la cute, nici la bogasiu!

          Fratele meu răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi şezu vreme de trei zile întregi să lucreze, şi nu lua să mănânce decât numai atâta cât să nu moară de foame, ca să nu piardă vremea şi mai ales pentru că nu mai avea nici baremi o drahmă de argint spre a-şi cumpăra cele de trebuinţă.

          Când isprăvi lucratul şalvarilor, îi împături în basmaua cea mare şi, fericit cu totul şi nemaiputând de bucurie, urcă el însuşi sus, să-i ducă stăpânului casei.

          E de prisos să-ţi spun, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că muieruşca se înţelesese cu bărbatu-său să-şi bată joc de mangafaua de frate-meu şi să-i facă renghiurile cele mai aiurite. Aşa că, după ce fratele meu îi înmână bogătanului şalvarii cei noi, acesta se făcu că vrea să-i plătească. Da numaidecât, în crăpătura uşii, capul cel drăgălaş al femeii se îţi, ochii ei zâmbiră şi sprâncenele-i făcură semn să nu primească. Şi Bacbuc nu vroi, cu străşnicie, să primească de la soţ chiar nimic. Atunci soţul ieşi o clipită ca să se ducă la nevastă-sa, care pierise, şi se întoarse grabnic la fratele meu şi îi zise:

          — Eu şi cu soţia mea ne-am hotărât, spre a-ţi răsplăti truda, să ţi-o dăm de soţie pe roaba noastră cea albă, care-i tare frumoasă şi tare gingaşă; şi, astfel, vei fi de-al casei!

          Şi Bacbuc al meu gândi numaidecât că acesta era un tertip de-al tinerei neveste spre a-i pune la îndemână intrarea slobodă în casă, şi se învoi numaidecât; şi numaidecât fu chemată roaba cea tinerică şi fu măritată cu Bacbuc, fratele meu.

          Apoi, când veni seara şi Bacbuc vru să se apropie de roaba cea albă, ea îi zise:

          — Nu, nu! nu în seara asta!

          Şi Bacbuc nu izbuti, în pofida tuturor jindurilor lui, să dobândească nici baremi un sărut de la roaba cea frumoasă.

          Or, cu prilejul acela, cum Bacbuc sălăşluia în prăvălie, i se spuse să doarmă, în noaptea aceea, în moara aflată în partea de jos a casei, ca să aibă mai mult loc, şi el şi proaspăta lui soţie. Şi, după ce roaba, care era sus la stăpâna ei, nu vroise să se culce cu el, Bacbuc fu nevoit să se culce singur-singurel.

          Dar dimineaţa, dinainte de zori, cum mai dormea încă, deodată intră morarul, rostind cu glas tare:

          — Ia uite la boul ăsta! e cam destulă vreme de când se tot hodineşte. Încât pe dată am să-l înjug la moară ca sa macine grâul care s-a strâns într-o grămadă destul de mare! Muşteriii aşteaptă să le dau faina.

          Veni atunci la fratele meu, prefăcându-se că îl ia drept bou, şi îi zise:

          — Hai, leneşule, scoală-te să te înjug!

          Iar fratele meu Bacbuc nu vroi să scoată o vorbă şi se lăsă luat şi înjugat la moară. Morarul îl legă pe după mijloc la grindeiul morii şi, alduindu-i o lovitură de bici straşnică, îi strigă:

          — Yallah!

          Când dobândi lovitura, Bacbuc nu se putu opri să mugească precum un bou. Iar morarul urmă a-i trage nişte gârbace vârtoase şi a-l face să învârtească moara multă vreme; iar fratele meu mugea întocmai precum un bou şi bufnea sub lovituri.

          Da în curând veni stăpânul casei, care îl văzu în starea aceea, trudind la învârtitul morii şi dobândind la gârbace. Şi se duse îndată s-o vestească pe nevastă-sa, care o trimise la fratele meu pe roaba cea tânără; şi roaba îl dezlegă din jug şi îi spuse cu milă multă în glas:

          — Stăpâna mea m-a însărcinat să-ţi spun că adineaori a auzit năpasta pe care ai îndurat-o şi că este tare mâhnită de treaba aceasta, şi că noi toţi luăm parte la chinurile tale.

          Şi amărâtul de Bacbuc dobândise atâtea gârbace şi era atâta de terciuit, încât nu putu să îngaime nici baremi o vorbă de răspuns.

          Pe când el se afla în starea aceea, veni şeicul care îi scrisese senetul de căsătorie cu tinerica; şeicul îi ură bună pace şi îi zise:

          — Dăruiască-ţi Allah viaţă lungă! Şi fie să ai o căsnicie binecuvântată! Sunt încredinţat că ţi-ai petrecut o noapte în fericire curată, în alinturile cele mai înveselitoare şi cele mai tainice, şi în îmbrăţişări, sărutări şi desfătări, de seara până dimineaţa!

          Fratele meu Bacbuc îi zise:

          — Prăpădi-i-ar Allah pe mincinoşii şi pe pezevenghii de soiul tău, o, tu, cel de o mie de ori vânzător! Nu m-ai băgat aci decât ca să mă faci să trag la roata morii, în locul boului morarului, şi s-o ţin aşa până dimineaţa!

          Şeicul îl pofti atunci să-i povestească amănuntele şireteniei; şi el i le povesti. Atunci şeicul spuse:

          — E cât se poate de limpede! Steaua ta nu se potriveşte cu steaua tinerei neveste!

          Bacbuc spuse:

          — A, blestematule! du-te să vezi de nu poţi să mai născoceşti şi alte ticăloşii!

          Pe urmă fratele meu plecă şi se duse să se proţăpească în prăvălia lui, unde se puse pe rostul aşteptatului, doar i-o pica de lucru ceva cu care să-şi poată dobândi pâinea, după ce lucrase atâta fară nici o plată.

          Or, pe când şedea aşa, iată că vine la el tânăra roabă albă, care îi spuse:

          — Stăpâna mea te doreşte cu aprindere; şi m-a însărcinat să-ţi spun că se suie chiar acum pe podina casei pentru ca, de la bagea, să aibă bucuria de a te privi.

          Şi, în chiar clipita aceea, fratele meu o şi văzu la fereastră pe tânăra nevastă, care era înlăcrimată toată, se văieta şi spunea:

          — Pentru ce, dragule, ai înfăţişarea atâta de bosumflată şi atâta de burzuluită, încât nici baremi nu te uiţi la mine? Iţi jur pe viaţa ta că tot ceea ce s-a petrecut în moară s-a petrecut fără ştirea mea! Iar cât despre roaba aceasta smintită, nu vreau nici măcar să-i faci cinstea de a te uita la ea. Numai eu de aci înainte am să fiu a ta!

          Atunci fratele meu Bacbuc ridică fruntea şi se uită la nevestică; şi numai vederea ei îl şi făcu să uite toate corvezile trecute, şi îşi odihni ochii bucurându-se de frumuseţea şi de nurii ei. Pe urmă începu să-i vorbească, şi ea la fel, până ce rămase încredinţat că toate nenorocirile acelea i se întâmplaseră altuia, nu lui.

          Bacbuc, în nădejdea de a o mai vedea iarăşi pe tânăra femeiuşcă, urmă mai departe a croi şi a coase la cămăşi, la şalvari, la rochii de purtat pe dedesubt şi la rochii de purtat pe deasupra, până când roaba cea tânără veni iar într-o zi la el şi îi zise:

          — Stăpâna mea ţi se închină şi îţi spune că, în chiar noaptea aceasta, stăpânul meu, soţul ei, e plecat la zaiafet la un prieten de-al lui, şi stă acolo până dimineaţa. Aşa că te aşteaptă cu nerăbdare, ca să se culce cu tine şi să şi petreacă noaptea în desfătări şi în toate voioşirile.

          Şi smintitul de Bacbuc, la atare ştire, ajunse să-şi piardă cu totul minţile. Or, vicleana cea tinerică ticluise un tertip de căpetenie, în înţelegere cu soţul ei, ca să se scuture de fratele meu şi, în felul acesta, să scape, şi ea şi bărbatu-său, de a-i plăti datoria pentru toate hainele pe care i le porunciseră.

          Aşa că bogătanul îi spuse neveste-sii:

          — Cum ar fi să facem spre a-l hotărî să intre la tine şi, în felul acesta, să-l prindem şi să-l târâm dinaintea valiului?

          Ea răspunse:

          — Lasă-mă pe mine să fac după socoata mea, şi am să-l meremetisesc cu o meremetiseală şi am să-l terfelesc cu o terfeleală de are să ajungă de batjocură în toată cetatea!

          Iac-aşa! şi Bacbuc, frate-meu, nici nu visa ce-l aşteaptă! Şi, de altminteri, nici habar n-avea el de toate vicleniile şi de toate şiretlicurile de care sunt în stare muierile, încât, când se lăsă seara, roaba cea tânără veni să-l ia şi să-l ducă la stăpâna ei, care numaidecât se ridică, se temeni dinaintea lui, şi zâmbi, şi zise:

          — Pe Allah! o, stăpâne al meu, tare ard de dorul a te vedea, într-un sfârşit, lângă mine!

          Iar Bacbuc îi spuse:

          — Şi eu la fel! da repede, şi înainte de orice, o sărutare! Şi apoi…

          Da nici nu apucă să-şi termine vorba, că uşa sălii se şi deschise şi intră soţul nevesticii, urmat de doi robi arapi, care tăbărâră pe frate-meu Bacbuc, îl legară cobză, îl doborâră la pământ şi, pentru început, îi alintară şezutul cu gârbacele.

          Pe urmă îl aburcară pe umeri şi îl cărară la valiu, care numaidecât îl osândi la pedeapsa următoare: după o tăbăceală cu două sute de lovituri de curea, fu cocoţat pe spinarea unei cămile, fu legat acolo şi fu purtat pe toate uliţele Bagdadului, iar un pristav obştesc striga cu glas mare:

          — Iacătă cum este pedepsit tot bărbatul care se năzuieşte la muierile semenilor săi!

          Or, pe când îl purtau aşa, deodată cămila se făcu abraşă şi începu să sară ca o smintită. Iar Bacbuc nu putu decât să se prăbuşească la pământ şi îşi frânse piciorul pe loc. Şi, din ceasul acela, rămase şchiopul care e ste. Pe deasupra, valiul îl osândi şi la surghiun, iar Bacbuc, cu piciorul betejit, ieşi din cetate. Da, taman la vreme, fusei prevestit de toate astea, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, eu, fratele său, şi alergai pe urmele lui şi îl adusei îndărăt tainic, trebuie să ţi-o mărturisesc, şi mă împovărai cu vindecarea, cu cheltuielile şi cu toate trebuinţele lui. Şi o ţin aşa!

          La povestea aceasta cu Bacbuc pe care i-o istorisii, o, stăpânii mei, califului Muntasser-Billah, califul se puse pe un râs cu hohote şi îmi spuse:

          — Bine mai povesteşti! şi ce poveste frumoasă!

          Eu răspunsei:

          — Chiar că încă nu mi se cuvin laudele acestea din parte-ţi! Că atunci ce-ai să mai spui când ai să auzi povestea fiecăruia dintre ceilalţi fraţi ai mei! Da tare mi-e tramă să nu mă socoţi palavragiu ori farfara!

          Iar califul răspunse:

          — Departe de tine! Grăbeşte-te, dimpotrivă, să-mi istoriseşti ce-au păţit şi ceilalţi fraţi ai tăi, spre a-mi împodobi urechile cu aceste poveşti, precum cu nişte cercei de aur; şi să nu te sfieşti a mi le dealungi cu amănuntul, întru-cât prevăd că au să fie desfătătoare şi pline de mirozne!

          Spusei atunci:

          Păţania cu El-Haddar, cel de al doilea frate al bărbierului.

          Află, dar, o, emire al drept-credincioşilor, că pe fratele meu al doilea îl cheamă El-Haddar, întrucât mugeşte va o cămilă şi e ştirb. Ca meserie, chiar că nu are nici o meserie, şi mi-a dat multe bătăi de cap cu năzdrăvăniile lui cu femeile, din care iacătă una dintr-o mie:

          Într-o zi, pe când bătea fară de nici o ţintă uliţele Bagdadului, văzu că vine la el o femeie bătrână, care îi spuse în şoaptă:

          — Ascultă, omule! am a-ţi face o poftire pe care eşti slobod s-o primeşti ori să n-o primeşti, după cum ţi-o plăcea.

          Iar fratele meu se opri din mers şi spuse:

          — Ascult!

          Bătrâna urmă:

          — Da nu pot să-ţi mărturisesc despre ce e vorba, decât dacă ai să-mi făgăduieşti că nu ai să te laşi cu nici un chip pradă pălăvrăgelii şi mâncărimii de limbă.

          Şi fratele meu Haddar răspunse:

          — Nu ai decât să vorbeşti.

          Ea îi spuse:

          — Ce-ai zice de un sarai mândru, cu nişte havuzuri şi cu nişte pomi roditori, şi unde vinul s-ar revărsa în pocalele niciodată goale, unde ai vedea nişte chipuri răpitoare, unde ai găsi nişte obraji fragezi, numai buni de sărutat, nişte boiuri subţirele şi mlădii, numai bune de strâns în braţe, şi tot soiul de lucruri pe potrivă, şi unde să zăboveşti de seara până dimineaţa? Şi, pentru toate astea, ca să te bucuri de toate, nu ai avea decât numai să împlineşti tocmeala pusă!

          La vorbele acestea ale bătrânei, frate-meu El-Haddar spuse:

          — Dar, o, stăpână a mea, cum se face de vii să-mi faci o atare poftire tocmai mie, nealegând pe nimeni altul dintre făpturile lui Allah? Şi ce-a putut să-ţi placă la mine şi să te facă să-mi dai precădere?

          Ea răspunse:

          — Tocmai ţi-am spus adineaori, să nu fii cumva spornic la vorbă, să ştii să taci, şi să te porţi cu muţenie. Aşa că urmează-mă şi nu mai grăi nimic. Pe urmă bătrâna porni iute, iar fratele meu, ademenit de ispita celor făgăduite, se luă după ea până ce ajunseră amândoi la un sarai cu o înfăţişare falnică, în care bătrâna intră şi îl pofti şi pe fratele meu Haddar să intre. Şi fratele meu văzu că interiorul saraiului era tare frumos, dar şi ceea ce se afla în el era încă şi mai frumos: că nimeri drept în mijlocul unui sobor alcătuit din patru copilandre fără de asemuire; întinse pe chilimuri, cântau cu glas desfătător nişte cântece care ar fi topit până şi stâncile cele mai vârtoase.

          După temenelile îndătinate, una dintre ele se ridică, umplu un pocal şi îl bău. Iar fratele meu Haddar socoti de datorinţa lui să-i spună:

          — Să-ţi fie cu sănătate, cu desfătare şi cu deplinătate de puteri!

          Şi se apropie sprinten de ea, ca să-i ia pocalul gol şi spre a se pune în slujba ei. Dar ea, numaidecât, umplu pocalul şi i-l întinse; iar Haddar luă pocalul şi bău. Iar puiandra, pe când el bea, începu să-l mângâie pe ceafa, da cam prea repezit oleacă, întrucât îi arse o lovitură bună cu dunga mâinii. Atunci fratele meu Haddar se îmbufnă rău, şi se ridică să plece, uitându-şi făgăduiala de a îndura totul fară a cârti.

          Dar bătrâna se apropie de el şi îi clipi din ochi spre ai da de înţeles: „Nu trebuie! Mai bine rămâi şi aşteaptă sfârşitul!” Şi fratele meu se supuse şi rămase şi îndură răbduriu toate poznele copilandrei, care îl înghioldea, il ciupea, îl mângâia spornic pe ceafa într-un chip de fapt plin de răutate şi supărător, iar celelalte trei se întreceau care mai de care să-i joace renghiul cel mai afurisit: una îl trăgea de ureche de mai să i-o smulgă, alta îi altoia nişte bobârnace de-l podideau lacrimile, iar cea de a treia se îndeletnicea mai cu drag să-l zgârie cu unghiile. Şi frate-meu îndura, întrucât bătrâna îi făcea semn întruna să nu spună nimic. Într-un sfârşit, cea mai dulce dintre copile se ridică şi îi spuse să se dezbrace; iar el aşa făcu, fară de cârtire. Ea atunci luă un stropitor cu apă de trandafiri, îl stropi şi îi zise:

          — Îmi placi. Da ai o barbă şi nişte mustăţi care nu-mi plac. Nu-mi plac mustăţile şi părul din barbă care îmi zgârie pielea. Aşa că, dacă vrei să vii cu mine, va trebui mai întâi să te razi de tot pe obraji.

          El răspunse:

          — Asta îmi vine cam greu, întrucât ar fi cea mai mare ocară ce mi s-ar întâmpla!

          Ea spuse:

          — Nu aş putea să te iubesc altminteri. Trebuie!

          Atunci frate-meu se lăsă dus de bătrână în odaia de alături; şi baba îi reteză toată barba şi i-o rase, pe urmă mustăţile şi sprâncenele. După care, îl sulemeni pe ochi cu cârmâz şi cu albeală, şi îl duse îndărăt în mijlocul copilelor. Când îl văzură aşa, fetele se puseră pe un râs de se prăbuşiră pe spate.

          Pe urmă, cea mai zarifa dintre copile veni la el şi îi zise:

          — O, stăpâne al meu, iacătă că mi-ai biruit sufletul cu priveliştea nurilor tăi. Încât nu mai am decât un hatâr să-ţi cer, acela de a juca dinaintea noastră, aşa cum eşti, gol şi frumos, vreun danţ ispititor şi muchelef!

          Şi cum El-Haddar se cam codea, fata îi spuse:

          — Mă rog ţie, pe viaţa mea, să joci! Şi pe urmă voi fi a ta!

          Atunci El-Haddar, în sunetul darabukei, pe care bătrâna o zdrăngănea cu bătăi potrivite, îşi înfăşură mijlocul cu un seleaf de mătase şi, venind în mijlocul odăii, începu să dănţuiască.

          Şi dănţui cu atâta pezevenclâc şi cu atâtea răsucituri, încât fetele nu mai puteau să se ţină de râs: şi începură să-i arunce în cap tot ce aveau la îndemână: pernele, poamele, băuturile, şi până şi sticlele.

          Da numai atunci se petrecu treaba de la urmă. Cea mai nurlie dintre fete se sculă şi, făcând tot felul de schime, şi uitându-se la frate-meu cu nişte ochi piezişi şi parcă beţi de patimă, începu să-şi arunce hainele de pe ea, una câte una, şi nu-i mai rămase decât cămăşuţa subţire şi şalvarii cei largi de mătase.

          La atare privelişte, El-Haddar, care îşi contenise danţul, strigă:

          — Ya Allah! Ya Allah!

          Şi se sminti de-a binelea.

          Atunci bătrâna veni lângă el şi îi spuse:

          — Acuma urmează s-o înhaţi pe mândruţa ta din figă. Întrucât stăpâna mea are năravul, odată zădărâtă cu danţurile şi cu băutura, să se dezbrace de tot şi să nu se dea iubitului decât dacă, după cercetarea mădularelor lui goale, a mândriei lui învârtoşate şi a sprintenelii lui la fugă, îl socoteşte vrednic de ea. Aşa că să te ţii după ea peste tot, din odaie în odaie, şi îndârjit, până ce vei izbuti s-o înşfaci. Şi ea numai atunci are să te lase să te bucuri de ea!

          La vorbele acestea, fratele meu zvârli brâul de mătase şi se găti de gonită. La rându-i, puicana îşi aruncă şi ea cămăşuţa şi şalvarii, şi se arătă sclipitoare, precum un curmal tânăr fremătând sub adieri; şi îşi luă vânt şi zbură, râzând în hohote, şi dădu roată sălii de două ori. Iar frate-meu Haddar, cu dârzia bârzoi şi repezită, se luă pe urmele ei.

          Ci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, plină de sfiiciune, nu spuse nimic mai mult.

          Dar când fu cea de a treizeci şi una noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că acel croitor din cetatea aceea din China îi istorisi astfel sultanului urmarea povestirii pe care bărbierul din Bagdad o istorisea mesenilor, despre cel de al doilea frate al său, El-Haddar, şi pe care o istorisise întâia oară califului Muntasser Billah:

          Fratele meu Haddar, cu dârzia bârzoi şi repezită, porni să se ţină pe urmele copilei uşoare şi tivilichii. Iar la priveliştea aceea, cele trei fetişcane şi bătrâna, dinaintea chipului zugrăvit şi fără barbă, fără mustăţi şi fără sprâncene al fratelui meu Haddar, a cărui făloşie se îmbobotise smintit, fură cuprinse de un râs năprasnic şi începură să tropăie şi să bată din palme.

          Cât despre puicana cea goală, aceea, după două înconjururi prin odaie, o apucă de-a lungul unei săli înguste, pe urmă prin alte odăi, una după alta, şi mereu urmată şi strânsă de-aproape de către frate-meu, care gâfâia, cu mândria îndârdorată turbat. Iar fata fugea mereu, râzând din toţi dinţii şi mlădiind din şolduri.

          Şi deodată, la o cotitură, fata pieri, iar fratele meu, deschizând o uşă pe unde socotea că ieşise fata, se pomeni în mijlocul unei uliţe. Iar uliţa aceea era uliţa curelarilor din Bagdad. Şi toţi curelarii îl văzură pe El-Haddar, cu barba rasă şi cu mustăţile şi sprâncenele rase, şi cu chipul sulemenit ca o târâtură, şi îl huiduiră, şi îşi luară curelele şi începură să-l plesnească, râzând toţi în hohote, şi să-l bată atâta de aprig, încât îşi pierdu simţirea. După care îl cocoţară pe un măgar, de-a-ndoaselea, şi îl purtată roată prin toate sukurile; pe urmă, într-un sfârşit, îl cărară dinaintea valiului.

          Valiul îi întrebă:

          — Cine-i ăsta?

          Ei răspunseră:

          — Este unul cu care ne-am pomenit peste noi, năvălind deodată din casa vizirului cel mare. Şi l-am găsit în starea aceasta!

          Atunci valiul porunci să i se tragă fratelui meu Haddar o sută de lovituri de bici la talpa picioarelor şi îl izgoni din cetate.

          Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, alergai după el şi îl adusei îndărăt tainic şi îl pusei la adăpost. Pe urmă îi hotărâi un tain cu care să trăiască, din punga mea. Iar tu poţi să judeci acuma că, dacă nu aş fi eu un om plin de bărbăţie şi de haruri, nu aş fi putut să mai sufăr un asemenea prostănac!

          Da cât despre cel de al treilea frate al meu şi despre povestea lui, este cu totul altceva, precum vei vedea!

          Păţania lui Bacbac, cel de al treilea frate al bărbierului.

          Bacbac orbul, zis Cotcodacul-umflat, este cel de al treilea frate al meu, iar de meserie este cerşetor, şi trecea printre fruntaşii isnafului calicilor din Bagdad, cetatea noastră.

          Într-o zi, voia lui Allah şi ursita vroiră ca fratele meu, tot cerşetorind, să ajungă la uşa unei case destul de falnice.

          Şi frate-meu Bacbac, ţipându-şi mereu milogelile obişnuite pentru a cere de pomană: „O, miluitorule! o, darnicule!”, bătu cu băţul în uşa casei. Or, trebuie să-ţi spun, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că fratele meu Bacbac, ca toţi isteţii din isnaful lui, avea năravul să nu răspundă niciodată atunci când, după ce bătea în uşa vreunei case, auzea: „Cine e acolo?” Tăcea astfel, spre a-i sili pe oamenii dinăuntru să deschidă; că altminteri, deprinşi cum erau cu cerşetorii, nu deschideau ci doar răspundeau dinăuntru: „Allah să te aibă întru mila lui!” Asta-i chipul de a te descotorosi de cerşetori.

          Încât, în ziua aceea, oricât tot întrebară dinăuntru: „Cine este la uşă?”, fratele meu tăcu. Şi, până într-un sfârşit, auzi nişte paşi ce se apropiau şi uşa cum se deschidea. Se ivi un ins de la care Bacbac, dacă nu ar fi fost orb, de bună seamă că nu ar fi cerut pomană. Da aşa-i fusese sortit. Şi fiecare om îşi poartă soarta agăţată la gât.

          Insul îl întrebă:

          — Ce vrei?

          Frate-meu Bacbac îi răspunse:

          — Ce-o fi, în numele lui Allah Preaînaltul!

          Insul îl întrebă:

          — Nu cumva eşti orb?

          El îi spuse:

          — Da, stăpâne al meu! Şi tare sărac!

          Insul răspunse:

          — Dacă-i aşa, dă-mi mâna să te călăuzesc.

          El îi întinse mâna, şi insul îl băgă în casă şi îl ajută să suie pe nişte scări până ce îl duse sus pe terasa casei, care era tare înaltă. Iar frate-meu, cu sufletul la gură, gândea: „De bună seamă că are să-mi dea rămăşiţele de la vreun ospăţ mare.”

          Când ajunseră amândoi sus pe terasă, insul îl întrebă:

          — Ce vrei, orbule?

          Frate-meu, destul de nedumerit, răspunse:

          — Vreo pomană, în numele lui Allah!

          El răspunse:

          — Allah deschidă-ţi luminile într-alte părţi!

          Atunci Bacbac zise:

          — A, bre omule! păi nu puteai să-mi tălmăceşti răspunsul tău pe când eram încă jos?

          Omul răspunse:

          — Păi da tu, care eşti mai prejos decât tuhăsul meu, pentru ce nu mi-ai răspuns când strigam din casă „Cine e acolo? Cine e la uşă?” Cară-te aşadar de-aici cât mai iute, ori am să te fac să te duci de-a rostogolul ca un ghemotoc, milogule, slinosule şi mişelule!

          Iar Bacbac fu nevoit, orb cum era, să coboare cât mai iute scara, singur-singurel. Îi mai rămăseseră de coborât vreo douăzeci de trepte, când călcă deodată greşit şi porni să cadă de-a dura pe scară până la uşă. Şi, în căderea aceea, se lovi rău la cap, şi începu să geamă, luându-şi iarăşi umbletul pe uliţă. Atunci doi soţi de-ai săi dintre milogi, când îl văzură că geme aşa, îl întrebară de pricină, iar el le istorisi pătărania. Pe urmă le spuse:

          — Acuma, fârtaţilor, se cade a mă ajuta să mă întorc la mine acasă, să iau ceva bani spre a-mi cumpăra de-ale gurii în ziua asta stearpă şi blestemată. Sunt nevoit astfel să mă ating de agoniselile noastre, care, precum ştiţi, sunt destul de mari, şi peste care m-aţi statorit chivernisitor.

          Or, pe urmele lui, coborâse şi insul cu pricina, care se ţinuse după el, ca să-l adulmece mai de aproape şi să-l vadă ce face. Şi-aşa că se luă după frate-meu şi ceilalţi doi orbi, fară ca ei să-l simtă, până ce ajunseră cu toţii la bârlogul lui Bacbac. Intrară acolo, iar insul se furişă pe lângă ei repede, până să apuce ei să închidă uşa. Iar Bacbac le spuse celor doi fârtaţi ai lui:

          — Întâi de toate, căutaţi bine dacă n-a intrat vreun străin care să se fi ascuns în odaie.

          La vorbele acestea, insul, care era hoţ de meserie şi tare iscusit printre cei de lefteria lui, văzu o frânghie ce sta legată de grinda casei, apucă de frânghie şi se caţără sprinten şi fără zarvă până sus la bagdadie, unde şezu liniştit pe grindă. Atunci cei doi cerşetori începură să cerceteze prin toată odaia şi pipăiră de jur împrejur în mai multe rânduri, tocănind prin colţuri cu cârjele lor. Când isprăviră, veniră lângă fratele meu, care scoase din tainiţă toţi banii pe care îi avea în păstrare şi îi socoti cu cei doi tovarăşi ai săi. Şi găsiră că erau taman zece mii de drahme. Pe urmă, fiecare dintre ei luă două, trei drahme, puseră banii la loc în săcuţi, şi ascunseră iarăşi săcuţii. Apoi unul dintre cei trei cerşetori plecă să cumpere de mâncare, şi se întoarse pe dată, şi scoase din traistă trei pâini, trei cepe şi câteva curmale. Şi cei trei fârtaţi şezură jos roată să mănânce.

          Atunci hoţul se lăsă să lunece încetişor de-a lungul frânghiei şi veni de se ciuci lângă cerşetori, şi începu să mănânce şi el cu ei. Şi cum şedea alături de Bacbac, care avea auzul tare ascuţit, Bacbac îl auzi cum clefăia din fălci pe când mânca, şi strigă:

          — Este un străin printre noi!

          Şi întinse repede mâna spre partea de unde auzea că vine clefăitul de falei, şi mâna lui căzu chiar pe mâna hoţului.

          Atunci Bacbac şi cei doi cerşetori se năpustiră asupra hoţului şi începură să ţipe şi să-l înghesuie cu cârjele, ca nişte orbi ce erau; şi îi chemară pe vecini în ajutor, urlând:

          — O, musulmanilor! Săriţi-ne într-ajutor! e un hoţ aici! Vrea să ne fure bruma de bani a chiverniselilor noastre!

          Şi vecinii veniră fuga şi îl găsiră pe Bacbac, care îl ţinea vârtos, ajutat de cei doi tovarăşi ai lui, pe hoţul care încerca să se apere şi să scape. Dar hoţul, la venirea vecinilor, se prefăcu a fi şi el orb şi închise ochii şi strigă:

          — Pe Allah! o, musulmanilor, sunt orb şi tovarăş cu aceştia trei care vor să mă păgubească de partea mea din cele zece mii de drahme ale chiverniselii pe care o stăpânim de-a valma. Vă jur pe Allah! pe sultan! pe emir! Şi-apoi duceţi-mă dinaintea valiului!

          Atunci se iviră şi străjile valiului, care îi înşfăcară pe cei patru şi îi duseră între mâinile valiului, care întrebă:

          — Cine sunt inşii aceştia?

          Şi hoţul strigă:

          — Ascultă vorbele mele, o, valiule drept şi înţelept, şi ţi se va dezvălui adevărul. Ba chiar, de nu vrei să mă crezi, pune-mă numaidecât la cazne, pe mine mai întâi, spre a mă sili să mărturisesc adevărul; şi să-i pui apoi şi pe ceilalţi soţi ai mei la caznă; şi au să fie cam nevoiţi a te lumina despre pricina noastră!

          Şi valiul strigă:

          — Înşfăcaţi-l pe ins şi trântiţi-l la pământ şi bateţi-l până la mărturisire!

          Atunci străjile îl înhăţară pe orbul cel calp, şi una dintre străji îl apucă de amândouă picioarele, iar ceilalţi începură să-i care la lovituri straşnice de gârbaci. De la cele dintâi zece lovituri, orbul cel prefăcut începu să urle, pe urmă deodată îşi deschise unul dintre ochii pe care îi ţinuse închişi întruna; şi, după alte câteva lovituri, îşi deschise hotărât şi cel de al doilea ochi. La priveliştea aceea, valiul mânios strigă:

          — Ce-i cu prefăcătoria asta, o, pezevenghi sfruntat?

          El răspunse:

          — Porunceşte să mi se curme schingiul, şi am să-ţi lămuresc tot!

          Şi valiul porunci să se curme schingiul, iar hoţul spuse:

          — Suntem aici patru orbi prefăcuţi, care înşelăm lumea spre a căpăta de pomană, şi mai ales spre a avea înlesnirea să intrăm prin case, să ne uităm la femeile fără de văluri şi să le ispitim, şi să le cotăcim, şi să le plodim, şi să le jefuim apoi, şi să cercetăm lăuntrul caselor şi să ticluim furtişagul bine chibzuit. Şi, întrucât ne îndeletnicim de o bună bucată de vreme cu meseria asta spornică, am izbutit să strângem tuspatru taman zece mii de drahme. Or, astăzi, mi-am cerut partea de la soţii mei, care nu vroiră să mi-o dea, ba dimpotrivă, mă tăbăciră cu bătaia şi m-ar fi şi prăpădit, dacă străjile nu m-ar fi scos din mâinile lor. Acesta-i adevărul, o, valiule. Acuma, spre a-i sili pe ortacii mei să mărturisească şi ei, nu rămâne decât să li se alduiască şi lor gârbaciul, ca şi mie! Şi au să vorbească! Da loviturile să fie bine învârtoşite, că de nu, ortacii mei, care sunt tare încâiniţi, n-au să mărturisească nimic şi-au să se încăpăţâneze amarnic să nu deschidă ochii cum am făcut eu!

          Atunci valiul porunci să fie înşfăcat fratele meu mai întâi. Degeaba se împotrivi frate-meu, degeaba ţipă cum că el este orb din născare; i se arse o caznă încă şi mai straşnică, până într-atâta că leşină. Când îşi veni în simţiri, nu deschise ochii, iar valiul puse să i se dea alte trei sute de lovituri de gârbaci; pe urmă alte trei sute; şi tot aşa şi cu ceilalţi doi orbi, care de altminteri nu deschiseră ochii, în pofida bătăilor şi a sfaturilor singurului orb calp, fârtatele lor cel închipuit.

          Apoi valiul porunci să fie aduşi de către orbul cel calp banii ascunşi în odaia lui Bacbac, fratele meu, şi dădu hoţului un sfert din banii aceia, două mii cinci sute de drahme, iar tot ce rămase păstră pentru haznaua lui.

          Cât despre frate-meu şi cei doi fârtaţi ai lui, cei doi cerşetori orbi, valiul, după pedepsire, le spuse:

          — Mişeilor şi prefăcuţilor! mâncaţi pâinea, darul lui Allah, şi vă juraţi pe numele lui că sunteţi orbi! Plecaţi de-aici şi să nu vă mai văd prin Bagdad!

          Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, aflând toate astea, ieşii din cetate să-l caut pe Bacbac, şi îl găsii, şi îl adusei tainic îndărăt la Bagdad, şi îl adăpostii la mine, şi mă însărcinai cu demâncarea şi cu îmbrăcămintea lui, pentru totdeauna! Şi-aceasta-i păţania celui de al treilea frate al meu, Bacbac!

          La povestirea aceasta, califul Muntasser Billah începu să râdă şi zise:

          — Să i se dea o răsplată acestui bărbier pentru ostenelile lui şi-apoi să plece!

          Da eu, o, domniile voastre, răspunsei:

          — Pe Allah! o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, n-aş putea să primesc nimic până a nu-ţi istorisi ce au păţit şi ceilalţi trei fraţi ai mei, şi asta în câteva cuvinte, spre a-ţi dovedi pe deplin cât sunt de scurt la vorbă şi cât de nelimbut din fire!

          Califul răspunse:

          — Hai! binevoiesc a mă supune caznei de a-mi dăuli urechile cu trăncănelile tale şi a-ţi mai îndura încă vreo câteva neobrăzări şi mitocănii, care, de altminteri, nu sunt lipsite de haz.

          Atunci spusei:

          Păţania lui El-Kuz, cel de al patrulea frate al bărbierului.

          Cel de al patrulea frate al meu, El-Kuz El-Assuani chiorul, Urciorul-care-nu-se-sparge, îndeplinea la Bagdad meseria de măcelar. Era mare meşter la vânzarea de cărnuri şi de tocături, şi ştia de minune să crească şi să îngraşe oi cu coada groasă. Şi ştia cui să-i vândă carne nună şi cui să i-o păstreze pe cea rea. Încât muşteriii cei mai de frunte din cetate, precum şi negustorii cei mai bogaţi nu târguiau decât de la el şi nu cumpărau niciodată altă carne decât cea de la oile lui, aşa că, în scurtă vreme, ajunse tare bogat şi stăpân peste turme mari şi peste averi multe.

          Starea aceasta de înflorire necontenind deloc, frate-meu El-Kuz, într-o zi, sta în prăvălia lui, când văzu că intră la el un şeic falnic, cu barba lungă şi albă, care îi întinse câţiva bani şi îi spuse:

          — Taie-mi nişte carne bună!

          Şi fratele meu îi tăie din carnea cea mai bună pe care o avea, luă banii şi răspunse la bineţea şeicului, care plecă.

          Atunci frate-meu cercetă banii pe care îi primise de la necunoscut, şi văzu că toţi erau noi şi de o albeaţă iubitoare. Încât se grăbi să-i pună deoparte, într-o cecmegea anume, şi îşi zise: „Iacătă nişte bani care au să-mi poarte noroc!”

          Cinci luni în şir, şeicul cel bătrân cu barba lungă şi albă nu încetă să vină zi de zi să-i întindă fratelui meu El-Kuz câţiva bani de-ai lui, albi şi noi, pentru carne proaspătă şi de cel mai bun soi; şi de fiecare dată El-Kuz avea grijă să pună banii aceia deoparte.

          Da într-o zi, El-Kuz vru să numere toţi banii pe care îi strânsese în felul acela, spre a cumpăra apoi cu ei nişte oi frumoase, şi mai cu seamă câţiva berbeci pe care vroia să-i înveţe a se bate între ei, întrecere tare căutată la Bagdad, cetatea mea. Da nici nu apucă el să deschidă bine sipetul în care pusese arginţii de la şeicul cel cu barbă albă, că şi băgă de seamă că nu se mai afla acolo nici un soi de ban, şi nu găsi în loc decât câteva rotogoale de hârtie albă. La priveliştea aceea, începu să se bată amarnic peste faţă şi peste cap, şi să strige, văicărindu-se. Şi se pomeni în curând în mijlocul unei cete mari de trecători, cărora le istorisi beleaua, fară ca vreunul să-şi poată lămuri cumva pricina pieirii banilor. Iar El-Kuz ţipa mai departe şi spunea:

          — De-ar da Allah ca afurisitul acela de şeic să vină acuma, că i-aş smulge barba şi turbanul cu chiar mâinile mele.

          De-abia sfârşise el de rostit vorbele de la urmă, că bătrânul se şi ivi şi străbătu repede mulţimea adunată şi veni la frate-meu măcelarul, ca spre a-i da banii, după obiceiul său. Şi numaidecât fratele meu se repezi la el şi îl luă de piept, strigând:

          — O, musulmanilor, săriţi! ajutaţi-mă! Iacătă-l pe hoţul cel sfruntat!

          Da şeicul nu îşi pierdu nimic din liniştea lui falnică şi, fară a se clinti, îi răspunse fratelui meu în aşa fel încât să nu fie auzit decât de el:

          — Alege: vrei mai degrabă să taci, ori ţi-ar plăcea mai bine să te faci de râs în faţa tuturor? întrucât ocara pe care ţi-aş face-o ar fi mai cumplită decât aceea cu care vrei tu să mă încarci!

          El-Kuz răspunse:

          — Da ce ocară poţi tu să-mi faci, o, şeic de păcură, în ce chip socoţi să mă faci de râs?

          El spuse:

          — Aş dovedi dinaintea tuturor că le vinzi de obicei oamenilor carne de om în loc de carne de oaie!

          Fratele meu se rocoşi:

          — Minţi, o, tu cel de o mie de ori mincinos şi de o mie de ori blestemat!

          Şeicul spuse:

          — Nu este blestemat şi nu este mincinos decât acela care, în chiar clipita aceasta, are în prăvălia lui un leş de om agăţat în cârligul măcelăriei sale, în locul unei oi!

          Frate-meu se zborşi amarnic:

          — Dacă lucru se va dovedi precum spui, o, câine şi plod de câine, bunurile şi sângele meu sunt ale tale de drept!

          Atunci şeicul se întoarse spre mulţime şi strigă cât îl ţinea gura:

          — O, voi toţi, prietenii mei, îl vedeţi pe măcelarul acesta? Până astăzi ne-a înşelat pe toţi şi a încălcat pravilele Cărţii noastre! Omul acesta, în flecare zi, în loc de oi, înjunghie fii de-ai lui Adam şi ne vinde carnea lor drept carne de oaie! Iar dacă vreţi să vă încredinţaţi de adevărul spuselor mele, nu aveţi decât să intraţi cu toţii şi să-i cercetaţi prăvălia.

          Numaidecât se stârni zarvă în mulţimea care se năpusti în măcelăria fratelui meu şi o luă în stăpânire. Şi, la văzul tuturora, se ivi un leş de om agăţat în cârlig, jupuit, meremetisit, spălat şi golit; iar pe taraba de căpăţâni văzură trei capete de om jupuite şi curăţate şi meremetisite la cuptor, spre a fi vândute! chiar că şeicul cel cu barba lungă şi albă nu era altul decât un vrăjitor priceput la meşteşugul fermecătoriei şi al descântecelor, şi într-o clipită putuse sub ochii tuturora să facă dintr-un lucru un alt lucru.

          La priveliştea aceea, toţi cei de faţă se repeziră pe frate-meu, strigându-i: „nelegiuire! pângărire! ticăloşie!” şi tăbărâră asupra-i, unii cu lovituri de bâtă, alţii cu lovituri de bici; iar cei mai înverşunaţi în a-i trage loviturile cele mai crunte erau muşteriii lui de mai înainte, precum şi prietenii lui cei mai buni. Cât despre şeicul cel bătrân, acela îşi luă în seamă grija de a aldui o lovitură năprasnică de pumn în ochiul lui frate-meu, de i-l plesni pe dată şi pe totdeauna. Pe urmă fu luat leşul cel închipuit al înjunghiatului, frate-meu El-Kuz fu legat cobză, şi toată lumea, cu şeicul în frunte, ajunse dinaintea împlinitorului legii. Iar şeicul îi spuse:

          — O, emirule! iacătă că îl aducem între mâinile tale, spre a dobândi pedeapsa pentru nelegiuirile lui, pe insul acesta care, de multă vreme, îi înjunghie pe semenii săi spre a le vinde carnea drept carne de oaie. Nu mai ai decât să rosteşti osânda şi să scoli în picioare judeţul lui Allah, întrucât iată martorii toţi!

          Cât despre frate-meu, degeaba se apără el, că judecătorul nu vroi să mai asculte nimic şi îl osândi să primească cinci sute de lovituri de ciomege pe spinare şi pe şezut! Pe urmă i se zeberiră toate bunurile şi toate stăpânirile; şi fu un noroc mare pentru el că avusese atâtea averi, întrucât fără ele pedeapsa lui ar fi fost moartea neabătută. Pe urmă se rosti asupra-i pedeapsa surghiunului.

          Frate-meu, rămas chior, cu spinarea învineţită de bătaie şi aproape dându-şi duhul, ieşi din cetate şi merse drept înainte, fară a şti unde, până ce ajunse la o cetate depărtată şi pe care nu o cunoştea. Se opri şi hotărî să-şi aşeze lăcaşul acolo şi să se apuce de meseria de papugiu, care nu cere nici o altă avuţie, decât nişte mâini vrednice.

          Aşa că îşi aşeză popasul obişnuit la o răspântie, în colţul dintre două uliţe, şi se apucă de lucru, ca să-şi câştige pâinea. Dar, într-o zi, pe când da zor să pună un petic la nişte papuci vechi, auzi nişte nechezături de cai şi zarva unui ropot de călăreţi mulţi. Întrebă de pricina acelui vuiet mare şi i se răspunse:

          — Este sultanul, care se duce, ca de obicei, la vânătoare, însoţit de tot saltanatul lui.

          Atunci fratele meu El-Kuz îşi lăsă o clipită acul şi ciocanul şi se ridică să vadă cum trece alaiul sultanului. Şi, pe când sta el aşa în picioare, furat de gânduri şi visând la starea lui trecută şi la cea de acum, şi la împrejurările care dintr-un măcelar vestit îl făcuseră papugiul cel mai nevoiaş, tocmai trecea sultanul, în fruntea alaiului său minunat; şi, din întâmplare, se nimeri că ochii sultanului căzură pe ochiul scos al fratelui meu El-Kuz.

          La priveliştea aceea, sultanul se schimbă la chip şi strigă:

          — Allah să mă ferească de nenorocirile din ziua aceasta blestemată şi de piază rea!

          Pe urmă răsuci îndată frâul calului şi făcu cale întoarsă, el cu tot alaiul său şi cu toţi oştenii lui. Dar totodată le porunci robilor să-l înhaţe pe frate-meu şi să-i împlinească pedeapsa cuvenită. Şi numaidecât robii se buluciră asupra fratelui meu El-Kuz şi îi arseră atâtea lovituri, încât îl lăsară ca mort în drum. După ce se depărtară, El-Kuz se ridică şi se întoarse gemând la sălaşul lui de sub petecul de pânză care îl adăpostea la colţul uliţei, şi era topit şi de-abia mai răsufla. Şi cum din întâmplare un rob din ceata sultanului rămăsese în urmă şi trecea pe dinaintea adăpostului lui, se rugă de el să se oprească, îi povesti ce bătaie îndurase şi îl rugă să-i spună pricina.

          Robul începu să râdă în hohote şi îi răspunse:

          — Frate, află că sultanul nostru nu poate să îngăduie a vedea un chior, mai ales dacă chiorul este chior chiar de ochiul stâng; că îi poartă nenoroc, şi totdeauna pune să fie omorât fară de milă chiorul. Încât tare mă mir că încă mai eşti viu.

          La vorbele acestea, fratele meu, fără a aştepta mai mult, îşi strânse sculele şi ce îi mai rămăsese din puteri şi, fără de zăbavă, luă fuga şi nu se odihni decât când ajunse afară din cetate. Şi porni la drum până ce ajunse la o altă cetate, tare depărtată, care nu avea nici un fel de sultan ori de asupritor, cum avea cealaltă.

          Sălăşlui el multă vreme în cetatea aceea, având grijă, din prevedere, să nu se arate nicăierea. Da într-o zi, cum era mai trist ca de obicei, ieşi să ia oleacă de aer curat şi să hoinărească cercetând locurile; şi auzi în spatele său nişte nechezături de cai, şi pe dată, amintindu-şi de păţania din urmă, îşi luă tălpăşiţa cât putu de iute şi purcese să caute vreun ungher unde să se ascundă; dar nu găsi nimic. Văzu însă dinainte-i o uşă mare, şi împinse uşa aceea, care se deschise, iar el se repezi înăuntru. Dinaintea lui se întindea o sală îngustă, lungă şi întunecată, în care se ascunse. De-abia se pitise el acolo, că deodată doi inşi se şi iviră înainte-i şi îl înşfăcară, şi îl puseră în lanţuri, şi spuseră:

          — Slavă lui Allah, carele ne-a îngăduit să te dibuim, o, vrăjmaş al lui Allah, şi al oamenilor! Iacătă-s trei zile şi trei nopţi de când te căutăm fără de contenire şi de când ne-ai răpit tot somnul şi toată tihna. Şi ne-ai făcut să degustăm amarul morţii!

          Iar frate-meu El-Kuz zise:

          — Păi, o, oameni buni, la ce m-a osândit Allah? Şi ce poruncă v-a dat împotriva mea?

          Ei spuseră:

          — Vrei să ne pierzi şi să-l pierzi odată cu noi şi pe stăpânul acestei case! Nu ţi-a fost oare destul că i-ai adus pe toţi prietenii tăi la prăpăd, şi pe stăpânul acestei case a sărăcie lucie? Şi-acuma vrei să ne şi omori? Unde este cuţitul pe care îl ţineai ieri în mână, când fugeai după unul dintre noi?

          La vorbele acestea, începură să-l scotocească şi-i găsiră la brâu cuţitul de care se slujea ca să taie talpa de pingelit.

          Atunci îl doborâră pe El-Kuz la pământ şi vrură să-l sugrume, când el strigă:

          — Ascultaţi-mă, oameni buni! nu sunt nici hot, nici ucigaş; da am a vă istorisi o poveste uluitoare, şi-i chiar povestea mea!

          Dar nu vroiră să-l asculte nicicum; îl jucară cu picioarele şi îl bătură şi îi rupseră hainele. După ce îi rupseră hainele şi îl lăsară cu spinarea goală, văzură pe spinarea lui vânătăile de la toate loviturile de ciomag şi de gârbaci pe care le căpătase în vremurile din urmă, şi strigară:

          — A, mişel afurisit! ia uite urmele bătăilor de mai înainte pe spinarea ta, care ne dovedesc toate fărădelegile tale trecute!

          Şi cu asta îl târâră pe bietul El-Kuz între mâinile valiului; iar El-Kuz cugeta la toate năpastele lui şi îşi zicea: „Mari trebuie să fie păcatele mele, de le ispăşesc aşa, măcar că sunt neştiutor de orice vină! Şi nu am ajutor decât întru Allah Preaînaltul!”

          Când ajunse între mâinile valiului, acesta se uită la el cu mânie şi îi zise:

          — Ticălos sfruntat! hotărât că loviturile ale căror urme se văd pe spinarea ta sunt dovadă îndestulă pentru toate hoţomăniile tale de ieri şi de azi!

          Zise, şi porunci să i se tragă pe dată o sută de vergi!

          După care îl cocoţară şi îl priponiră pe spinarea unei cămile, iar crainicii îl purtară prin toată cetatea strigând: „Iacătă cum este pedepsit cine intră în casa altuia!”

          Caci ştirea despre toate năpastele amărâtului de El-Kuz, fratele meu, nu zăbovi prea mult până să ajungă la mine. Şi purcesei pe dată în căutarea lui, şi îl găsii, într-un sfârşit, şi chiar în clipita când îl coborau leşinat de pe spinarea cămilei. Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, îmi îndeplinii datoria de a-l ridica de jos, de a-l îngriji şi de a-l aduce în taină la Bagdad, unde îi statorii un tain ca să aibă ce să mănânce şi ce să bea în tihnă până la sfârşitul zilelor lui.

          Aceasta-i povestea amărâtului de El-Kuz. Cât despre cel de al cincilea frate al meu, păţania lui este uluitoare şi îţi va dovedi, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, cu cât sunt eu cel mai prevăzător şi cel mai înţelept dintre fraţii mei.

          Află, dar, o, doamne al vremurilor, că, înainte de beleaua mea cu cocoşatul, am fost poftit într-o casă unde se da un ospăţ în cinstea fruntaşilor isnafurilor din cetatea noastră: croitori, cavafi, bogasieri, bărbieri, tâmplari şi alţii asemenea.

          Şi era dis-de-dimineaţă. Încât, de cum se lumină, noi şi eram cu toţii aşezaţi roată spre a începe masa dintâi, şi nu îl mai aşteptam decât pe stăpânul casei, când îl văzurăm că intră însoţit de un flăcău străin, frumos, bine făcut şi zarif, şi îmbrăcat după moda de la Bagdad. Şi era atâta de frumos pe cât şi-ar fi putut careva dori, şi atâta de bine îmbrăcat pe cât şi-ar fi putut închipui cineva. Da era şchiop rău. Intră aşadar în mijlocul nostru şi ne ură bună pace, iar noi ne ridicarăm toţi spre a-i răspunde la bineţe. Pe urmă toţi şezurăm jos, şi el laolaltă cu noi, când deodată îl văzurăm că se schimbă la chip, se opreşte de a şedea şi se trage îndărăt către ieşire. Atunci noi toţi, împreună cu stăpânul casei, ne apucarăm să încercăm a-l opri în mijlocul nostru, iar stăpânul casei stărui mult şi i se rugă şi îi zise:

          — Chiar că nu pricepem nimic din treaba asta. Mă rog ţie, măcar spune-ne pricina care te împinge să ne părăseşti!

          Atunci tânărul răspunse:

          — Pe Allah! doamne, mă rog fierbinte să nu stăruieşti mai mult spre a mă opri să plec. Întrucât se află aici, în mijlocul vostru, cineva care este pricina ce mă sileşte să plec. Şi-i bărbierul acela care şade jos, iacătă-l, în mijlocul vostru!

          La vorbele acestea, gazda ospăţului rămase uluită până peste poate şi zise:

          — Cum se poate ca acest tânăr, care de-abia a sosit de la Bagdad, să fie stânjenit de vederea bărbierului care se află aici?

          Atunci noi toţi, oaspeţii, ne înturnarăm către tânăr şi îi ziserăm:

          — Fii bun şi povesteşte-ne temeiul silei tale faţă de acest bărbier!

          El răspunse:

          — Domniile voastre, bărbierul ăsta cu chip de catran şi cu suflet de smoală este pricina unei păţanii de pomină, pe care am pătimit-o la Bagdad, cetatea mea, şi tot el, blestematul acesta, este de vină că sunt şchiop, încât m-am jurat că nu voi rămâne niciodată în cetatea în care ar locui el, şi că niciodată nu am să stau jos în vreun loc unde ar sta şi el. Şi de aceea am fost silit să părăsesc Bagdadul, cetatea mea, şi să vin până în ţara aceasta depărtată. Şi iacătă că dau iarăşi de el chiar aici. Încât, din clipita aceasta, cat să plec şi, până în seară, să şi fiu departe de cetatea voastră şi de vederea acestui ins al prăpădului!

          La lămuririle auzite, bărbierul se îngălbeni la chip, lăsă ochii în jos şi nu crâcni un cuvânt. Atunci, atâta stăruirăm pe lângă flăcău, încât se învoi să istorisească astfel întâmplarea:

          Păţania tânărului şchiop cu bărbierul din Bagdad (povestită de tânăr şi răspovestită de croitor)

          Aflaţi dar, o, voi toţi cei aci de fată, că m-am născut dintr-un tată care a fost unul dintre cei mai de seamă negustori din Bagdad, şi, după voia lui Allah, tatăl meu nu mă avu decât pe mine ca fiu. Şi părintele meu, măcar că era tare bogat şi preţuit de toată cetatea, ducea în casa lui o viaţă cumpătată, aşezată şi plină de tihnă. Şi mă crescu pe calea aceasta şi, când ajunsei la vârsta de bărbat, îmi lăsă toate bogăţiile sale, mă făcu stăpân peste toate slugile şi peste toată casa lui, şi muri întru mila lui Allah, la care se duse să dea seama de agonisita vieţii sale. Iar eu urmai ca şi în trecut să trăiesc din belşug, să mă îmbrac cu hainele cele mai falnice şi să mănânc bucatele cele mai alese. Dar se cade să vă spun că Allah, carele este Atotputernic şi Preaslăvit, îmi pusese în inimă sila de muiere, de toate muierile, până într-atâta încât şi numai vederea lor îmi era pricină de scârbă şi de năduf. Trăiam aşadar fară să le duc dorul, tare mulţumit de altminteri, nerâvnind nimic mai mult.

          Într-o zi, treceam pe una din uliţele Bagdadului, când văzui că vine spre mine o liotă mare de femei. Pe dată, spre a le ocoli, o luai la picior sprinten şi mă repezii pe o ulicioară care se sfârşea într-o fundătură. La capătul ulicioarei se afla o laviţă, pe care şezui ca să mă odihnesc.

          Şedeam acolo de câtăva vreme, când deodată văzui dinaintea mea că se deschide o fereastră, şi o femeie tânără se iveşte acolo, ţinând în mână o stropitoare micuţa, cu care începu să ude florile puse în ghivecele de pe pervazul ferestrei.

          Se cade să vă spun, domniile voastre, că la vederea acelei copilandre simţii că se stârneşte în mine ceva ce în viaţa mea nu mai simţisem. Copilandra era, într-adevăr, frumoasă ca luna în plinul ei; avea o mână albă şi străvezie cum e cleştarul, şi îşi stropea florile cu o gingăşie care îmi răpi sufletul. Încât, în chiar clipita aceea, inima îmi fu cuprinsă de pojar şi cu desăvârşire roabă, capul şi gândurile mele nu mai stătură decât la ea, şi toată sila cea veche de femei se preschimbă într-un jind pârjolitor. Şi copila, de îndată ce îşi stropi florile, se uită oleacă la stânga într-o doară, pe urmă la dreapta, mă zări şi îmi aruncă o privire lungă care îmi smulse sufletul din trup. Pe urmă închise fereastra la loc şi pieri. Şi degeaba mai aşteptai eu acolo până la asfinţit de soare, că nu o mai văzui să se arate; şi stam ca un lunatic, ori ca unul care nu mai este de pe lumea asta.

          Pe când şedeam acolo în starea aceea, iată că vine şi descalecă de pe catârca sa, lângă poarta casei, însuşi cadiul cetăţii, cu arapii lui înainte şi cu slujitorii după el. Şi intră în casa la fereastra căreia o văzusem pe copilă, şi pricepui că el trebuie să fie tatăl ei.

          Atunci mă întorsei acasă la mine într-o stare a mintii jalnică şi, plin cu totul de chinuri şi de zbucium, mă prăbuşii pe pat. Şi-atunci veniră la mine toate femeile din casă, şi rudele, şi slugile, şi toţi se strânseră roată împrejurul meu şi începură să mă întrebe şi să mă sâcâie despre pricina stării mele. Dar nu vrusei să le spun nimic despre pricină şi nu le dădui nici un răspuns. Şi răul meu spori într-atâta, din zi în zi, încât căzui bolnav de-a binelea şi fusei toată vremea jertfa a grijilor şi a cercetărilor tuturor rudelor şi prietenilor.

          Într-o zi, văzui că intră la mine o babă care, în loc să ofteze de starea mea şi să mă căineze, veni şi şezu jos la căpătâiul patului şi începu să-mi îngâne nişte vorbe tare dulci spre a mă linişti; pe urmă se uită la mine cu luare-aminte, mă cercetă îndelung, şi le spuse la ureche tuturor alor mei să mă lase singur cu ea.

          Atunci îmi zise:

          — Copilul meu, ştiu pricina bolii tale, da trebuie să-mi dai nişte amănunte!

          Eu atunci îi dădui toate amănuntele păţaniei, iar ea îmi spuse:

          — Într-adevăr, copilul meu, fata aceea este fata cadiului, iar casa aceea este chiar casa lui. Dar află că el, cadiul, nu locuieşte la acelaşi cat cu fiică-sa, ci la un cat mai jos; şi, totodată, tânăra aceea, măcar că şade singură, este tare straşnic vegheată şi bine păzită. Da mai află şi că eu sunt una dintre musafirele acelei case, unde sunt primită ca prietenă; aşa că poţi să fii încredinţat că nu vei dovedi să-ţi ajungi ţinta decât numai prin mijlocirea mea. Cutează, dar! şi prinde inimă!

          Vorbele bătrânei mă umplură de tărie şi îmi dădură inimă; şi numaidecât mă sculai şi îmi simţii trupul dintr-odată odihnit şi întors cu desăvârşire la sănătatea lui. Şi, văzându-mă aşa, toate rudele mele fură cuprinse de bucurie. Şi, cu asta, bătrâna plecă, făgăduindu-mi să se întoarcă a doua zi să-mi dea seama despre întâlnirea pe care urma s-o aibă cu copila, fata cadiului Bagdadului.

          Într-adevăr, a doua zi veni iarăşi. Şi, numai văzându-i chipul, pricepui că vestea nu era chiar bună. Bătrâna îmi spuse:

          — Copilul meu, nu mă întreba ce-am păţit! Încă mai sunt tulburată toată! Închipuieşte-ţi că nici nu am apucat eu bine să-i strecor la ureche ce mă aducea la ea, că s-a şi ridicat drept în picioare şi mi-a spus cu mânia cea mai mare: „Dacă nu taci numaidecât, o, babă a năpastelor, şi nu-ţi curmi şopotelile cele necuviincioase, am să pun să fii pedepsită precum ţi se cuvine.” Eu atunci, o, copilul meu, nu am mai spus nimic; da mi-am făgăduit să mai dau un iureş încă o dată. Căci nu se va putea spune că am ticluit degeaba o urzeală ca asta, în care sunt pricepută cum nu-i alta pe lume!

          Pe urmă mă lăsă şi se duse.

          Şi eu căzui iarăşi bolnav, încă şi mai rău, şi contenii de a bea şi de a mânca.

          Da bătrâna, precum îmi făgăduise, peste câteva zile veni iar la mine, şi chipu-i era luminos, şi îmi spuse zâmbind:

          — Hai, copilul meu, dă-mi răsplata pentru vestea cea bună!

          La vorbele acestea, de bucurie, îmi simţii sufletul cum mi se întoarce în trup, şi îi spusei bătrânei:

          — Hotărât, o, maica mea bună, îţi sunt dator pentru orice bine!

          Ea atunci îmi spuse:

          — M-am întors ieri la copila cu pricina; când m-a văzut cu chipul plin de umilinţă şi abătut, cu ochii numai lacrimi, mi-a zis: „Biata mea mătuşă, te văd cu pieptul tare apăsat! Ce te apasă?” Eu atunci am început să plâng şi mai tare şi i-am spus: „O, fata şi stăpâna mea, au nu mai ţii minte că venisem să-ţi vorbesc despre un tinerel prins pătimaş în mrejele tale? Ei, astăzi tânărul acela stă chiar să moară din pricina ta.” Ea mi-a răspuns, cu inima plină de milă şi îndulcită până peste poate: „Da cine este tânărul de care vorbeşti?” Eu i-am spus: „Este chiar fiul meu, rodul lăuntrurilor mele. Te-a zărit acum câteva zile, la fereastră, la ceasul când stropeai florile, şi-a putut să-ţi vadă o clipită trăsăturile chipului, şi pe dată, el, care până în ziua aceea se lepăda de vederea oricărei femei, şi îi era silă de orice legătură cu femeile, s-a simţit pierit din dragoste după tine. Încât atunci când, cu câteva zile în urmă, i-am povestit de primirea cea rea cu care m-ai întâmpinat, a căzut iar într-o stare şi mai neagră de boală. Iar acuma tocmai l-am lăsat întins pe pernele patului, gata să-şi dea Ziditorului său suflarea de pe urmă! Şi chiar socot că nu mai este nici o nădejde de a-l scăpa!” La vorbele mele, copila s-a îngălbenit la chip şi mi-a spus: „Şi toate numai din pricina mea?” Am răspuns: „Păi aa, pe Allah! încât ce ai de gând să faci acuma? Sunt slujnica ta, iar poruncile tale le port pe capul şi în ochiul meu!” Ea mi-a spus: „Du-te cât mai repede la el şi du-i salamalekul meu şi spune-i că sunt tare mâhnită de mâhnirea lui. Şi apoi să-i spui că mâine, vineri, înainte de rugăciune, îl aştept chiar aici. Aşa că să vină la mine, iar eu am să le spun slugilor să deschidă uşa, şi-am să-l poftesc să urce în iatacul meu, şi vom petrece împreună un ceas întreg. Da va trebui să plece apoi numaidecât, până nu se întoarce tatăl meu de la rugăciune!”

          Când auzii vorbele bătrânei, simţii cum mi se întorc puterile şi cum mi se risipesc toate chinurile şi mi se linişteşte inima. Şi scosei din caftan o pungă plină cu dinari şi o rugai pe bătrână s-o primească. Ea îmi spuse atunci:

          — Acuma întăreşte-ţi inima şi fii mulţumit!

          Îi răspunsei:

          — Chiar că mi-a trecut de-a binelea!

          Şi, într-adevăr, rudele mele băgară de seamă numaidecât vindecarea mea, şi erau bucuroase până peste poate, la fel ca şi prietenii mei.

          Aşa că aşteptai ziua de vineri, când văzui că vine bătrână care mă întrebă cum o duc cu sănătatea, iar eu îi spusei că huzuresc şi că sunt bine sănătos. Şi ne apucarăm de sporovăit până la ceasul când toată lumea urma să se ducă la rugăciune. Atunci mă ridicai şi îmi pusei hainele mele cele mai frumoase, şi mă stropii cu miresme de trandafiri, şi stam gata să alerg la copilă, când bătrâna îmi zise:

          — Mai ai destulă vreme. Aşa că până una alta n-ar fi rău să te duci mai întâi la hammam să te îmbăiezi şi să pui să te buşume bine şi să te radă şi să te despăreze, mai ales că acuma eşti sculat din boală. Şi nu are să-ţi fie decât şi mai bine!

          Eu răspunsei:

          — Chiar că acesta-i un gând minunat şi plin de chibzuinţă. Da mai bine-i ca mai întâi să trimit să fie chemat aici un bărbier care să mă radă pe cap; şi-apoi mă duc ia hammam să mă îmbăiez.

          Atunci îi poruncii unuia dintre slujitorii mei cei tineri să se ducă să-mi caute un bărbier, spunându-i:

          — Du-te repede în suk şi caută-mi un bărbier care să aibă mâna uşoară, da care mai ales să fie om cuminte, nefarfara, scump la vorbă şi sărac la iscodeli, şi care să nu mă toace la cap cu trăncănelile şi cu pălăvrăgelile lui, cum fac cei mai mulţi dintre inşii din isnaful său.

          Şi slujitorul alergă degrabă şi se întoarse pe dată aducându-mi un bărbier bătrân.

          Şi bărbierul acela este chiar afurisitul pe care îl vedeţi cu toţii colea dinainte-vă, o, domniile voastre!

          După ce intră, îmi ură bună pace, iar eu răspunsei la urarea lui de bună pace.

          Şi îmi zise:

          — Spulbere Allah departe de tine toată supărarea, tot necazul, toată grija, toată jalea şi toată potrivnicia!

          Eu răspunsei:

          — Fie ca Allah să-ţi audă urările!

          El urmă:

          — Iacătă că îţi aduc vestea cea nouă, o, stăpâne al meu, şi întoarcerea puterilor tale şi a sănătăţii tale. Şi-acuma, ce mi se cere să fac? întrucât ştii şi tu că marele nostru Ibn-Abbas29 a spus:, Acela care pune să i se scurteze părul în ziua de vineri va avea priinţă la Allah, carele va îndepărta de la el şaptezeci de feluri de necazuri!” Şi tot Ibn-Abbas este cel care a spus la fel: „Ci acela care cere să i se ia sânge în ziua de vineri, sau care în ziua aceea cere să i se pună zbanţuri cu sângerare, se primejduieşte să-şi piardă vederea şi stârneşte putinţa de a trage asupra-şi toate bolile!”

          Eu atunci îi răspunsei:

          — O, şeicule, destul cu atâtea marafeturi! Apucă-te pe dată să mă razi pe cap, şi fă-o degrabă, întrucât sunt slăbit şi nu trebuie nici să vorbesc, nici să aştept prea mult.

          Se sculă atunci şi luă o năframă înnodată, în care de bună seamă că îşi avea tasul, bricele şi foarfecele; o deznodă şi scoase nu un brici doar, ci un astrolab cu şapte feţe. II luă, se duse în mijlocul bătăturii casei mele, ridică îngândurat capul către soare, se uită la el cu luare-aminte, cercetă astrolabul şi se întoarse la mine să-mi spună:

          — Se cade să ştii că această zi de vineri este cea de a zecea din luna Safar30 din anul şapte sute şaizeci şi trei de la hegira sfântului nostru proroc31 (fie asupra-i cea mai aleasă dintre rugăciuni şi pacea!). Or, ceea ce ştiu eu din ştiinţa numerelor mă învaţă că această zi de vineri cade tocmai la ceasul hotărât când se face întretăierea dintre planeta Mirrikh32 şi planeta Hutared33, şi anume la şapte puncte şi şase linii. Or, aceasta este o faptă norocită şi intru totul strălucită. Care îmi arată de asemenea limpede că astăzi ai de gând să te întâlneşti cu o fiinţă, şi a cărei soartă mi se dovedeşte fericită. Aş mai avea să-ţi povestesc nişte lucruri ce urmează să ţi se întâmple, da acestea sunt lucruri pe care trebuie să le tăinuiesc!

          Eu răspunsei:

          — Pe Allah! mă sugrumi cu pălăvrăgelile tale şi mă faci să-mi dau sufletul. Şi, pe deasupra, pari a-mi prevesti nişte lucruri rele. Or, eu nu te-am chemat să vii decât ca să mă razi pe cap. Ridică-te aşadar şi rade-mă pe cap, fară a mai lungi vorba!

          El răspunse:

          — Pe Allah! dacă ai şti adevărul adevărat, mi-ai cere încă şi mai multe amănunte şi vădiri. Oricum, se cade să ştii că, dacă sunt bărbier, nu sunt numai bărbier, într-adevăr, cu toate că sunt bărbierul cel mai vestit din Bagdad, pe lângă meşteşugul doctoricesc, cunosc de minune ştiinţa aştrilor, regulile limbii noastre, meşteria strofelor şi a versurilor, retorica, ştiinţa numerelor, geometria, algebra, filosofia, arhitectura, istoria şi datinile tuturor neamurilor de pe pământ. Încât cu drept te sfătuiesc, domnia ta, să faci întocmai ceea ce îţi porunceşte horoscopul pe care ţi l-am întocmit, mulţumită ştiinţei mele şi cercetării socoatelor stelelor. Dă, aşadar, slavă lui Allah, carele m-a făcut să vin la tine, şi nu-mi fi neascultător, întrucât te povăţuiesc de bine, şi din grijă pentru tine îţi vorbesc. Şi-apoi nu cer decât să-ţi slujesc şi să rămân la îndemâna ta, chiar şi un an întreg, şi fară de nici o răsplată! Dar, de asemenea, trebuie să se recunoască cum că sunt un om de oarecare vrednicie şi să mi se dea această dreptate.

          La vorbele lui, spusei:

          — Eşti un ucigaş de-a binelea şi, nimic de zis, ai hotărât să mă faci să mor de nerăbdare şi de nebunie!

          Caci, în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit.

          Dar când fu cea de a douăzeci şi noua noapte, spuse:

          — Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când tânărul i-a spus bărbierului: „Ai hotărât să mă faci să mor de nerăbdare şi de nebunie”, bărbierul i-a răspuns:

          — Află totuşi, o, stăpâne al meu, că eu sunt omul acela pe care toată lumea îl ştie pe numele de El-Samet34, în temeiul scumpătăţii mele la vorbăraie. Încât nu te dovedeşti deloc drept cu mine când mă socoti un palavragiu, mai cu seamă dacă binevoieşti o clipită să-ţi iei osteneala de a mă măsura cu fraţii mei! Căci să ştii că am şase fraţi care, ei, neîndoielnic, sunt tare flecari; şi, ca să te fac să-i cunoşti, iacătă că am să-ţi spun numele lor. Pe cel mai mare îl cheamă El-Bacbuc, adică Acela-care-trăncănind-stârneşte-un-gâl-gâit-ca-de-urcior35; pe cel de al doilea, El-Haddar, adică Acela-care-mugeşte-întruna-ca-o-cămilă36; pe cel de al treilea, Bacbac, adică Cotcodăcilă-aiuritul37; pe cel de al patrulea, El-Kuz El-Assuani, adică Urciorul-care-nu-se-sparge-de-la-Assuan38; pe cel de al cincilea, El-Aşar, sau Cămila-într-adaosă ori Căldarea-cea-mare39; pe cel de al şaselea, Şakalik sau Oală-spartă40; iar pe cel de al şaptelea, El-Samet, adică Tăcutul. Şi Tăcutul acela sunt chiar eu, sluga ta!

          Când auzii toate vorbele acestea vânturate de bărbier, simţii că de nerăbdare plesneşte beşica fierii umflată în mine, şi strigai la unul dintre slujitorii mei cei tineri:

          — Dă-i repede un sfert de dinar acestui ins şi fă-l să se cărăbănească departe de mine, din cinstire faţă de Allah! Că nu mai vreau nicidecum să mă mai rad pe cap!

          Când auzi porunca mea, bărbierul spuse:

          — O, stăpâne, ce vorbe grele mi-e dat să aud! Pe Allah! să ştii bine că, fară de nici o plată, vreau să am cinstea de a te sluji; şi trebuie numaidecât să te slujesc, întrucât este datoria mea să fiu întru totul în slujba ta şi să-ţi împlinesc vrerile. Şi m-aş socoti umilit pe totdeauna dacă aş primi ceea ce tu cu mărinimie vrei să-mi dai. Întrucât tu nu ştii nimic despre preţul meu; eu, dimpotrivă, pun preţul tău la tare multă scumpătate, şi sunt încredinţat că eşti vrednic fiu al răposatului tău părinte (aibă-l Allah întru mila sa!); întrucât părintelui tău i-am fost datornic pentru toate facerile de bine cu care m-a acoperit; că era om plin de filotimie şi de fălnicie, şi mă ţinea la mare preţuire, până într-atâta încât într-o zi a trimis după mine; şi era o zi la fel de binecuvântată ca aceasta de azi. Când am ajuns la el, l-am găsit înconjurat de musafiri mulţi; i-a lăsat pe dată, spre a se ridica şi a veni în întâmpinarea mea, şi mi-a spus: „Te rog să-mi iei oleacă de sânge.” Eu atunci mi-am luat astrolabul, am măsurat înălţimea soarelui, am cercetat cu grijă numerele şi am dovedit că ceasul era rău şi că fapta de a lua sânge era tare anevoioasă în ziua aceea. Şi i-am împărtăşit pe dată temerile mele răposatului tău părinte, care s-a supus cuminte vorbelor mele şi a avut răbdare până ce a venit ceasul cel bun şi prielnic pentru hărăcsire41. I-am scos atunci o măsură bună de sânge; şi a stat cuminte să i-l scot, şi mi-a mulţumit tare călduros; şi mi-au mulţumit asemenea toţi cei de faţă. Şi, spre a mă răsplăti de sângele pe care i l-am scos, răposatul tău părinte mi-a dat pe loc o sută de dinari de aur42.

          La vorbele acestea, îi spusei bărbierului:

          — Nu l-ar mai avea nicidecât Allah întru mila sa pe răposatul taică-meu, care a fost atâta de orb încât să se fi slujit de un bărbier de teapa ta!

          Iar bărbierul, auzindu-mă, începu să râdă, clătină din cap şi spuse:

          — Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, şi Mahomed este trimisul lui Allah! Binecuvântat să fie numele Aceluia carele schimbă, şi carele, el, nu se schimbă în veci! Or, eu, o, flăcăule, te socoteam dăruit cu judecată, da acuma bag de seamă că boala pe care ai avut-o ţi-a şoimănit de-a binelea minţile şi te-a făcut de-ai ajuns să vorbeşti în dodii. Da nu mă minunează prea tare, dat fiind că eu cunosc Vorbele cele Sfinte pe care Allah le-a spus în Cartea noastră cea Sfântă şi Scumpă, la capul care începe cu vorbele: „Aceia care îşi sugrumă mânia şi îi iartă pe culpeşi…” Aşa încât binevoiesc a uita greşalele tale faţă de mine, şi lipsurile, şi te iert de toate! Da chiar că nu pricep nimic din pricina ei: au nu ştii că părintele tău nu purcedea niciodată la nimic fară să-mi ceară sfatul, şi că într-aceasta urma zicala care spune: „Omul care ia sfat se pune la adăpost.”43 Iar eu, să fii bine încredinţat, sunt om de mare preţ, şi nu ai să mai găseşti vreodată un ins de mai bun sfat, nici mai dăscălit în pravilele înţelepciunii şi în dibăcia de a dirigui cu iscusinţă daraverile. Aşa că iacătă-mă stând drept pe cele două picioare ale mele, şi aşteptându-ţi poruncile, şi în totului tot gata a te sluji. Dar ia spune-mi, cum se face că eu nu sunt deloc lehămetit de tine, pe când tu eşti atâta de sastisit şi de mânios? Dreptu-i că eu, dacă mă înarmez faţă de tine cu atâtea răbdurinţă, o fac numai din cinstire pentru amintirea părintelui tău, căruia îi sunt datornic cu atâtea faceri de bine.

          Atunci îi răspunsei:

          — Pe Allah, e prea de tot, într-adevăr! Ai să mă omori cu vorbăria şi cu trăncăneala ta. Aşa că îţi mai spun o dată că nu te-am poftit aici decât să mă razi pe cap şi apoi să pleci cât mai iute!

          Şi, spunându-i vorbele acestea, mă ridicai cu mânie mare şi vrusei să-l alung şi să plec, măcar că el îmi şi muiase căpăţâna şi mi-o săpunise.

          Atunci, fară a se tulbura, îmi spuse:

          — Chiar că acuma pricep limpede că ţi-am pricinuit o supărare de neîndurat. Da nu te cert pentru asta, întrucât văd prea bine că eşti slab la minte şi că încă eşti junaş, şi nu prea multă vreme a trecut de când te mai luam, copil, călare pe umerii mei, şi te duceam aşa la şcoală, unde nu vroiai să mergi!

          Îi răspunsei:

          — Haide, frate, mă juruiesc ţie pe Allah şi pe adevărul lui cel sfânt, du-te de aici şi lasă-mă să-mi văd de treburi. Du-te, dară, pe socoata drumului tău!

          Şi, rostind vorbele, mă cuprinse o toană de nerăbdare atâta de amarnică, încât îmi rupsei hainele şi începui să scot nişte ţipete fară şir, ca un nebun.

          Când mă văzu că mă port aşa, bărbierul se hotărî să-şi ia briciul şi să-l tragă pe cureaua pe care o avea prinsă la brâu. Da atâta vreme zăbovi cu trasul şi răstrasul briciului pe curea, de era mai să-mi simt sufletul cum îmi iese din trup. Până la urmă se apropie de capul meu şi chiar că îmi reteză câteva fire. Apoi se opri, şi ridică mâna, şi îmi spuse:

          — O, tinere stăpâne al meu, mânia este o ispită de la Şeitan.

          Şi îmi prociti stihurile acestea:

          0, înţeleptule, să iei aminte, Şi îndelung să chibzui ce-ai de gând, Şi tot ceea ce faci fă pe-ndelete, Nu da pripelii niciodată rând.

          Şi mai cu seamă de ţi-a fost menirea Să fii judecător pe-acest pământ!

          0, tu, judecătorule! de-i judeci Milos pe cei ce stau naintea ta, Când vei fi dus şi tu la judecată La rându-ţi şi tu milă vei afla.

          Şi nu uita că nu-i pe lume mână Care să nu se-ndoaie-ntr-o clipire Când mâna lui Allah îşi lasă-asupra-i Puterea ei fără asemuire.

          Şi nu uita că şi nelegiuitul Şi-asupritorul, oricât de mişei Îşi vor găsi cândva nelegiuitul Şi-asupritorul, mai răi decât ei.44

          Pe urmă îmi spuse:

          — O, stăpâne al meu, văd prea bine că nu ai nici o preţuire pentru vredniciile şi harurile mele. Şi totuşi, mâna aceasta, care te rade astăzi, tot ea atinge şi alintă capete de sultan, de emiri, de viziri, de navabi şi ale tuturor oamenilor de viţă şi de faimă. Şi anume pentru mine, ori în cinstea vreunuia care mi se prea asemuie, a zis poetul:

          Socot că meseriile sunt, toate, Gherdane fără preţ, de nestemate.

          Dar bărbieru-acesta plin de har Este mărgăritarul cel mai rar, Că-ntrece-n măiestrie şi-n cuvânt Toţi cărturarii de pe-acest pământ.

          Sub mâna-i blândă, chiar dacă săracă, Şi capetele de sultani se-apleacă!

          Drept răspuns la toate vorbele acestea, îi spusei bărbierului:

          — Vrei într-un sfârşit să-ţi vezi de meseria ta, ori ba? Că chiar că mi-ai sugrumat sufletul şi mi-ai storcit de-a binelea creierii!

          El atunci îmi spuse:

          — Ajung să cred că eşti cam grăbit să sfârşesc.

          Iar eu strigai:

          — Păi da, hotărât! păi da, hotărât!

          El spuse:

          — Dedă-ţi sufletul să fie răbdător şi cumpătat, întrucât graba este o momeală de la cel ispititor, şi ea nu poate să aducă decât căinţă şi toate pagubele nenorocului! Şi-apoi domnul nostru Mohamed (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) a spus: „Cel mai frumos lucru de pe lume este cel făcut pe îndelete şi când e copt cu totul!” Da ceea ce spuneai, tare mi-a stârnit grija, şi mă rog ţie să-mi deşterni pricina care te face atâta de îndârdorat şi pentru care eşti atâta de zorit. Nădăjduiesc, pentru tine, că este o pricină plăcută, şi mi-ar fi tare ciudă dacă ar fi altfel. Da chiar că trebuie să mă opresc oleacă, întrucât nu îmi mai rămân decât câteva ceasuri de soare priincios.

          Atunci puse briciul deoparte şi îşi luă astrolabul şi se duse la soare şi şezu o bună bucată de vreme în curte, şi măsură înălţimea soarelui, da tot fară a mă scăpa din vedere şi aruncându-mi din când în când câte o întrebare.

          Pe urmă se întoarse la mine şi îmi zise:

          — Dacă pentru rugăciunea de nămiaz eşti atâta de zorit, chiar că poţi să aştepţi liniştit, întrucât ne mai rămân încă vreo trei ceasuri bune, nici mai mult, nici mai puţin. Eu nu greşesc niciodată în socotelile mele.

          Îi spusei:

          — În numele lui Allah! cruţă-mă de dăscălelile astea, că mi-ai făcut minţile harcea-parcea!

          Atunci îşi luă iarăşi briciul şi se apucă să-l agerească precum făcuse şi mai înainte, şi începu iarăşi să mă mai radă oleacă pe cap; da nu putu să se oprească a nu trăncăni mai departe şi îmi spuse:

          — Sunt tare necăjit de nerăbdarea ta şi, dacă ai vrea să-mi dezvăluieşti pricina, ţi-ar fi spre bine şi spre folos, întrucât ştii acuma la ce preţuire mă ţinea părintele tău, şi că nu purcedea niciodată la nimic fară a-mi cere sfatul.

          Văzui atunci că nu mai era pentru mine nici o cale de scăpare, şi gândii în cugetul meu: „Iacătă că se şi apropie vremea rugăciunii, şi trebuie să ajung la copilă, numai că are să fie prea târziu şi de-abia am să ajung eu acolo, că oamenii au să şi sfârşească rugăciunea şi au să şi plece din moschei. Şi-atunci totul are să fie pierdut pentru mine!” Aşa că îi spusei bărbierului:

          — Scurteaz-o odată, şi alungă departe de tine toate vorbele astea goale şi toată iscodeala asta necuviincioasă. Dacă vrei numaidecât să ştii, află că trebuie să mă duc la un prieten, unde sunt poftit la un ospăţ.

          La vorbele mele despre poftire şi despre ospăţ, bărbierul îmi spuse:

          — Allah să te binecuvânteze! şi ziua aceasta fie-ţi plină de îmbelşugare! întrucât tocmai mi-ai adus aminte că şi eu am poftit la mine, pentru astăzi, câţiva prieteni, şi am uitat să le pregătesc masa. Nu mi-a mai venit în gând decât acuma, când e prea târziu!

          Eu atunci îi spusei:

          — Nu te mai îngrijora de întârziere, că am să dreg eu lucrurile pe dată. De vreme ce eu nu mănânc la mine acasă şi sunt poftit la ospăţ, am să-ţi dau tot ceea ce se află aici, şi mâncăruri, şi fripturi, şi băuturi, da numai dacă numaidecât vei pune capăt întregii daraveli şi dacă vei isprăvi repede să mă razi pe cap!

          El îmi răspunse:

          — Răsplătească-te Allah cu darurile lui, şi povârnească-ţi-le într-o zi cu binecuvântare! Ci, o, stăpâne al meu, ai bunătatea de a-mi înşira oleacă lucrurile cu care vrei să mă miluieşti, ca să le ştiu!

          Îi spusei:

          — Am de pus la îndemâna ta cinci cratiţe pline cu tot felul de bunătăţuri: vinete şi dovlecei umpluţi, sărmăluţe în foi de viţă şi stropite cu lămâie, chifteluţe prăjite făcute cu grâu râşnit şi cu carne tocată, orez cu pătlăgele roşii şi cu tochitură de muşchi de berbec, tocăniţă cu ceapă; mai am şi zece pui fripţi, şi un berbec la grătar; apoi două sinii mari, una cu kenafa şi alta cu plăcinte cu brânză dulce şi cu miere; poame de toate soiurile: castraveţi, harbuji, mere, lămâi şi curmale proaspete, şi încă multe altele!

          El atunci îmi spuse:

          — Porunceşte să fie aduse toate dinaintea mea, ca să Ie văd!

          Iar eu poruncii să fie aduse toate, şi el le cercetă şi gustă din fiecare, şi îmi spuse:

          — Dărnicia ta este o dărnicie mare. Da lipsesc băuturile!

          Îi spusei:

          — Am şi din acelea!

          El îmi spuse:

          — Porunceşte să fie aduse!

          Şi poruncii să fie aduse şase oluri pline cu şase soiuri de băuturi, iar el gustă din fiecare şi îmi spuse:

          — Miluiască-te Allah cu toate harurile lui! Darnic suflet ai! Da lipsesc tămâia şi smirna, şi mirodiile de ars în căţui, precum şi apa de trandafiri, şi apa de flori de portocal cu care să-i stropesc pe oaspeţii mei!

          Poruncii atunci să-i fie adusă o cutiuţă plină cu e hihlimbar cenuşiu, cu lemn de aloe, cu nard, cu muşc, cu tămâie şi cu smirnă, toate preţuind peste cincizeci de dinari de aur; şi nu uitai nici de zemurile înmiresmate şi de stropitoarele de argint, pline cu apele îmbălsămate.

          Şi întrucât vremea se sugrumase precum pieptul meu, îi spusei bărbierului:

          — Ia-le pe toate! da isprăveşte a mă rade pe tot capul, pentru numele lui Mohamed, asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!

          Bărbierul îmi spuse atunci:

          — Pe Allah! nu voi lua cutiuţa până a nu o deschide şi a vedea ce se află în ea!

          Atunci îi poruncii slujitorului meu cel micuţ să deschidă cutia, iar bărbierul îşi puse deoparte astrolabul şi se lăsă pe vine, şi începu să prefire prin mâini toate parfumurile, tămâia, smirna, muscul, nardul, lemnul de aloe, câte se aflau în cutie, şi le adulmecă rând pe rând şi cu atâta negrabă şi de-alungeală, că-mi simţeam sufletul gata să se lepede de trupul meu. După aceea se ridică, şi îmi mulţumi, şi îşi luă briciul, şi se pregăti să se apuce iarăşi a mă rade pe cap. Şi de-abia începuse, că se şi opri scurt şi îmi zise45:

          — Pe Allah! o, copilul meu, nu mai ştiu pe care dintre voi doi se cade să-l binecuvântez! Că, într-adevăr, ospăţul pe care urmează să-l dau acasă la mine se datorează întru totul pornirii tale mărinimoase şi darurilor tale împărăteşti. Da ce să-ţi mai spun? Că chiar nu am ca musafiri la mine decât nişte inşi prea puţin vrednici de tot ospăţul acesta falnic, întrucât sunt ca şi mine, nişte oameni de felurite îndeletniciri. Da sunt de treabă şi plini de haz în felul lor. Şi dacă e să ţi-i înşir, sunt: mai întâi, minunatul Zeitun, masagiul de la hammam; veselul şi mucalitul Salin, vânzătorul de năut prăjit şi râşnit; Haukal, bragagiul; Hakraşat, zarzavagiul; Hamid, gunoierul; şi, într-un sfârşit, Hakareş, iaurgiul. Toţi prietenii aceştia pe care i-am poftit nu sunt, întocmai ca şi mine, sluga ta, nici palavragii, nici iscoditori obraznici; da sunt nişte tare straşnici petrecăreţi care alungă toată mohorala. Cel mai neînsemnat dintre ei are mai mult preţ, în ochii mei, decât cel mai puternic sultan. Află, într-adevăr, că fiecare dintre ei este vestit în toată cetatea Bagdadului pentru danţul şi pentru cântecul său anume. Şi dacă îţi face bucurie, am să-ţi joc şi am să-ţi cânt danţul şi cântecul fiecăruia. Aşa că uită-te la mine şi ia seama! Iacătă danţul prietenului meu Zeitun, masagiul! Ia uite! Cât despre cântecul lui, iacătă-l:

          Ce dulce e iubita mea!

          Nici miaua cea mai dulce Nu-i dulce-atâta cât e ea!

          Eu fără ea n-aş mai putea.

          Ea fără mine tot aşa!

          O clipă dacă-o las abia.

          Mă strigă-ndată iar; şi vrea În pat să mi se culce.

          Ce dulce e iubita mea, Nici miaua cea mai dulce Nu-i dulce-atâta cât e ea!

          Ci, o, stăpâne al meu, urmă bărbierul, în ceea ce îl priveşte pe prietenul meu Hamid, măturătorul de gunoaie, iacătă danţul lui! … Vezi cât este de pojarnic şi plin de pricepere şi de veselie? Da cât despre cântecul lui, iacătă-l:

          Muierea mea? Zgârcită ce-i!

          De-aş face după-ndemnul ei, M-aş prăpădi de nemâncare!

          Muierea mea? cu sânii grei, Balcâză toată, din temei, De-aş face după vorba ei Aş zace pururi, alelei, În casa mea ca-ntr-o-nchisoare.

          Muierea mea? încuie tot, Cu grijă mare, în dulap.

          Iar eu mă şterg frumos pe bot, Uit foamea neagră, masa, pita, Şi-o iau la fugă, ca să scap, Când mă îmbie cu ispita, Că-atât de silnică-i, urâta, Şi e amarnică-ntr-atâta Cât ar fugi de-al ei iubit Până şi cel mai crunt arap, Cu nasul mare şi turtit, Iar eu, până într-un sfârşit, Sunt taman bun de jugănit.46

          Pe urmă bărbierul, fară a-mi da răgaz să fac vreun semn de împotrivire, înfăţişă toate danţurile prietenilor săi şi cântă toate cântecele lor. Apoi îmi spuse:

          — Iacătă ce pot să facă prietenii mei cei buni. Dacă, dar, ai vrea să te veseleşti straşnic, te sfătuiesc, spre folosul tău şi pentru bucuria noastră a tuturora, să vii la mine să iei parte la tovărăşia noastră, şi să-i dai încolo pe prietenii la care îmi spuneai că ai de gând să te duci! Că văd că mai ai pe chip urme de neputere, şi vădeşti bolnăveala; şi s-ar putea să dai printre prietenii tăi de niscaiva inşi dedaţi cu trăncănelile goale, ori de nişte palavragii sâcâitori şi de nişte iscoditori neobrăzaţi; şi au să te facă să cazi iarăşi într-o boală încă şi mai rea decât cea dintâi!

          Eu atunci îi spusei bărbierului:

          — Astăzi îmi este peste putinţă să primesc poftirea ta, da va fi pe o altă zi!

          El îmi răspunse:

          — Lucrul cel mai nimerit pentru tine, îţi mai spun o dată, este de a grăbi ceasul intrării tale în casa mea, şi de a veni fară de zăbavă să te desfeţi cu toată buna-cuviinţă prietenilor mei şi să te bucuri de însuşirile lor minunate. Şi aşa vei urma spusa poetului:

          Prietene, nu da vreodată-n lături Prilejul desfătării ce te-mbie, Şi nu lăsa pe mâine niciodată A bucuriei veselă solie, Că nu oricare zi e-ncununată Cu nimbul strălucind de bucurie, Şi nu-ţi întinde buzele-i gingaşe O desfătare-n orice ceas – se ştie!

          Norocu-i o femeie, şi se schimbă, Ca o femeie dulce şi nurlie.47

          Atunci, faţă de toate piedicile şi de toate trăncănelile lui, nu mă putui opri să nu râd, da cu inima fultuită toată de mânie grea; pe urmă îi spusei:

          — Acuma îţi poruncesc să sfârşeşti treaba pentru care te-am chemat, şi să mă laşi să mă duc pe calea lui Allah şi sub sfânta lui oblăduire; iar la rândul tău, să te duci şi să te întâlneşti cu prietenii tăi care, la ceasul acesta, pesemne că te-or aştepta cu nerăbdare!

          El îmi răspunse:

          — Da de ce nu vrei să te învoieşti? Chiar că nu îţi cer decât un lucru: să mă laşi să ţi-i înfăţişez pe prietenii mei, ortacii aceia desfătători, care nici vorbă să fie niscaiva inşi iscodelnici, întrucât te încredinţez că, odată ce ai să-i vezi, nu vei mai vroi să ai de-a face cu alţii şi îi vei da încolo pe prietenii tăi de-acum!

          Îi spusei:

          — Allah sporească-ţi încă şi mai mult bucuria pe care ţi-o aduce prietenia lor! Şi, de altminteri, îţi făgăduiesc că într-o zi am să-i poftesc chiar eu să vină la un zaiafet pe care am să-l dau anume pentru ei!

          Atunci afurisitul de bărbier se înduplecă a fi de părerea mea, da îmi spuse:

          — De vreme ce văd că totuşi ţii astăzi mai mult la ospăţul cu prietenii tăi şi la tovărăşia lor, decât la tovărăşia cu prietenii mei, ai răbdare şi aşteaptă până dau fuga să duc la mine acasă toate bucatele pe care le datorez filotimiei tale; am să le pun pe masă dinaintea musafirilor mei şi, întrucât prietenii mei nu au să fie atât de nerozi încât să se supere dacă am să-i las să facă singuri cinstirea mesei mele, am să le spun că nu au nici a se bizui pe mine, nici a aştepta întoarcerea mea; şi numaidecât mă voi întoarce la tine, şi te voi însoţi acolo unde vrei să te duci!

          Strigai atunci:

          — Uf. Nu este ajutor şi putere decât la Allah cel Preaînalt şi Atotputernic! Bre omule, du-te să te întâlneşti cu prietenii tăi, şi veseleşte-te cu ei în desfătare, şi lasă-mă pe mine să mă duc la prietenii mei, care trebuie să aştepte sosirea mea chiar la ceasul de-acum!

          Iar bărbierul îmi spuse:

          — A, nu! niciodată n-am să mă îndur să te las să pleci singur!

          Îi răspunsei, silindu-mă amarnic să nu-l ocărăsc:

          — Da înţelege odată că locul unde mă duc nu poate să fie călcat decât numai de mine!

          El îmi spuse:

          — Atunci pricep! socot că ai întâlnire cu vreo femeie! întrucât, de n-ar fi aşa, m-ai lua cu tine! Şi totuşi să ştii că mi se cuvine o atare cinste, mai mult decât oricărui altuia de pe lume, şi că pe deasupra ţi-aş fi de mare ajutor în tot ceea ce vei vrea să faci. Şi-apoi tare mi-e teamă ca femeia aceea să nu fie vreo mişauă străină. Atunci, vai de tine dacă vei fi singur! Iţi vei lăsa sufletul acolo, neîndoielnic! întrucât această cetate a Bagdadului nu se potriveşte neam la atare soiuri de întâlnişuri, oh, da deloc! Şi mai cu seamă de când îl avem pe valiul cel nou, care este de o asprime cumplită faţă de asemenea soiuri de lucruri; că se spune că nu are nici zebb, nici ouă, şi că, de ură şi de zavistie, pedepseşte amarnic asemenea soiuri de drăgosteli!

          La vorbele acestea nu mai putui să stau locului şi strigai cu năprasnă:

          — O, tu, cel mai afurisit dintre toţi mişeii şi călăii! ai să pui odată capăt, da ori ba, pălăvrăgelilor cu care mă omori? …

          Atunci bărbierul se înduplecă să tacă o bucată de vreme, îşi luă iarăşi briciul şi isprăvi într-un sfârşit să mă radă pe tot capul. Dar toate acestea făcuseră ca vremea rugăciunii de la amiază să fi venit; ba rugăciunea chiar trebuia să fi ajuns destul de departe şi urma să înceapă predica.

          Atunci îi spusei, spre a-l face să-şi ia tălpăşiţa:

          — Mergi la prietenii tăi să le duci toate bucatele şi toate băuturile de-aici; iar eu îţi făgăduiesc că aştept până te întorci, ca să poţi să mă însoţeşti la întâlnirea aceea!

          Şi stăruii aşa, ca să-l înduplec. El atunci îmi spuse:

          — Văd limpede că vrei să mă duci cu vorba ca să te scapi de mine şi să te duci singur. Da te prevestesc că, dacă faci aşa, te arunci în nişte prăpăduri din care nu vei mai putea să găseşti nici ieşire, nici scăpare. Aşa că te juruiesc, spre binele tău, să nu te mişti de aici până ce nu mă întorc, să te iau şi să te însoţesc, spre a şti cum va să se sfârşească jitania ta!

          Îi spusei:

          — Bine! da, pe Allah, să nu fii prea zăbavnic a te întoarce!

          Bărbierul atunci mă rugă să-l ajut a-şi pune în spinare toate lucrurile pe care i le dăruisem, şi pe cap cele două tablale pline cu plăcintării, şi, încărcat aşa, plecă de la mine. Caci, afurisitul, de cum ajunse afară, strigă doi hamali, le dădu în seamă povara, le spuse să care totul la el acasă, în cutare loc, iar el se piti la pândă pe o ulicioară dosnică, să aştepte plecarea mea.

          Cât despre mine, numaidecât mă sculai, mă spălai cât mai repede cu putinţă, mă îmbrăcai cu hainele mele cele mai frumoase şi ieşii din casă. Şi chiar în clipita aceea auzii glasurile muezinilor de pe minarete cum chemau pe drept-credincioşi la rugăciunea de amiază în acea sfântă zi de vineri:

          Bismillami’rrahmani’rrahim! În numele lui Allah, Iertătorul-cel-fără-de-margini şi Milostivul!

          Mărire lui Allah, Stăpânul lumilor; Atoateiertătorul şi Milostivul!

          Doamne al tuturora, singur Judecător la ziua de Răsplată, Pe tine te preamărim, de la tine cerşim ajutorare!

          Îndrumă-ne pe calea cea dreaptă, Pe calea celor pe care i-ai acoperit cu milele tale, Nu pe calea celor care ţi-au stârnit mânia, nici pe calea celor care se află în rătăcire. Amin!

          Odată ieşit afară din casă, mă îndreptai cu toată graba spre casa fetei. Când ajunsei la poarta cadiului, mă întorsei din întâmplare şi îl văzui pe afurisitul de bărbier la colţul ulicioarei. Atunci, cum poarta casei era întredeschisă, mă repezii înăuntru şi închisei repede poarta. Şi o văzui în curte pe bătrână, care mă îndrumă pe dată până la catul de sus, unde se afla codana.

          Dar de-abia intrarăm, că şi auzirăm nişte oameni venind pe uliţă: era cadiul, tatăl copilei, şi alaiul lui, care se întorceau de la rugăciune. Şi îl văzui, în uliţă, pe bărbierul care sta în picioare şi mă aştepta. Cât despre cadiu, codana mă linişti şi îmi spuse că tatăl ei nu venea pe la ea decât rareori, şi că, de altminteri, se afla oricând pentru mine un mijloc de a nu fi văzut.

          Dar, spre nenorocirea mea, vru Allah să se petreacă o întâmplare care avea să-mi fie amarnică. Într-adevăr, se brodi că taman în ziua aceea uneia dintre roabele copile ale cadiului să i se cadă o pedeapsă. Şi cadiul, de cum intră în casă, se apucă să-i dea chelfăneala cuvenită acelei roabe copile, şi pesemne că îi altoi prea tare poponeţul, întrucât ea începu să scoată nişte ţipete smintite; şi-atunci, unul dintre arapii casei intră ca să încerce să pună o vorbă bună pentru ea, iar cadiul, mânios, se năpusti pe el cu lovituri de nuia; şi arapul pe dată începu să urle şi el. Se stârni atunci o hărmălaie de se sculă toată uliţa, iar bărbierul nenorocirii gândi că fusesem prins şi pedepsit eu, şi că eu scoteam ţipetele acelea. Atunci se apucă să dea nişte răcnete de moarte, să-şi sfâşie hainele, să-şi toarne ţărână pe cap şi să cerşească ajutorul trecătorilor care începuseră să se adune împrejurul lui.

          Şi se văicărea şi striga:

          — II omoară pe stăpânul meu în casa cadiului!

          Pe urmă, ţipând întruna, alergă la mine acasă, urmat de o liotă întreagă, şi le duse ştirea tuturor celor din casa mea şi slugilor mele, care pe dată se şi înarmară cu ciomege şi o luară la fugă înspre casa cadiului, răcnind şi asmuţindu-se unii pe alţii. Şi ajunseră toţi, cu bărbierul în frunte, care îşi tot sfâşia nainele şi ţipa cât îl ţineau beregatele, dinaintea porţii cadiului, acolo unde mă aflam eu. Când auzi toată zarva de dinaintea casei sale, cadiul se uită pe fereastră şi văzu ceata de zărghiţi care izbeau în poartă cu ciomegele.

          Atunci, găsind că lucrul era cu primejdie, coborî şi deschise uşa şi strigă:

          — Hei, oameni buni, ce-i cu voi?

          Iar slugile mele ţipară:

          — L-ai omorât pe stăpânul nostru!

          El le spuse:

          — Da cine este stăpânul vostru şi ce a săvârşit ca să-l fi omorât? …

          Caci în clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a treizecea noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, uluit, cadiul le spuse:

          — Şi oare ce a săvârşit stăpânul vostru ca să-l fi omorât eu? Şi ce caută în mijlocul vostru bărbierul acela, care răgeşte şi se zbate ca un măgar?

          Atunci bărbierul strigă:

          — Chiar tu eşti acela care, oleacă mai înainte, l-ai prăpădit pe stăpânul meu cu lovituri de ciomag, pe când eu mă aflam în uliţă şi îi auzeam ţipetele!

          Cadiul îi răspunse:

          — Păi da cine-i stăpânul tău? De unde a venit? Unde se ducea? Cine a putut să-l bage în casă? Şi ce a făcut spre a i se cădea loviturile de ciomag?

          Bărbierul spuse:

          — O, cadiu al prăpădului, nu mai face pe isteţul, că ştiu eu toată povestea, pricina intrării stăpânului meu în casa ta şi toate amănuntele tărăşeniei. Chiar că ştiu, şi vreau acuma ca toată lumea să ştie, că fiica ta este îndrăgostită de stăpânul meu şi că stăpânul meu este tot aşa de ea! Şi l-am însoţit chiar eu până aici. Şi-atunci tu l-ai prins în pat cu fata ta şi l-ai snopit cu bătaia, ajutat de slugile tale. Or, nu mă mai mişc de-aici până ce nu te-oi sili să vii cu mine la singurul nostru judecător, califul, afară numai dacă nu vrei mai degrabă să ni-l dai pe dată pe stăpânul nostru şi să-l despăgubeşti de ciomăgeala pe care l-ai făcut s-o îndure, şi să ni-l slobozeşti viu şi nevătămat, mie şi rudelor lui. Fără de care, am să fiu silit să intru în casa ta cu de-a sila şi să-l slobozesc chiar eu. Grăbeşte-te aşadar să ni-l dai!

          La asemenea vorbe, cadiul rămase năuc şi plin de nedumerire, şi năpădit de ruşine dinaintea tuturor celor de faţă care ascultau. Da tot îi spuse bărbierului:

          — Dacă nu eşti un mincinos, nu ai decât să intri chiar tu în casa mea, îţi îngăduiesc, şi să-l cauţi peste tot pentru a-l slobozi!

          Atunci bărbierul se năpusti în casă.

          Cât despre mine, care mă uitam de la fereastră, de după zăbrelele de lemn, la pătăranie, când văzui că bărbierul se năpusteşte în casă după mine, vrusei să fug. Dar degeaba căutai vreo ieşire, că nu îmi era niciuna la îndemână, care să nu poată fi zărită de oamenii din casă sau care să nu fie sub ochii bărbierului. Atunci, într-o odaie pe unde căutam o ieşire, dădui peste o ladă mare de lemn, goală, şi zorii să intru în ea ca să mă ascund, şi închisei capacul peste mine, şi îmi ţinui răsuflarea.

          Iar bărbierul, după ce cotrobăi prin toată casa, intră până la urmă în odaie, începu să se uite ba la dreapta, ba la stânga, şi zări lada. Atunci blestematul, fară să spună nimic, pricepu că eu eram acolo înăuntru, luă lada, şi-o aburcă în spinare şi o duse cu el; şi ieşi pe uşă cât mai iute, pe când eu simţeam că mor de spaimă. Caci, după judeţul ursitoarei, pe când el mă căra, lumea adunată vroi să vadă ce se află în ladă, şi numaidecât capacul fu ridicat. Atunci, neputând să îndur ruşinea şi huiduielile, mă ridicai cu grabă şi sării jos, da atâta de iute încât îmi frânsei piciorul. Şi din ceasul de-atunci sunt eu şchiop. Caci, în clipita aceea, nu mă gândeam decât să fug şi să mă ascund; şi, cum mă pomenii dinaintea unei mulţimi amarnice, începui să-i arunc pumni întregi de galbeni; şi mă prilejuii de înghesuiala tuturor acelor inşi asupra galbenilor de pe jos, ca să mă strecor şi să fug cu toată iuţeala. Aşa că pornii să străbat o mare parte din uliţele cele mai întunecate ale Bagdadului. Dar care nu-mi fu spaima când îl văzui deodată pe bărbier în urma mea şi când îl auzii strigând cu glas mare:

          — O, oameni buni! mulţumită lui Allah, mi l-am găsit pe stăpânul meu! Au vrut să mă lovească în dragostea mea pentru stăpânul meu! Ci Allah nu a îngăduit biruinţa răilor şi mi i-a îngenuncheat şi m-a menit să-l scap din mâinile lor!

          Pe urmă îmi spuse, alergând în urma mea:

          — O, stăpâne al meu, acuma vezi ce rău ai făcut când te-ai dovedit aşa de nerăbdător şi când nu mi-ai ascultat sfaturile? Şi, fară ajutorul lui Allah, carele m-a împins să te slobozesc, ai fi îndurat cele mai amarnice cazne şi te-ai fi prăpădit pe totdeauna! Roagă-te, aşadar, lui Allah, să mă ţie a fi toată viaţa mea în slujba ta, şi să-ţi stau drept călăuză ageră; întrucât te-ai încredinţat că ai mintea slabă şi nechibzuită, şi eşti cam teleleu! Ci, doamne, unde fugi aşa? Aşteaptă-mă!

          Eu atunci, nemaiştiind cum că scap de bărbier, decât poate odată cu moartea, mă oprii şi îi spusei:

          — O, bărbierule, nu îţi este de ajuns că m-ai adus în starea în care sunt? Oare îmi vrei moartea?

          Da taman când isprăvii a-i spune astea, văzui chiar dinaintea mea, în suk, prăvălia deschisă a unui negustor pe care îl cunoşteam. Mă repezii pe uşa prăvăliei şi îl rugai pe negustor să-l oprească pe blestemat să intre după mine. Iar negustorul izbuti să-l oprească, arătându-i o bâtă amarnică şi repezindu-i nişte ochi cumpliţi. Şi bărbierul nu plecă decât blestemându-l pe negustor şi covârşindu-l cu toate sudalmele pe care le ştia.

          Negustorul atunci mă întrebă ce întâmplare se petrece, iar eu îi istorisii păţania mea cu bărbierul şi îl rugai să mă lase în prăvălie până mi se va zvidui piciorul; că nu mai vroiam să mă întorc la mine acasă, de frică să nu fiu pisălogit întruna de bărbierul al cărui chip îmi era mai de nesuferit decât cea mai neagră asuprire. Apoi, îndată după vindecare, luai toţi banii pe care îi aveam; trimesei să vină martorii şi făcui o adiată prin care lăsam rudelor tot ce mai rămânea din averea mea, bunurile şi stăpânirile mele, dar pe care să le capete numai după moartea mea; şi statorii un om de credinţă drept chivernisitor, care să vegheze asupra tuturor bunurilor, şi îl îndatorai să se poarte bine cu toţi ai mei, mari şi mici. Şi, spre a curma pe deplin cu bărbierul, hotărâi să plec din Bagdad, cetatea mea, şi să mă mut în vreun loc unde să nu mă mai primejduiesc a mă pomeni nas în nas cu vrăjmaşul meu.

          Aşa că plecai din Bagdad şi nu mă oprii din drumeţit până ce nu ajunsei în ţara voastră, unde socoteam că am izbutit să mă scutur de asupritorul meu. Dar se dovedi trudă pierdută, de vreme ce iacătă, o, domniile voastre, dau peste el aici, în mijlocul vostru, la ospăţul la care m-aţi poftit!

          Încât pricepeţi bine că nu mai pot să am linişte până nu voi părăsi ţara voastră, precum am părăsit-o şi pe cealaltă, şi toate din pricina acestui blestemat, a acestui ticălos, a acestui bărbier ucigaş, prăpădi-l-ar Allah pe el, şi pe tot neamul lui, şi pe toţi urmaşii lui!

          După ce rosti vorbele acestea, urmă a spune croitorul dinaintea sultanului Chinei, tânărul cel şchiop se ridică îngălbenit cu totul la chip, ne ură bună pace şi ieşi fară ca noi să-l fi putut opri.

          Cât despre noi, la povestea lui uluitoare, ne uitarăm la bărbier şi îl întrebarăm:

          — Da tu socoţi că tânărul a spus adevărul? Şi, dacă-i drept, pentru ce te-ai purtat aşa şi i-ai prilejuit toate nenorocirile?

          Atunci bărbierul săltă capul şi ne spuse:

          — Pe Allah! tocmai din pricină că ştiam prăpădul m-am purtat aşa, şi am făcut-o spre a-l feri de necazuri şi mai mari. Întrucât, fară de mine, ar fi fost pierdut numaidecât. Aşa că nu are decât să-i mulţumească lui Allah şi să-mi mulţumească şi mie că şi-a pierdut numai folosinţa piciorului, în loc să se fi pierdut cu totul. Cât despre voi, cei de aici, o, domniile voastre, spre a avea dovadă că nu sunt nici palavragiu, nici băgăreţ, nici asemănător în nici un fel cu vreunul dintre cei şase fraţi ai mei, şi ca să vă adeveresc că sunt un om de folos şi bine priceput, şi mai cu seamă tare tăcut, am să vă istorisesc povestea mea, şi aveţi să judecaţi!

          După vorbele acestea, noi toţi, urmă croitorul, ascultarăm în tăcere povestea bărbierului:

          Lucrul cel mai de pomină care mi s-a întâmplat pe vremea tinereţii mele este chiar întâmplarea aceasta.

          Învăţam pe atunci meşteşugul tămăduirii şi ştiinţele în cetatea Damascului. Şi, după ce mi-am învăţat bine meseria, am început să mă îndeletnicesc cu ea şi să-mi câştig pâinea. Or, într-o bună zi, un rob de la casa ocârmuitorului Damascului veni la mine şi îmi spuse să-l însoţesc, şi mă duse la casa ocârmuitorului. Şi acolo, în mijlocul sălii celei mari, văzui un pat de marmură cu solzi de aur. Pe pat sta culcat un fiu de-al lui Adam, bolnav. Era un tânăr atâta de frumos, încât nu i se putea afla perechea în lumea de pe vremile lui. Eu atunci şezui la căpătâiul său şi îi urai grabnică vindecare şi sănătate. Dar nu îmi răspunse decât făcându-mi semn din ochi. Şi îi zisei:

          — Doamne, dă-mi mâna.

          El atunci îmi întinse mâna stângă, fapt de care rămăsei tare nedumerit şi îmi zisei în sinea mea: „Ya Allah! ce lucru de mirare! Iacătă un flăcău cu o înfăţişare tare cuviincioasă, şi dintr-o stepenă tare înaltă. Şi totuşi nu are nici o manieră. Ce lucru de mirare!” Da asta nu mă împiedică să-i pipăi bătaia vinelor şi să-i scriu nişte leacuri. Şi de-atunci urmai a mă duce să-l văd, vreme de zece zile, după care îşi căpătă iar vlaga şi putu să se scoale. Atunci îl sfătuii să se ducă la hammam să se îmbăieze, ca apoi să se întoarcă la odihnă acasă.

          Spre a-mi dovedi atunci îndatorinţa sa, căpetenia Damascului îmi dărui un caftan de fală, tare bogat, şi mă căftăni doftor la bolniţa din Damasc. Iar tânărul, care de-a lungul bolii lui îmi întinsese tot numai mâna stângă, mă rugă să-l însoţesc la hammam, care fusese pregătit anume numai pentru el, neîngăduindu-se niciunui alt muşteriu să intre. Când ajunserăm la hammam, slugile veniră lângă tânăr, îl ajutară să se dezbrace, luară hainele şi îi aduseră altele, curate şi noi. Odată flăcăul gol, băgai de seamă că nu avea mâna dreaptă. La priveliştea aceea, rămăsei nedumerit şi mâhnit până peste poate; iar uimirea spori şi mai tare când văzui nişte urme de lovituri de nuiele pe tot trupul său.

          Atunci tânărul se întoarse către mine şi îmi spuse:

          — O, hakime al veacului! Nu te mira că mă vezi în starea aceasta, întrucât mi-am pus de gând să-ţi povestesc numaidecât pricina, şi vei auzi o istorie tare nemaipomenită. Dar, pentru aceasta, trebuie să aştepţi ieşirea noastră de la hammam.

          După ce plecarăm de la hammam, ajunserăm acasă, şezurăm să ne odihnim şi apoi să mâncăm, tăifăsuind întruna. Şi tânărul îmi spuse:

          — Nu vrei să urcăm în sala de sus?

          Eu îi spusei:

          — Ba de bună seamă!

          Atunci le porunci slujitorilor casei să ne frigă un berbec la frigare şi să ni-l aducă în sala de sus, unde urcarăm şi noi. Iar robii ne aduseră în curând berbecul fript, precum şi tot felul de poame. Şi ne apucarăm să mâncăm, ci el slujindu-se tot numai de mâna stângă.

          Atunci îi spusei:

          — Acum istoriseşte-mi povestea aceea!

          El îmi răspunse:

          — O, hakime al veacului! am să ţi-o istorisesc. Ascultă!

          Află că sunt de baştină din cetatea Mossulului, unde neamul meu trece printre cele mai de seamă din cetate. Părintele meu era unul dintre cei zece copii pe care bunicul meu i-a lăsat la moartea lui, şi era cel mai mare dintre fraţii lui; iar părintele meu, ca şi toţi unchii mei, la moartea bunicului meu era însurat. Şi numai el avea un copil, care sunt eu; şi niciunul dintre unchii mei nu avea nici un copil. Încât eu am dobândit, crescând, dragostea tuturor unchilor mei, care mă iubeau şi se bucurau uitându-se la mine.

          Într-o zi, pe când mă aflam cu tatăl meu în moscheea cea mare din Mossul spre a ne face rugăciunea de vinerea, văzui că după rugăciune toată lumea plecase, afară de tata şi de unchii mei, care şi ei se aflau acolo. Şezură jos să tăifăsuiască, iar tăifăsuiala se abătu asupra călătoriilor şi a minunăţiilor de prin ţările străine şi de prin cetăţile cele depărtate. Da mai cu seamă se vorbi despre cetatea Cairo şi despre Egipt. Şi unchii mei ne povestiră istorisirile minunate ale călătorilor care văzuseră Egiptul şi care spuneau că nu se află pe pământ ţară mai frumoasă, şi nici apă mai minunată decât Nilul26. Încât poeţii au avut temei să cânte ţara aceea şi Nilul ei; şi chiar că are mare dreptate poetul care se minunează:

          Te juruiesc pe-Allah: te du şi-i spune slăvitei ape Nil, din ţara mea, Că ard de-o sete care mă răpune, Că Eufratu-aici nu-mi poate da Nimic ca el, să-mi stingă setea grea Şi-a gurii mele lungă uscăciune.

          Aşadar unchii mei se apucară să ne înşire minunăţiile Egiptului şi ale fluviului său, şi cu atâta iscusinţă şi cu atâta căldură, încât, când îşi conteniră vorba şi când plecară fiecare pe la casele lor, rămăsei răpit cu totul şi visător; iar mintea nu mai putea să mi se desprindă de amintirea plăcută a tuturor acelor lucruri pe care le auzisem despre ţara cea minunată. Iar când mă întorsei acasă, nu putui să închid ochii toată noaptea, şi îmi pieri pofta de mâncare şi nu mai primii nici să mănânc, nici să beau.

          Într-adevăr, aflai, câteva zile mai târziu, că unchii mei făcuseră pregătirile pentru o călătorie la Egipt, şi-atâta mă apucai să-l rog pe tata şi atâta să plâng ca să mă lase să plec cu ei, încât el se învoi şi chiar îmi şi cumpără nişte mărfuri ca să fac negustorie cu ele; da îi sfătui pe unchii mei să nu mă ia cu ei până în Egipt, ci să mă lase, în drum, la Damasc, unde să dobândesc câştig din mărfurile mele. Aşa că îmi luai bun-rămas de la tatăl meu, mă însoţii cu unchii mei şi, toţi împreună, părăsirăm Mossulul şi plecarăm.

          Drumeţirăm astfel până la Alep, unde poposirăm câteva zile, şi de acolo băturăm calea Damascului, unde nu peste mult timp ajunserăm.

          Văzurăm că cetatea aceea a Damascului era un loc cufundat între grădini, între ape curgătoare, între copaci, între poame şi păsări. Era tot un rai de desfătări; dar ceea ce mai cu seamă se afla din belşug acolo erau poamele cele pline de miresme, toate neamurile de poame.

          Ne luarăm odaie la un han; unchii mei şezură la Damasc până ce îşi vândură mărfurile de la Mossul, şi cumpărară mărfuri de la Damasc spre a le vinde la Cairo; şi vândură de asemenea şi mărfurile mele, cu atâta câştig încât fiecare drahmă de marfa îmi aduse cinci drahme în bani peşin. Încât treaba aceasta fireşte că tare m-a bucurat. Pe urmă unchii mei mă lăsară singur la Damasc şi luară drumul spre Egipt.

          Iar eu rămăsei la Damasc, unde închiriai o casă minunată şi despre care limba omenească nu ar fi în stare să-i înşire frumuseţile. Mă costa pe lună doi dinari de aur. Da asta nu este tot. Mă apucai să fac cheltuieli largi şi să trăiesc împlinindu-mi toate poftele, şi nelipsindu-mă de nici o mâncare şi de nici un fel de băutură. Şi-aşa o ţinui până ce cheltuii toţi banii pe care îi aveam.

          Într-acestea, cum şedeam într-o zi să mă revenesc la poarta casei, văzui că se apropie de mine o fetişcană îmbrăcată îmbelşugat şi întrecând în frumuseţe tot ce văzusem eu în viaţa mea. Mă ridicai repede şi o poftii să-mi cinstească iatacurile cu ospeţia ei. Ea nu se apucă să facă nazuri şi, zâmbitoare, trecu pragul şi intră în casă. Eu atunci închisei uşa în urma noastră şi, bucuros, o ridicai în braţe şi o dusei în sala cea mare. Acolo se dezveli, îşi scoase izarul şi mi se arătă în toată frumuseţea ei. O găsii atâta de răpitoare, încât mă pomenii de-a binelea pierdut de drag.

          Aşa că nu pregetai a da fuga numaidecât să aduc masa, pe care o acoperii cu bucate gustoase, cu poame de cele mai alese şi cu tot ce ţinea de datoria mea într-o atare împrejurare. Şi începurăm să mâncăm şi să ne hârjonim, pe urmă să bem, până ce ne cherchelirăm de-a binelea. Atunci o luai. Iar noaptea pe care o petrecui cu ea până dimineaţa se va socoti neîndoielnic printre cele mai bune, e vădit. Încât cugetai să fac lucrurile cu filotimie şi îi întinsei zece dinari de aur. Dar ea nu vroi să-i ia şi se jură că niciodată nu ar putea să primească de la mine nimic, fie orice-o fi. Pe urmă îmi spuse:

          — Şi-apoi, iubitule, am să mai vin pe la tine peste trei zile, pe înserate. Aşa că aşteaptă-mă negreşit. Şi, întrucât mă poftesc singură la tine, nu vreau să-ţi fiu pricină de cheltuieli. Aşa că am să-ţi dau eu banii pentru a pregăti un ospăţ ca acela de astăzi.

          Cu vorbele acestea, îmi întinse zece dinari de aur pe care mă sili să-i primesc; pe urmă îşi luă rămas-bun şi mă lăsă, luându-mi toate minţile cu ea. Şi, precum îmi făgăduise, peste trei zile veni iar pe la mine; şi era îmbrăcată încă şi mai bogat decât întâia oară, şi atâta de frumos, încât limba ar încerca zadarnic să zugrăvească zarpalele bătute cu fir de aur şi mătăsurile care o împodobeau. La rându-mi, pregătisem tot ce se cade, şi într-adevăr chiar că nu precupeţisem nimic. Aşa că ne apucarăm să mâncăm şi să bem ca şi data trecută, şi de bună seamă că nu pregetarăm să ne culcăm împreună, şi aşa până dimineaţa. Ea îmi făgădui că are să vină iarăşi peste trei zile. Şi chiar veni, cum ne înţelesesem şi, la rându-mi, o primii cu toate cinstirile ce i se datorau. Şi-atunci îmi spuse:

          — Stăpâne al meu drag, chiar mă găseşti frumoasă?

          Eu răspunsei:

          — Eh, de bună seamă! pe Allah!

          Ea îmi spuse:

          — Atunci aş putea să-ţi cer îngăduinţa de-a aduce cu mine aici o fetişcană încă şi mai frumoasă decât mine, şi mai tânără, ca să se veselească şi ea cu noi, şi spre a putea să râdem şi să petrecem laolaltă; întrucât ea însăşi m-a rugat s-o iau cu mine ca să ne desfătam împreună şi să ne zamparalâm în trei.

          Eu atunci primii cu inima largă; iar ea îmi lăsă de data aceasta douăzeci de dinari de aur, şi mă îndemnă să nu uit nimic spre a pregăti tot ceea ce trebuie şi să le primesc după cuviinţă când vor sosi, pe ea şi pe fetişcană, prietena ei. Pe urmă îşi luă rămas-bun şi plecă.

          Aşa că eu, a patra zi, nu pregetai, ca de obicei, să fac totul din plin, dat fiind mai ales că trebuia s-o primesc după cuviinţă pe noua venită. Şi, de cum apuse soarele, o şi văzui pe drăguţa mea că vine însoţită de o alta, care era învăluită într-un izar. Intrară şi şezură27. Iar eu, plin de voioşie, mă ridicai, aprinsei făcliile, şi mă pusei întru totul la poruncile fetelor. Ele atunci se dezbrăcară de vălurile lor şi putui să mă minunez de copila cea nouă. Ya Allah! Ya Allah! era ca luna în deplinătatea ei; iar eu gândeam în cugetul meu că era cu mult mai frumoasă decât tot ceea ce ochii noştri văzuseră până atunci, încât îndemnai să le slujesc şi să le aduc tablalele pline cu bunătăţuri şi cu băuturi; iar ele începură să mănânce şi să bea. Iar eu, în vremea asta, o sărutam pe tânăra cea nouă şi îi umpleam pocalul şi beam cu ea. Şi lucrul acesta nu zăbovi a o face pizmaşă pe fetişcana dintâi, care însă nu lăsă să se vadă nimic şi care chiar îmi spuse:

          — Pe Allah! femeiuşcă asta e tare dulce! Şi-apoi nu găseşti că ea-i cu mult mai bine decât mine?

          Eu răspunsei cu nevinovăţie:

          — Ai dreptate, într-adevăr!

          Ea îmi spuse:

          — Ia-o aşadar şi du-te să te culci cu ea! Lucrul are să mă desfete!

          Eu răspunsei:

          — Poruncile tale le cinstesc şi le pun asupra capului şi în ochii mei!

          Ea atunci se sculă şi ne pregăti cu mâna ei patul, şi ne împinse în el. Şi numaidecât mă alipii de noua mea iubită şi o avusei până dimineaţa.

          Dar iacătă că, la deşteptare, îmi văzui mâna plină de sânge; gândii că e o năzărire în vis, şi mă frecai la ochi ca să-mi dau seama bine, şi văzui că era chiar aievea. Cum se şi luminase bine de ziuă, vrusei s-o trezesc pe fetişcana care dormea încă, şi îi atinsei încetişor capul. Şi pe dată capul se despărţi de trup şi se rostogoli pe jos. Pizma celeilalte îşi împlinise lucrarea.

          Neştiind la ce să mă hotărăsc, şezui un ceas să cuget, pe urmă hotărâi să mă scol, să mă dezbrac şi să sap o groapă în sala în care ne aflam. Scosei aşadar lespezile de marmură şi începui să sap, şi făcui o groapă îndeajuns de mare cât să cuprindă trupul, pe care îl îngropai pe dată; pe urmă astupai groapa şi pusei la loc lespezile de marmură în aceeaşi stare ca mai înainte.

          Când isprăvii, mă îmbrăcai, luai toţi banii care îmi mai rămăseseră, ieşii şi mă dusei să-l caut pe stăpânul casei, şi-i plătii de mai înainte preţul pentru încă un an de chirie şi îi spusei:

          — Sunt nevoit să plec în Egipt, la unchii mei care mă aşteaptă acolo.

          Şi plecai.

          Când ajunsei la Cairo, îi găsii acolo pe unchii mei, care fură cuprinşi de mare bucurie când mă văzură, şi mă întrebară de pricina ce mă hotărâse să vin în Egipt.

          Eu le răspunsei:

          — Păi numai dorul de a vă vedea şi teama să nu prăpădesc la Damasc banii care mi-au mai rămas.

          Ei atunci mă poftiră să locuiesc cu ei; şi primii. Şi şezui aşa cu ei vreme de un an întreg, petrecând, bând, mâncând, bucurându-mă de lucrurile cele mai osebite din cetate, minunându-mă de Nil şi desfătându-mă în toate chipurile. Din păcate, după acest răstimp, unchii mei, care îşi împliniseră câştigurile vânzându-şi marfa, chibzuiră să se întoarcă la Mossul; ci, cum nu vroiam să-i însoţesc într-acolo, fugii, ca să scap de ei; iar ei plecară singuri, zicându-şi: „Pesemne că a plecat la Damasc înaintea noastră, ca să pregătească locul de popas, întrucât cunoaşte bine cetatea aceea.”

          După plecarea lor, mă apucai să-mi cheltuiesc şi să-mi mănânc banii, şi rămăsei astfel la Cairo vreme de încă trei ani; şi în fiecare an îi trimiteam neabătut preţul de chirie pentru casă gazdei mele de la Damasc. La capătul acestor trei ani, mă hotărâi, atât din pricina plictisului, cât şi a trândăviei în care mă aflam, să mă întorc la Damasc.

          Plecai aşadar şi ajunsei la Damasc şi mă dusei numaidecât la casa mea, unde, de cum intrai pe poartă, fusei primit cu mare bucurie de către gazda mea, care îmi ură bun venit şi îmi arătă că zăvorul era tot neatins şi tot pecetluit cu pecetea mea. Şi chiar că intrai şi văzui că toate lucrurile erau întocmai în rânduiala în care le lăsasem.

          Cel dintâi lucru pe care îl făcui fu acela de a spăla numaidecât duşumelele, spre a face să piară orice urmă de sânge de la tânăra omorâtă de prietena ei cea zulnie; şi numai atunci, liniştit, mă îndreptai către pat spre a mă odihni în el de ostenelile drumului. Şi, când ridicai perna ca s-o aşez mai bine, văzui sub ea un gherdan de aur învrâstat cu trei rânduri de mărgăritare sadea, desăvârşite. Era chiar gherdanul tinerei femei, care fusese pus sub căpătâi în noaptea zbengurilor noastre. La amintirea aceea, începui să vărs lacrimi de părere de rău şi să deplâng moartea copilei. Pe urmă ascunsei cu grijă gherdanul într-o căptuşeală a hainei.

          După trei zile de odihnă în casa mea, mă gândii să mă duc la suk spre a încerca să-mi găsesc vreo treabă şi spre a-i vedea pe cunoscuţii mei. Ajungând în suk, fusese scris din porunca ursitei că trebuia să fiu ispitit de Şeitan şi să cad în ispită; întrucât orice ursită nu poate decât să se împlinească. Şi fusei într-adevăr ispitit să mă scutur de gherdanul de aur şi de mărgăritare, vânzându-l. II scosei aşadar din căptuşeala hainei şi i-l arătai misitului cel mai iscusit din suk. Misitul mă pofti să stau în dugheana lui, iar el, odată sukul în toi, luă gherdanul, mă rugă să-l aştept până se întoarce, şi se duse să-l supună preţăluirii negustorilor şi al muşteriilor. Şi, peste un ceas, se întoarse şi îmi spuse:

          — Gândisem dintru-ntâi că gherdanul este de aur sadea şi de mărgăritare sadea, şi că trebuie să preţuiască pe puţin o mie de dinari de aur. Da m-am înşelat. Gherdanul este calp. E lucrat după vicleşugurile frâncilor, care ştiu să străvestească aurul, mărgăritarele şi nestematele. Încât nu mi s-a dat pe el în suk decât numai o mie de drahme, în loc de o mie de dinari.

          Îi răspunsei:

          — Da, aşa este, ai dreptate. Gherdanul e calp. L-am făcut numai ca să-mi bat joc de o femeie, căreia i l-am dat în dar. Şi, printr-o întâmplare dintre cele mai ciudate, femeia aceea a murit şi l-a lăsat moştenire soţiei mele. Încât ne-am hotărât să-l vindem la ce preţ o fi.

          Aşa că ia-l şi vinde-l la acel preţ, şi adu-mi cele o mie de drahme de care este vorba.

          Ci în momentul acesta al istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, tăcu.

          Dar când fu cea de a douăzeci şi opta noapte, urmă:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hakimul evreu a povestit astfel urmarea:

          După ce tânărul îi spuse misirului: „Poţi să-l vinzi pe o mie de drahme!”, misitul pricepu că tânărul habar nu are de preţul adevărat al gherdanului şi că ori l-a furat, ori l-a găsit, şi că lucrul trebuia să fie lămurit. Aşa că luă gherdanul şi plecă să-l ducă la starostele misiţilor din suk, care numaidecât îl luă şi se duse la valiul cetăţii şi îi spuse:

          — Iacătă! Gherdanul acesta mi-a fost furat! Şi tocmai am dat de hoţ. Este un tânăr îmbrăcat ca fiii de negustori, şi se află în cutare loc, la misitul Cutare!

          Şi tânărul urmă a-mi povesti astfel mai departe păţania lui:

          Numaidecât, şi pe când aşteptam întoarcerea misitului cu banii, mă pomenii împresurat şi înşfăcat de străji, care mă duseră pe sus la valiu. Şi valiul mă cercetă în privinţa gherdanului, iar eu îi înşirai aceeaşi poveste ca şi misitului. Atunci valiul începu să râdă şi îmi spuse:

          — Am să-ţi arăt eu preţul adevărat al gherdanului!

          Le făcu semn străjilor, care mă înhăţară, mă despuiară de haine şi se năpustiră asupră-mi cu lovituri de vergele şi de bice, până ce mă umplură de sânge pe tot trupul.

          Atunci, de durere, strigai:

          — Am să vă spun adevărul. Gherdanul acesta, da, l-am furat de la starostele misiţilor.

          Şi gândeam în cugetul meu că era mai bine pentru mine să spun aşa, decât să mărturisesc adevărul cel crunt al omorârii tinerei femei în casa mea. Întrucât neîndoielnic că aş fi fost osândit la moarte şi ucis în acelaşi chip, ca ispaşă a morţii ei.

          Dar de-abia mă învinuii eu de furtul acela, că şi fusei înhăţat de mână şi mi se reteză dreapta, ca pedeapsă pentru furt; şi mi se afundă mâna în ulei clocotit, spre a mi se închega rana. Şi pe dată căzui leşinat de durere. Şi mi se aduse să beau nu ştiu ce, care mă făcu să-mi vin în simţiri. Atunci îmi luai de pe jos mâna tăiată şi mă întorsei acasă.

          Când ajunsei acasă, gazda, care aflase povestea, îmi zise:

          — De vreme ce ai fost dovedit ca vinovat de hoţie şi de fapte nelegiuite, nu mai pot să te ţin în casa mea. Aşa că să-ţi strângi lucrurile şi să te duci să-ţi cauţi adăpost aiurea!

          Îi răspunsei:

          — Doamne al meu, mă rog ţie să-mi îngăduieşti numai două, trei zile de răgaz, ca să am vreme să-mi găsesc o altă locuinţă!

          Şi el îmi zise:

          — Mă învoiesc să-ţi îngăduiesc răgazul.

          Pe urmă mă lăsă şi se duse.

          Iar eu mă aruncai la pământ şi începui să plâng şi să-mi zic în sine-mi: „Cum să mă mai întorc la Mossul, în ţara mea, şi să mai am îndrăzneala de a-mi vedea rudele, cu mâna asta tăiată? Iar rudele nu au să mă creadă când am să le spun că sunt nevinovat! Încât acuma nu mai am decât să mă las dus de voia lui Allah, carele numai el poate să-mi trimită vreun mijloc de izbăvire!”

          Căinţa şi durerile care mă apăsau necurmat mă doborâră la pat şi nu putui să plec să-mi caut altă casă. Încât, cum zăceam bolnav, în cea de a treia zi, văzui deodată casa năpădită de oamenii naipului cel mare al Damascului, şi văzui că vin la mine stăpânul casei şi căpetenia misiţilor. Şi stăpânul casei îmi zise:

          — Trebuie să-ţi spun că valiul i-a dat de ştire naipului despre furtul gherdanului. Şi-acuma se vădeşte că de fapt gherdanul acela nu era al starostelui misiţilor, ci chiar al naipului, ori mai degrabă al uneia dintre fetele lui, care şi ea s-a pierdut, iacătă-s în curând trei ani! Şi au venit ca să te ridice!

          La vorbele lui, toate încheieturile mele începură să dârdâie, şi toate mădularele mele la fel, şi gândii: „Acuma, fară de vreo izbăvire, am să fiu supus morţii, neabătut. Mai bine-i să-i spun naipului tot adevărul. Şi el singur are să fie judeţul morţii ori al vieţii mele.” Şi fusei înşfăcat, şi belciuit, şi dus, cu lanţul de gât, dinaintea mai-marelui Damascului, şi fusei lăsat între mâinile lui, dimpreună cu starostele misiţilor. Şi naipul grăi către oamenii săi, uitându-se la mine:

          — Tânărul acesta pe care l-aţi adus la mine nu este nicidecum un hoţ, iar mâna i-a fost tăiată pe nedrept, sunt încredinţat! Cât despre starostele acesta de misiţi, este un mincinos şi un pârâş ticălos! Înşfăcaţi-l şi aruncaţi-l în temniţă!

          Pe urmă naipul spuse către acel staroste de misiţi:

          — Pe dată să-l despăgubeşti pe tânărul acesta pentru mâna tăiată, altminteri pun să fii spânzurat şi îţi zeberesc toate bunurile şi toate avuţiile, o, misit al ticăloşiei!

          Şi strigă înspre străjeri:

          — Duceţi-l de dinaintea feţei mele şi ieşiţi cu toţii!

          Şi nu mai rămaserăm în sală decât naipul şi cu mine.

          Da eu nu mai aveam nici obada de gât, nici mâinile priponite.

          Când ramaserăm singuri, naipul se uită la mine cu milă mare şi îmi zise:

          — Copilul meu, să-mi grăieşti acum cu inimă deschisă şi să-mi spui tot adevărul, fară să-mi ascunzi nimic. Povesteşte-mi cum a ajuns gherdanul în mâinile tale.

          Îi răspunsei:

          — O, stăpâne şi doamne al meu, am să spun adevărul!

          Şi îi povestii tot ce mi se întâmplase cu copila dintâi, cum ea îmi făcuse rost şi cum o adusese la mine pe cea de a doua copilă, şi cum apoi, cuprinsă de pizmă, o jertfise pe soaţa ei. Şi îi istorisii lucrurile cu toate amănuntele.

          După ce îmi ascultă spusele, naipul, de durere şi de amărăciune, îşi lăsă capu-n piept, îşi acoperi faţa cu năframa şi începu să plângă îndelung.28 Pe urmă veni lângă mine şi îmi spuse:

          — Află, dar, o, copilul meu, că fetişcana cea dintâi este fata mea cea mare. Din pruncia ei a fost plină de stricăciune şi, din pricina aceasta, a fost crescută de mine cu mare asprime. Şi de cum ajunse mai măricică, mă şi grăbii s-o mărit şi, în acest scop, am trimis-o la Cairo, la unchiul ei, fratele meu, spre a o împerechea cu unul dintre nepoţii mei, verişorul ei. Aşa că se mărită; dar, la puţină vreme, soţul ei muri, iar ea se întoarse la mine şi mi se aşeză iarăşi în casă. Ci nu pregetase a se folosi de şederea în Egipt spre-a învăţa de la egiptene toate stricăciunile, toate blestemăţiile şi toate soiurile de desfrânări. Şi tu ştii, de vreme ce ai fost în Egipt, cât de iscusite la dezmăţ sunt femeile din ţara aceea. Bărbaţii nici nu le mai sunt îndestul, şi se drăgostesc şi se dezmăţează între ele, şi se îmbată şi se pierd. Încât, de cum se întoarse aici, se întâlni cu tine şi ţi se dărui şi veni la tine de patru ori la rând. Da asta nu-i fu destul. Cum avusese vreme s-o strice şi pe cea de-a doua fată a mea, sora ei, şi s-o facă să se îndrăgostească de ea pătimaş, nu avu mult de caznă până s-o facă să vină la tine, după ce îi povestise tot ce făcea cu tine. Aşa că cea de-a doua fată a mea îmi ceru îngăduinţa de-a o însoţi pe sora ei în suk; iar eu îi îngăduii. Şi urmă ceea ce urmă! Aşa că atunci când fata mea cea mare se întoarse fără sora ei, o întrebai unde este sora ei. Ea nu îmi răspunse decât cu plânsete, şi sfârşi cu a-mi spune, suspinând toată: „Am pierdut-o dintr-odată în suk, şi nu ştiu deloc-deloc ce s-a făcut!” Asta-i ceea ce mi-a spus ea. Şi în curând s-a dezvăluit faţă de maică-sa şi, într-un sfârşit, i-a povestit, în taină, toată întâmplarea, precum şi moartea soră-sii, ucisă cu chiar mâinile ei, în casa ta. Şi de-atunci stă numai în lacrimi şi nu conteneşte să tot îngâne zi şi noapte: „Trebuie să plâng pân-oi muri!” Cât despre spusele tale, o, copilul meu, ele nu au făcut decât să-mi adeverească ceea ce ştiam şi să-mi dovedească faptul că ea spusese adevărul. Aşa că vezi şi tu, fiul meu, cât sunt de nenorocit! încât am un dor de împlinit şi o rugăminte de făcut către tine, şi tu să nu zici ba. Doresc fierbinte să fac clin tine un mădular al neamului meu, şi să-ţi dau de soţie pe cea de a treia fată a mea, care este o copilă cuminte, neprihănită şi fecioară, şi care nu are niciuna din stricăciunile surorilor ei. Şi nu îţi voi cere nici o zestre pentru această căsătorie; dimpotrivă, te voi răsplăti eu cu dărnicie, şi tu să rămâi la mine, în casa mea, ca un fiu!

          Atunci eu îi răspunsei:

          — Să se facă după voia ta, doamne! Da mai întâi, întrucât am aflat de curând că tatăl meu a murit, aş vrea să trimit să mi se aducă moştenirea.

          Numaidecât naipul porunci să plece un sol la Mossul, cetatea mea de baştină, spre a lua, în numele meu, moştenirea lăsată de tatăl meu. Iar eu mă însurai cu fata naipului; şi, din ziua aceea, noi toţi cei de aici trăim viaţa cea mai îmbelşugată şi cea mai dulce.

          Şi, o, hakimule, singur ai putut să te încredinţezi cu chiar ochii tăi cât de îndrăgit sunt şi cât de cinstit sunt în casa aceasta. Şi nu ai să ţii seamă de necuviinţa pe care am săvârşit-o faţă de tine, toată vremea cât am zăcut, când îţi întindeam mâna stângă, întrucât mâna dreaptă îmi era tăiată!

          În ce mă priveşte, urmă hakimul evreu, eu am rămas tare minunat de întâmplarea aceasta, şi l-am firitisit pe tânăr că scăpase astfel din păţania aceea. Iar el m-a acoperit cu daruri, şi m-a ţinut trei zile la el în sarai, şi mi-a dat drumul încărcat cu bogăţii şi cu bunuri.

          Iar eu atunci am pornit să drumeţesc şi să străbat lumea, spre a mă şlefui în meşteşugul meu. Şi aşa am ajuns în împărăţia ta, o, puternicule şi mărinimosule sultan! Şi iac-atunci, în noaptea din urmă, am dat de păţania asta, neplăcută oricum, cu cocoşatul! Şi iacătă povestea mea!

          Atunci sultanul chitailor spuse:

          — Povestea mi s-a părut destul de ciudată. Da te amăgeşti, o, vraciule! ea nu este nici atâta de minunată, nici atâta de uluitoare ca păţania cocoşatului. Aşa că nu îmi mai rămâne decât să vă spânzur pe tuspatru, şi mai cu seamă pe croitorul acesta al blestemului, care este pricina şi începutul nelegiuirii voastre!

          La vorbele lui, croitorul păşi dinaintea sultanului Chinei şi zise:

          — O, sultane plin de slavă, înainte de a pune să fim spânzuraţi, îngăduie-mi şi mie să vorbesc, şi îţi voi povesti o întâmplare care cuprinde numai ea singură lucruri mai nemaipomenite decât toate celelalte poveşti laolaltă, şi care întrece în minunăţii până şi păţania cocoşatului!

          Iar sultanul Chinei zise:

          — Dacă spui adevărul, am să vă iert pe toţi! Da vai de tine dacă ai să-mi povesteşti vreo întâmplare firavă la miez şi văduvită de fapte măreţe. Întrucât nu voi şovăi a vă împăra, şi pe tine şi pe cei trei soţi ai tăi, punând să vă îngăurească dintr-o parte până în cealaltă, de la temelie până în creştet!

          Atunci croitorul spuse:

          Află, o, sultane al veacurilor şi al vremilor, că noaptea trecută mă găseam poftit la un ospăţ de nuntă, la care veniseră o mulţime de învăţaţi, pricepuţi la pravili, şi cărturari iscusiţi la Sfânta Carte. Când se sfârşi citirea Coranului, se aşternu masa, se rânduiră bucatele şi se aduse tot ce trebuia pentru ospăţ. Or între altele, pe masă se afla şi o tablă cu mâncarea de usturoi numită rozbaja19, care are o faimă mare şi care este tare gustoasă, mai cu seamă dacă orezul care îi alcătuieşte temelia este bine gătit şi dacă usturoiul şi mirodiile care o înmiresmează sunt potrivite cum se cuvine. Atunci noi, oaspeţii, începurăm să mâncăm cu mare poftă, afară de unul care nu vroi cu nici un chip să se atingă de tablaua aceea de rozbaja. Şi, întrucât îl tot îndemnam de zor să guste din ea măcar o îmbucătură, el se jură că nu are să facă aşa ceva.

          Atunci noi ne sporirăm stăruinţele; dar ne spuse:

          — Iertaţi-mă! m-aţi bătut la cap îndeajuns. Am păţit destule de pe urma ei, odată, când m-a împins păcatul s-o gust.

          Şi ne prociti stihurile acestea:

          De vrei pe-un vechi prieten Să nu-l mai vezi nicicând.

          Şi pentru totdeauna Să scapi de chipul lui, Nu încerca tertipuri, Zadarnice pe rând -

          Mai bine fugi departe, Că altă cale nu-i! 20

          Noi atunci nu mai stăruirăm. Da îl întrebarăm:

          — Pe Allah! şi care să fie pricina ce te opreşte să mănânci din această rozbaja minunată?

          El răspunse:

          — M-am jurat să nu mănânc rozbaja decât după ce mă spăl pe mâini de patruzeci de ori în şir cu sodă, de patruzeci de ori cu leşie şi de patruzeci de ori cu săpun, în totul de o sută douăzeci de ori.

          Atunci stăpânul casei le porunci slugilor să aducă pe clipă apa şi celelalte pe care le ceruse oaspetele. Şi oaspetele se apucă să se spele pe mâini chiar de atâtea ori de câte spusese; pe urmă se întoarse la masă, da vădit fară de nici o inimă, şi întinse mâna spre tava de la mijloc, din care mâncam toţi şi, tremurând întruna şi pregetând întruna, începu să mănânce rozbajaua de pe tava aceea. Iar noi eram tare nedumeriţi; da rămaserăm încă şi mai nedumeriţi când ne uitarăm la mâna lui: văzurăm că de la mâna aceea lipsea degetul mare şi nu avea decât patru degete. Şi-aşa, musafirul nu mânca decât cu patru degete. Noi atunci grăirăm:

          — Allah fie cu tine! spune-ne cum se face că nu mai ai degetul cel mare! Ori poate că este un beteşug pe care îl ai de la naştere, şi care este doar lucrarea lui Allah? Ori poate ai fost lovit de vreo vătămătură?

          El spuse:

          — Fraţilor, nu aţi văzut tot! Nu doar degetul acesta îmi lipseşte, ci amândouă degetele cele mari. Căci nu mai am nici degetul cel mare de la mâna stângă. Şi tot aşa şi picioarele mele amândouă nu au decât câte patru degete. De altminteri, uitaţi-vă şi voi!

          Şi ne arătă mâna cealaltă, şi scoase la iveală şi cele două picioare, şi văzurăm că într-adevăr la fiecare dintre ele nu avea decât câte patru degete. Atunci minunarea noastră spori şi mai tare, şi îi ziserăm:

          — Nedumerirea noastră este până peste poate şi dorim cu aprindere să aflăm pricina ce te-a făcut să-ţi pierzi cele două degete mari de la mâini şi cele două degete mari de la picioare, precum şi pricina care te-a făcut să te speli pe mâini de o sută douăzeci de ori în şir.

          El atunci ne povesti pătărania astfel:

          — Aflaţi, o, voi toţi, că tatăl meu era un negustor dintre negustorii cei mari; şi chiar era negustorul cel mai mare din cetatea Bagdadului, pe vremea califului Harun Al-Raşid. Părintele meu era tare pătimaş după vinuri bune şi după zamparalâcuri; îi plăcea cântecul de strune, al lăutelor noastre, cumu-s audul şi kanunul. Încât la moartea lui nu mi-a lăsat para chioară, că vântuise tot. Ci, oricum, întrucât era părintele meu, i-am făcut o înmormântare potrivită cinului său, am dat pomeni în cinstea lui şi mi-am pus haine cernite vreme de zile şi nopţi. După care m-am dus să văd prăvălia care fusese prăvălia lui, am descuiat-o şi nu am mai găsit în ea nimic de vreun preţ cât de cât; ba dimpotrivă, luai seama că lăsase datorii mari. Atunci mă dusei să-i caut pe cei la care tatăl meu era datornic, îi rugai să aibă răbdare şi îi potolii cât putui. Pe urmă mă apucai de treabă, să vând şi să cumpăr, şi să plătesc datoriile, săptămână de săptămână, pe măsura câştigului pe care îl dobândeam. Şi nu contenii a face astfel până ce plătii toate datoriile şi chiar îmi sporii banii mei de la început cu câştigurile statornice.

          Or, într-o zi, pe când şedeam în prăvălia mea, văzui o copilandră, şi în viaţa mea nu văzusem cu ochii mei ceva mai frumos. Era îmbrăcată cu nişte haine fară de asemuire şi călărea pe o catârcă. Dinainte-i mergea un hadâmb, iar dinapoia ei alt hadâmb. Îşi opri catârca la intrarea în suk, descălecă şi intră în suk, urmată de unul dintre cei doi hadâmbi. Şi hadâmbul acela îi zise:

          — O, stăpâna mea, mă rog ţie, nu intra aşa în suk şi nu te arăta aşa trecătorilor. Ai să tragi asupra noastră ponoase mari. Să plecăm de-aici!

          Şi hadâmbul încercă s-o oprească. Dar ea nici nu luă în seamă vorbele lui şi începu să cerceteze toate prăvăliile din suk, una după alta, şi nu văzu nici o prăvălie mai bine îngrijită şi mai frumoasă decât a mea. Atunci se îndreptă spre mine, cu hadâmbul în urma ei, şezu jos în prăvălia mea şi îmi ură bună pace. Eu însă în viaţa mea nu mai auzisem nici glas mai dulce, nici vorbe mai mustoase. Când îşi dezveli chipul, mă uitai atunci la ea, şi numai vederea ei mă şi aruncă în turburarea cea mai mare şi îmi răpi inima. Şi nu putui să-mi desprind privirile de pe chipul său, şi rostii aceste stihuri:

          Spune-i frumoasei cu val de mătasă, Spune-i ca moartea-mi pare mai duioasă Decât să-ndur durerea ce m-apasă!

          Spune-i atât: să-i fie milă-oleacă! -

          Aş da uitării tihna vieţii-ntreagă, Numai să-i pot privi făptura dragă!

          Când auzi stihurile mele, îmi răspunse numaidecât cu alte stihuri:

          Iubirea-n piept mi-nfipse jungherul, şi mă ţine, Mi-e inima bolnavă de dor şi de suspine, Şi nu e-n stare-o clipă să-şi uite-acum de tine.

          Iar ochii mei, sărmanii, dac-ar zări vreodată O altă frumuseţe ca tine, niciodată Spre-o altă frumuseţe n-ar şti să se abată.

          Mă jur că niciodată din pieptu-mi nu voi smulge Nici dorul după tine, nici chipul tău cel dulce, Măcar că-n chin mi-i dat iubirea să mă culce.

          Cu suflet ars pocalul iubirii îl băui.

          Ah, pentru ce, iubite frumos cum altul nu-i, Nu vrei s-apropii buza de focul sfânt al lui? 21

          Pe urmă îmi spuse:

          — O, tinere neguţător, ai nişte ţesături frumoase să ni le arăţi?

          Eu spusei:

          — O, stăpână a mea, robul tău este un negustor sărac şi nu are nimic care să fie vrednic de tine. Aşa că ai răbdare oleacă. Întrucât, cum e prea de dimineaţă, ceilalţi negustori nu şi-au deschis încă prăvăliile. Da am să mă duc pe dată chiar eu să-ţi cumpăr de pe la ei toate ţesăturile scumpe de câte s-ar putea să ai trebuinţă.

          Pe urmă începui să tăifăsuiesc cu ea, şi mă înecam în marea dragostei, şi mă pierdeam în nebunia pârjolului pe care mi-l stârnea. Dar când negustorii ceilalţi îşi deschiseră prăvăliile, mă ridicai şi plecai să-i cumpăr tot ce îmi poruncise; şi toată târguiala pe care o făcui, şi pe care o trecui în seama mea, se ridica la preţ de cinci mii de drahme. Şi dădui totul robului; iar ea plecă împreună cu el şi se îndreptă spre locul unde robul celălalt o aştepta cu catârca, la intrarea în suk, şi se duse. Dar nu mă întrebă nimic de preţ şi nu-mi pomeni nimic de banii pe care mi-i datora şi pe care îi trecusem în seama mea să-i plătesc negustorilor. Şi nu-mi spuse nici baremi cine era, nici unde se afla casa ei. Iar mie, la rându-mi, îmi fu ruşine să-i pomenesc ceva; şi mă îndatorai atunci să le plătesc negustorilor cele cinci mii de drahme la sfârşitul săptămânii, întrucât nădăjduiam că fetişcana va veni să-mi plătească. Pe urmă mă întorsei acasă, beat de dragoste. Şi mi se aduse să mănânc; ci de-abia mă atinsei de mâncare, întrucât eram tot cu gândul la frumuseţea şi la nurii ei. Iar când vrusei să mă culc, nu avusei pic de somn.

          Şi rămăsei în starea aceea vreme de o săptămână, la sfârşitul căreia negustorii veniră să-mi ceară banii; şi, cum încă nu aveam vreo ştire de la hanâmă, îi rugai să aibă răbdare oleacă şi să-mi mai dea o păsuire de încă o săptămână. Şi se învoiră. Într-adevăr, la sfârşitul săptămânii, o văzui că vine într-o dimineaţă devreme, călare pe catârca ei; şi era însoţită de un slujitor şi de doi ha-dâmbi. Îmi dădu bineţe şi zise:

          — O, stăpâne al meu, iartă-ne că am zăbovit aşa, cam prea mult, să venim să plătim. Da iacătă banii. Trimite după un zaraf, să cerceteze galbenii şi să cântărească pungile.

          Şi trimisei după zaraf; iar unul dintre hadâmbi îi înmână banii, pe care zaraful îi cercetă şi îi găsi buni, numai safi. Eu atunci luai banii; pe urmă începui să tăifăsuiesc cu copila, până ce sukul se deschise şi negustorii veniră la prăvăliile lor. Atunci ea îmi spuse:

          — Mai am trebuinţă de cutare şi de cutare lucru. Du-te, aşadar, să le cumperi.

          Şi îi cumpărai, pe seama mea, toate câte îmi ceruse, şi i le înmânai, iar ea le luă şi plecă, fară să-mi pomenească nimic de banii pe care mi-i datora. Pe mine atunci, când o văzui că se depărtează, mă cuprinse căinţa că mă purtasem aşa, cu atâta încredere, dat fiind că târguielile mă costaseră o mie de dinari de aur. Iar după ce o pierdui din vedere, zisei în cugetul meu: „Nu mai pricep nimic din patima asta şi din drăgălăşia pe care o are faţă de mine! îmi aduce preţul de patru sute de dinari, şi mă prinde cu marfa de o mie de dinari! Dacă mă ţine aşa, nu mai am dinainte-mi decât mofluzlâcul şi pierderea bunurilor altora. Şi-apoi numai pe mine au să se năpustească negustorii păgubiţi. Şi tare mi-e teamă că femeia asta o fi vreo înşelătoare plină de vicleşug, care vine să mă îmbrobodească cu nurii şi cu frumuseţea ei, o şireată care se prilejuieşte de faptul că sunt negustor sărac, fară de ocrotire şi fară de sprijin, ca să-şi bată joc de mine şi să râdă pe seama mea. Iar eu iacătă că nu am întrebat-o nici unde se află casa ei.”

          Rămăsei aşa, plin de griji şi de gânduri chinuite, vreme de o lună întreagă, la sfârşitul căreia negustorii veniră să-şi ceară banii, şi stăruiră atâta încât mă văzui nevoit, spre a-i mulţumi, să le spun că am să vând tot, şi prăvălia, şi ce se afla în ea, şi casa, şi toate bunurile mele. Şi mă pomenii astfel în pragul prăbuşirii; şi şezui jos, tare îngrijorat de gândurile acelea jalnice; când deodată o văzui că se iveşte la poarta sukului, trece pragul şi vine către mine. Când o văzui, simţii pe dată cum mi se spulberă şi prepunerile, şi grijile, şi uitai de starea nemernică în care mă aflasem în tot răspasul de vreme cât nu se ivise. Şi se apropie de mine şi începu să tăinuie cu mine, grăindu-mi cu glasul ei cel atâta de frumos şi spunându-mi vorbe de acelea atâta de desfătătoare, pe care ştia ea să le spună. Pe urmă îmi zise:

          — Adu terezia şi cântăreşte banii pe care ţi-i aduc!

          Şi îmi plăti, într-adevăr, tot ce mi se cuvenea, ba chiar mult peste preţul târguielilor ce i le făcusem.

          Apoi şezu jos lângă mine şi începu să-mi vorbească cu multă voioşie şi sprinteneală. Şi încheie cu întrebarea:

          — Eşti burlac ori ai o soţie?

          Atunci spusei:

          — O, nu! nu am cunoscut nici o femeie!

          Şi mă trecură lacrimile rostind acestea. Ea atunci îmi spuse:

          — Ce ai de plângi?

          Şi răspunsei:

          — Mi-a trecut ceva prin minte.

          Pe urmă îl luai pe slujitorul ei în fundul prăvăliei, îi întinsei câţiva dinari de aur şi îl rugai să slujească de mijlocitor între ea şi mine în treaba aceasta. El atunci începu să râdă şi îmi spuse:

          — Păi află că şi ea este îndrăgostită de tine, mai mult decât eşti tu de ea! Şi nu avea nici un zor să cumpere ţesăturile alea, şi nu le-a cumpărat decât ca să poată să stea de vorbă cu tine şi ca să-ţi spună dragostea ce ţi-o poartă. Încât poţi să-i vorbeşti şi să-i spui ce vrei; şi de bună seamă că nu are să i se pară nimica supărător, şi nu are să te certe.

          Dar ea, în clipita când să plece şi să-şi ia rămas-bun de la mine, mă văzu că întind dinarii slujitorului care o însoţea. Atunci se întoarse în prăvălie şi şezu jos, zâmbind.

          Iar eu îi spusei:

          — Fă-i robului tău hatârul pe care are să ţi-l ceară, şi iartă-i de mai înainte cele ce are să-ţi spună!

          Pe urmă îi împărtăşii cele ce aveam în minte. Şi văzui că-i place şi că îmi răspunde drăgăstos şi îmi spune:

          — Slujitorul acesta îţi va aduce răspunsul la întrebarea ta, precum şi vrerea mea! Iar tu să faci întocmai, tot ceea ce îţi va spune să faci.

          Pe urmă se ridică şi plecă.

          Eu atunci mă dusei să dau banii îndărăt negustorilor şi dobânda ce li se cuvenea. Cât despre mine, nu avusei nici pic de dobândă, da mă cuprinse o mâhnire mare când o bună bucată de vreme nu mai căpătai nici o ştire de la ea. Şi, din clipita când nu o mai văzui, îmi pierdui somnul tot, de-a lungul tuturor nopţilor. Dar, peste câteva zile, slujitorul ei veni să mă caute, iar eu îl primii cu ghes şi cu dăruire şi îl rugai să-mi dea veşti. El spuse:

          — A fost bolnavă în zilele astea din urmă.

          Atunci îl rugai:

          — Spune-mi şi mie câte ceva despre ea!

          El spuse:

          — Copila aceasta a fost crescută de stăpâna noastră Zobeida, soţia cea mai scumpă a lui Harun Al-Raşid, şi a ajuns una dintre însoţitoarele ei. Iar stăpâna noastră Zobeida o îndrăgeşte ca pe chiar fiica sa şi îi face toate voile. Într-o zi, copila i-a cerut îngăduinţă stăpânei să iasă din sarai, spunându-i: „Sufletul meu ar vrea să se plimbe şi să se întoarcă apoi la sarai!” Şi îngăduinţa i s-a dat. Şi, din ziua aceea, fata nu a contenit să meargă în cetate şi să se întoarcă la sarai, şi atâta de des, cât sfârşi a fi tare pricepută la târguieli, şi ajunse astfel mâna dreaptă a stăpânei Zobeida. Şi taman atunci te-a văzut şi i-a vorbit despre tine stăpânei sale şi a rugat-o să te însoare cu ea. Iar stăpâna i-a spus: „Nu pot, până ce nu-l văd şi eu pe tânărul acela. Dacă voi vedea că ţi se asemuieşte la însuşiri, te voi mărita cu el!” Or, acuma, am venit la tine spre a-ţi spune că sarcina noastră, la ceasul acesta, este de a te ajuta să intri în sarai. Aşa că dacă vom putea să te ajutăm să intri fară ca nimeni să bănuiască, poţi să nu mai ai îndoială că o vei avea de soţie; dar dacă treaba va fi dovedită, să fii încredinţat că ti se va tăia capul. Ce zici?

          Eu răspunsei:

          — De bună seamă, voi merge cu tine. Aşa că nu ai decât să îndeplineşti sarcina pe care o ai.

          Atunci slujitorul îmi spuse:

          — Când s-o însera, să te îndrepţi către geamia pe care hanâma Zobeida a zidit-o pe Tigru; să intri în geamie şi să-ţi faci rugăciunea, şi să stai să aştepţi acolo!

          Şi răspunsei:

          — Mă supun, cu dragoste şi cu cinstire!

          Când se înseră, mă dusei la geamie, unde intrai şi începui să mă rog, şi îmi petrecui acolo noaptea toată. În zorii zilei, văzui că vin nişte robi într-o luntre; şi aveau cu ei nişte lăzi goale pe care le cărară în geamie şi se întoarseră la luntrea lor. Dar unul dintre ei rămase în urma celorlalţi; şi luai bine seama la el şi văzui că era cel care îmi slujise de mijlocitor. Şi, peste un răspas de vreme, văzui că suie la geamie şi vine spre mine iubita mea, copila stăpânei Sett-Zobeida. Cum se apropia, păşii repede către ea şi o îmbrăţişai, iar ea mă îmbrăţişă la fel; şi şezurăm jos o clipită spre a vorbi, iar ea îmi arătă hotărârea sa. Pe urmă mă luă şi mă băgă în una din lăzi, pe care o închise cu cheia; iar eu nu avusei nici măcar răgazul cât să cuget, că mă şi pomenii în saraiul califului22

          Şi fusei scos din ladă, şi mi se aduseră nişte schimburi şi nişte haine care de bună seamă că preţuiau cincizeci de mii de drahme. Pe urmă văzui vreo douăzeci de roabe albe, toate cu nişte sâni minunaţi şi toate fecioare. În mijlocul lor se afla Sett-Zobeida, care nu putea să se mişte din pricina odoarelor câte le avea pe ea, giuvaieruri şi haine falnice. Dinainte-i, atunci când ajunsei aproape de ea, însoţitoarele se înşiruiră pe două rânduri, iar eu înaintai şi sărutai pământul dintre mâinile ei. Ea atunci îmi făcu semn să stau jos; iar eu şezui jos dinaintea ei. Apoi începu să mă întrebe despre negustoriile mele, şi despre părinţii mei, şi despre stepena mea. Iar eu răspunsei la toate câte mă întreba. Ea atunci rămase tare mulţumită şi spuse:

          — Uallahl văd că nu mi-am irosit strădaniile de-a o creşte pe copila aceasta, de vreme ce i-am găsit un asemenea soţ.

          Pe urmă îmi spuse:

          — Să ştii că o socotim pe copila aceasta întocmai ca pe chiar copilul mădularelor noastre. Şi are să fie o soţie supusă şi dulce dinaintea lui Allah şi dinaintea ta.

          Atunci mă temenii şi sărutai pământul, şi primii să mă însor cu copila.

          Ea atunci mă pofti să rămân în sarai zece zile. Iar eu rămăsei acolo zece zile, vreme în care nu ştiui nimic despre fată. Şi, ca să mănânc, alte însoţitoare tinere îmi aduceau de mâncare la prânz şi seara, şi mă slujeau.

          După răspasul de vreme trebuitor pentru pregătirile de nuntă, Sett-Zobeida îl rugă pe emirul drept-credincioşilor să-i dea îngăduinţa de-a o mărita pe slujnica lor; iar el îi îngădui şi îi făcu slujnicei danie de zece mii de dinari de aur. Atunci Sett-Zooeida trimise să fie aduşi cadiul şi martorii, care scriseră senetul de căsătorie. Pe urmă, când isprăviră, începu ospăţul. Se aduseră dulciuri de toate felurile şi bucatele obişnuite; şi se mâncă, şi se bău; şi se împărţiră mâncărurile pe farfurii la toată cetatea. Şi se întinse zaiafetul zece zile în şir. Numai atunci fu dusă tânăra nevastă la hammam, spre a mi-o pregăti, după datină.

          Ast timp, se întinse masa pentru mine şi pentru oaspeţii mei, şi se aduseră mâncăruri alese, şi, printre altele, în mijlocul puilor fripţi, al plăcintelor de toate soiurile, al umpluturilor celor dulci şi al zumaricalelor înmiresmate cu muşc şi cu apă de trandafiri, era şi o tavă de rozbaja în stare să-l înnebunească până şi pe omul cel mai înţelept şi cu mintea cea mai cumpănită! Iar eu, de cum mă aşezai la masă, pe Allah! nu putui să nu mă reped la rozbajaua aceea şi să mă îndop cu ea. Pe urmă îmi ştersei mâinile, dar uitai să mi le spăl… Apoi mă ridicai şi aşteptai liniştit până noaptea. Atunci se aprinseră făcliile şi fură aduse înăuntru cântăreţele şi lăutăresele; şi începu, în mai multe rânduri, să fie îmbrăcată mireasa, şi de fiecare dată în alt chip; şi de fiecare dată, la fiecare ocol, fiecare oaspete punea un galben pe tava ce era perindată pe la toţi, cumu-i datina. Şi saraiul era plin de mulţimea de oaspeţi; şi aşa ţinu până la sfârşit. Atunci intrai în odaia de nuntire, şi îmi fu adusă mireasa, iar însoţitoarele o dezbrăcară de toate hainele de pe ea şi ieşiră. Când o văzui aşa, goală toată, şi când rămaserăm numai noi doi singuri pe patul nostru, o luai în braţe şi nu-mi venea să cred în bucuria mea, că era a mea într-adevăr. Dar, chiar în clipita aceea, ea simţi mirosul mâinii mele cu care mâncasem rozbajaua, iar când simţi mirosul acela scoase un chirăit năprasnic! Şi numaidecât veniră fuga peste noi din toate părţile slujnicele, pe când eu tremuram de tulburare şi habar nu aveam care să fi fost pricina chiraiului. Iar însoţitoarele întrebară:

          — O, sora noastră, ce-ai păţit?

          Ea le spuse:

          — Uf! scăpaţi-mă iute de găgăuzul ăsta mitocan, pe care l-am crezut om dăruit cu purtări alese!

          Iar eu spusei:

          — Da ce mitocănie ori ce găgăuzeală ai băgat de seamă la mine?

          Ea spuse:

          — Mitocane ce eşti! De ce ai mâncat rozbaja şi nu te-ai spălat pe mâini? Iar eu acuma, pe Allah! nu te mai vreau, din pricina sărăciei tale de chibzuinţă şi a faptei tale urâte şi ticăloase!

          La vorbele acestea, înşfacă un gârbaci care se afla lângă ea şi căşună cu lovituri aprige pe spinarea şi pe fundul meu, şi cu atâta amărnicie şi cu atâta dârzie, încât, sub povara acelor lovituri, îmi pierdui simţirea. Atunci se opri şi le spuse însoţitoarelor:

          — Luaţi-l şi duceţi-l la căpetenia cetăţii, ca să i se reteze mâna de care s-a slujit spre a mânca rozbajaua, mâna pe care nu şi-a spălat-o apoi.

          Da eu îmi venii în fire când auzii vorbele ei, şi strigai:

          — Nu se află putere şi tărie decât întru Allah cel Atotputernic! Oare dacă am mâncat rozbaja fară să mă spăl pe mână, se cade să-mi fie tăiată mâna? S-a mai pomenit vreodată asemenea osândă?

          Atunci slujnicele începură să se roage de ea pentru mine şi îi spuseră:

          — O, sora noastră, nu îl pedepsi de data aceasta pentru fapta lui! Fie-ţi milă, iartă-l!

          Ea atunci spuse:

          — Fie, nu am să cer să i se taie mâna, de data aceasta; da tot îmi trebuie să i se taie ceva de pe la mădulare!

          Pe urmă ieşi şi mă lăsă singur.

          Iar cât despre mine, rămăsei aşa, singur, vreme de zece zile, fară s-o mai văd. Şi, după zece zile, veni la mine şi îmi zise:

          — O, tu, cel cu chipul plin de căneală23! Aşadar atâta de puţin lucru sunt eu în ochii tăi, încât să mănânci rozbaja fară să-ţi speli mâinile?

          Pe urmă strigă la însoţitoarele ei şi le spuse:

          — Legaţi-i mâinile şi picioarele!

          Atunci îmi legară mâinile şi picioarele; iar ea luă un brici cu tăişul bine agerit şi îmi reteză cele două degete mari de la mâini şi cele două degete mari de la picioare. Şi de aceea, o, voi toţi, mă vedeţi aşa, fară degetele mari, şi la mâini şi la picioare. Cât despre mine, căzui leşinat. Ea atunci îmi presără pe răni nişte prafuri de rădăcină înmiresmată, şi pe dată sângele încetă să mai curgă. Şi-atunci îmi zisei în cugetul meu, şi apoi cu glas tare:

          — Niciodată nu am să mai mănânc rozbaja fară să mă spăl apoi pe mâini de patruzeci de ori cu leşie, de patruzeci de ori cu sodă şi de patruzeci de ori cu săpun!

          La vorbele acestea, copila mă puse să mă leg cu jurământ de făgăduiala pe care o făcusem, anume că niciodată nu am să mai mănânc rozbaja fară a face întocmai precum spusesem. Încât, atunci când voi, toţi cei strânşi aici, m-aţi silit să mănânc din rozbajaua de pe masa voastră, m-am schimbat la chip, şi obrazul mi s-a îngălbenit, şi mi-am zis în sinea mea: „Iacătă rozbajaua, pricina pierderii degetelor mele!” Iar când voi m-aţi silit să mănânc din ea, m-am văzut nevoit, prin jurământul meu, să fac ceea ce am făcut!

          Eu, atunci, o, sultane al veacurilor, spuse mai departe baş-bucătarul care istorisea păţania, îl întrebai pe tânărul negustor de la Bagdad, pe când toţi cei de faţă ascultau:

          — Da ce-ai făcut apoi cu soţia ta?

          El spuse:

          — După ce m-am legat cu jurământ înaintea ei, inima i s-a domolit în privinţa mea şi, într-un sfârşit, m-a iertat. Şi-atunci eu am luat-o şi m-am culcat cu ea. Şi am şezut aşa un răstimp lung, împreunaţi în starea aceasta. După acel răstimp, ea mi-a spus:

          — Trebuie să ştii bine că nimeni de la curtea califului nu a aflat ceea ce s-a petrecut între mine şi tine! Nimeni, în afară de tine, nu a putut vreodată să răzbată în saraiul acesta. Şi, dacă ai ajuns aici, nu s-a datorat decât milei preabunei El-Saieda24 Zobeida!

          Pe urmă mi-a înmânat cincizeci de mii de dinari de aur şi mi-a spus:

          — Ia banii aceştia şi du-te de cumpără, pentru noi amândoi, o casă frumoasă şi mare, în care să locuim.

          Eu atunci m-am dus şi am cumpărat o casă falnică. Pe urmă am cărat acolo toate bogăţiile soţiei mele, toate darurile câte i se făcuseră, pietrele cele de preţ, ţesăturile cele alese şi lucrurile cele frumoase, şi toate scumpeturile cele minunate. Şi le-am aşezat pe toate în casa pe care o cumpărasem atunci. Şi am trăit acolo împreună tare fericiţi.

          Dar, după un an, din mila lui Allah, soţia mea a murit, şi de atunci nu am mai luat nici o altă femeie, şi am dorit să călătoresc. Am ieşit din Bagdad, după ce mi-am vândut toate bunurile, mi-am luat banii toţi şi am început să călătoresc, până ce am ajuns în cetatea de-aici.

          Şi asta-i, o, sultane al vremurilor, urmă baş-bucătarul, păţania pe care ne-a istorisit-o tânărul negustor din Bagdad! Atunci noi toţi, cei câţi eram musafiri în casa aceea, mâncarăm mai departe, pe urmă plecarăm. Şi, când ieşii de acolo, mi se întâmplă, la vreme de noapte, necazul cu cocoşatul. Şi-atunci păţii ceea ce păţii.

          Şi-aşa-i cu povestea mea! Şi sunt încredinţat că ea este mai uluitoare decât aceea care ni s-a întâmplat nouă cu cocoşatul! Uassalam25.

          Atunci sultanul Chinei spuse:

          — Te amăgeşti! Nu este chiar deloc mai minunată decât păţania cocoşatului; dimpotrivă, păţania cocoşatului este, de departe, mai uluitoare decât toate acestea! încât nu încape şovăire: am să pun să vă răstignească pe toţi, până la unul!

          Şi în clipita aceea păşi înainte hakimul evreu, care sărută pământul şi spuse:

          — O, sultane al vremurilor, eu am să-ţi istorisesc o întâmplare care este neîndoielnic, de data aceasta, cu mult mai nemaipomenită decât toate câte le-ai auzit şi chiar decât păţania cocoşatului.

          Atunci sultanul chitailor îi spuse:

          — Dă ce ai, că nu mai pot să aştept!

          Şi hakimul evreu spuse:

Atunci Şeherezada îi spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost cândva, în vechimea vremilor şi în trecutul vârstelor şi al veacurilor, într-o cetate din China, un ins care era croitor şi care era tare mulţumit de starea lui. Îi plăceau veseliile şi desfătările, şi avea obiceiul, din vreme în vreme, să iasă cu soţia sa să se plimbe şi să-şi bucure ochii cu priveliştile uliţelor şi ale grădinilor. Or, odată, după ce amândoi îşi petrecuseră ziua toată afară din casa lor, şi când, făcându-se seară, se întorceau acasă, întâlniră în drum un cocoşat cu o înfăţişare atât de hazlie, încât spulbera orice mohorâre, îl făcea să râdă până şi pe omul cel mai necăjit şi alunga toată supărarea şi toată mâhnirea. Pe dată croitorul şi soţia lui se apropiară de cocoşat, se veseliră straşnic de poznele lui, şi aşa că îl poftiră să-i însoţească acasă la ei, ca să le fie oaspete în seara aceea. Iar cocoşatul se grăbi să dea poftirii lor răspunsul care se cuvenea şi plecă împreună cu ei şi ajunse la ei acasă. Acolo, croitorul îl lăsă o clipită pe cocoşat, spre a da fuga în suk să cumpere, înainte ca negustorii să-şi închidă prăvăliile, cele cu care să facă cinste oaspetelui său. Cumpără peşte prăjit, pâine proaspătă, lămâi şi o bucată mare de halviţă pentru încheierea mesei. Pe urmă se întoarse, puse dinaintea cocoşatului cele cumpărate, şi şezură tustrei jos să mănânce.

          Pe când mâncau ei aşa cu voioşie, nevasta croitorului luă cu degetele o bucată mare de peşte şi, în chip de glumă, o înfundă pe toată întreagă în gura cocoşatului, îi acoperi gura cu mâna spre a nu-l lăsa să arunce bucata afară şi îi zise:

          — Pe Allah, trebuie numaidecât să înghiţi bucata asta dintr-odată şi pe nerăsuflate, altminteri nu-ţi dau drumul.

          Atunci cocoşatul începu să facă nişte opinteli grele, şi până la urmă înghiţi îmbucătura. Da, spre păcatele lui, îi fusese ursit ca în îmbucătură să se afle un os mare, care i se opri în beregată şi îl făcu să-şi dea duhul pe dată.

          În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada, fiica vizirului, văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, cum îi era obiceiul, nu vroi să alungească povestitul, ca să nu încalce îngăduinţa dată de sultanul Şahriar.

          Atunci, soră-sa, micuţa Doniazada, îi zise:

          — O, sora mea, ce gingaşe, şi ce dulci, şi ce mustoase, şi ce neprihănite sunt vorbele tale!

          Ea răspunse:

          — Da atunci ce-ai să mai zici, în noaptea cealaltă, când ai să auzi urmarea, dacă oi mai fi în viaţă şi dacă aşa îi va fi pe plac sultanului nostru cel plin de purtări alese şi de politeţe!

          Iar sultanul Şahriar îşi zise în cugetul său: „Pe Allah! n-am s-o ucid decât după ce voi auzi sfârşitul poveştii, care este tare uluitoare!”

          Pe urmă, sultanul Şahriar o luă pe Şeherezada în braţe; şi amândoi petrecură sfârşitul nopţii înlănţuiţi, până dimineaţa. Apoi, sultanul se sculă şi se duse la divanul judeţelor sale. Şi numaidecât veni vizirul, şi veniră şi emirii, dregătorii şi străjerii, şi tot divanul se umplu de lume. Şi sultanul Şahriar începu să judece, să rânduiască treburile, să-l căftănească pe unul într-o slujbă, să-l mazilească pe altul, să pună capăt judeţelor întocmite, şi să ostenească astfel până la sfârşitul zilei. Când divanul se isprăvi, sultanul se întoarse în iatacurile sale şi se duse iar la Şeherezada.

          Şi cum era cea de a douăzeci şi cincea noapte, Doniazada îi spuse Şeherezadei:

          — O, sora mea, mă rog ţie, povesteşte-ne urmarea păţaniei cocoşatului cu croitorul şi cu soţia croitorului.

          Ea răspunse:

          — Din toată inima şi ca o cinstire datorată! Da nu ştiu dacă sultanul mă învoieşte!

          Atunci sultanul se grăbi a spune:

          — Poţi!

          Iar Şeherezada spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce îl văzu pe cocoşat că moare, croitorul strigă:

          — Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaînalt şi Atotputernic! Ce năpastă că bietul de el a venit să moară aşa în mâinile noastre!

          Şi femeia strigă:

          — Da ce mai aiureală şi pe tine! Păi tu nu ştii stihurile poetului:

          O, suflete al meu, de ce te-afunzi În hrubele atâtor negre gânduri?

          Ce-ţi pasă că ridică ochi rotunzi Departe hăt necazuri rânduri-rânduri?

          Tu-n foc nu vezi primejdia deloc De-i stai aşa în preajmă, fără teamă?

          Nu ştii că, de te-apropii mult de foc, Poţi să iei foc şi tu, de bună seamă?

          Atunci soţul zise:

          — Şi ce se cade să fac eu acuma?

          Ea răspunse:

          — Ridică-te şi hai amândoi să cărăm leşul; îl acoperim cu o năframă de mătase şi-l ducem aşa, tu venind în urma mea, iar eu mergându-ţi înainte. Şi chiar în noaptea asta! Şi pe tot lungul drumului, tu să spui cu glas mare: „E copilul meu! Şi aceasta este mama lui! Ne ducem să căutăm un hakim, care să-l vindece! Unde se află un hakim?”

          Încât, dacă auzi vorbele femeii, croitorul se sculă, îl luă pe cocoşat în braţe şi, cu nevastă-sa înaintea lui, ieşi din casă. Iar femeia, la rându-i, începu să ofteze:

          — O, copilaşul meu! De-ai scăpa sănătos şi teafăr din asta! Spune: unde te doare? Of, afurisitul de vărsat! Pe ce parte ţi s-a umplut trupşorul de bube?

          La asemenea vorbe, fiecare trecător îşi zicea: „E tatăl şi cu mama. Îşi duc copilul smreduit de vărsat!” şi zorea să se depărteze.

          Iar croitorul şi nevasta lui merseră aşa, tot întrebând de locuinţa unui doctor, până ce fură îndrumaţi spre uşa unui doctor evreu. Şi atunci bătură la uşă, şi numaidecât coborî o arăpoaică, deschise uşa şi văzu un om cu un copil în braţe, şi tot aşa o văzu şi pe mama care îl însoţea. Şi mama îi spuse:

          — Am venit cu copilul acesta să-l vadă hakimul. Ia banii aceştia, un sfert de dinar, şi dă-i ca arvună stăpânului tău, şi roagă-l să coboare să-mi vadă copilul, care este bolnav rău.

          Atunci slujnica urcă îndărăt în casă; şi numaidecât femeia croitorului trecu pragul casei, îl băgă înăuntru şi pe soţul ei, şi îi zise:

          — Pune jos repede leşul cocoşatului. Şi să zorim s-o ştergem cât mai degrabă.

          Şi croitorul puse leşul cocoşatului jos, pe una din treptele scării, sprijinit de perete, şi se grăbi să iasă, urmat de nevastă-sa.

          Cât despre arăpoaică, aceasta intră la hakimul evreu, stăpânul ei, şi îi spuse:

          — Jos la poartă e un bolnav adus de o femeie şi de un bărbat care mi-au dat pentru tine sfertul acesta de dinar ca să-i spui bolnavului ce să ia ca să se facă bine.

          Când văzu sfertul de dinar, hakimul evreu se bucură şi se grăbi să se ridice, şi, în graba lui, nu se gândi să ia cu el vreo lumânare ca să coboare. Şi-aşa că se poticni cu piciorul de cocoşat şi răsturnă leşul. Şi, speriat rău când văzu rostogolindu-se aşa un om, se grăbi să-l cerceteze, şi băgă de seamă că era mort, şi socoti că el însuşi era pricina morţii aceluia.

          Atunci strigă:

          — Doamne! Of, Doamne pedepsitor! Pe cele zece Sfinte Porunci! 1

          Şi urmă să-i pomenească mai departe pe Harun2, pe Iuşah, fiul lui Nun3, şi pe ceilalţi. Şi zise:

          — Iacătă că m-am împiedicat de bietul bolnav şi l-am doborât de s-a rostogolit până sub scară! încât cum să mai pot ieşi acuma din casa mea cu un om mort?

          Dar până la urmă luă leşul şi îl cără din curte în casă, şi i-l arătă neveste-sii, şi îi destăinui necazul. Iar nevastă-sa, speriată, ţipă:

          — A, nu! n-are ce să caute aici! Du-l afară repede! Că dacă rămâne aici până la răsăritul soarelui, suntem pierduţi fară de izbăvire. Aşa că hai să-l cărăm amândoi pe acoperişul casei şi de acolo să-l aruncăm în curtea vecinului nostru musulman. Că ştii că vecinul nostru e bucătar, răspunzător de cuhniile sultanului, şi că toată casa lui e năpădită de şobolani, de pisici şi de câini, care coboară de pe casă la el ca să prade şi să se înfrupte din zahereaua de unt, de untură, de ulei şi de faină. Aşa că jivinele acelea au să mănânce şi leşul de colea şi au să-l facă pierit.

          Atunci hakimul evreu şi soţia lui îl luară pe cocoşat, se suiră pe casă şi de acolo coborâră încetişor leşul în curtea mai-marelui peste bucătari, şi îl rezemară, în picioare, de peretele cuhniei. Pe urmă plecară şi coborâră binişor îndărăt la ei acasă.

          Or, de-abia trecură câteva clipite de când cocoşatul şedea aşa în picioare sprijinit de perete, că baş-bucătarul, care fusese plecat, se întoarse acasă, deschise poarta, aprinse o lumânare şi intră. Şi văzu un fiu de-al lui Adam rezemat în picioare la un colţ al zidului de la bucătărie. Şi, tare uluit, strigă:

          — Ce e asta? Pe Allah! Acuma văd eu că hoţul cel nărăvit la zahereaua mea e om, şi nicidecum vreo jivină! El îmi şterpeleşte carnea şi unturile, pe care le încui cu atâta grijă de frica pisicilor şi a câinilor! încât iacătă cât de fară folos era să omor, cum aveam de gând, toate pisicile şi toţi câinii din mahala, de vreme ce numai pezevenghiul ăsta cobora pe pleşul casei până aici!

          Şi înşfacă pe dată o bâtă, se repezi la ins, îl pocni năprasnic, îl prăbuşi pe jos şi începu să-i care nişte lovituri bine alduite peste cocoaşă. Da cum insul nici nu se clintea, baş-bucătarul văzu că era mort.

          Atunci îl cuprinse jalea şi grăi:

          — Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaînaltul!

          Pe urmă se înfricoşă rău şi zise:

          — Afurisite să fie şi untul, şi untura, şi carnea, şi noaptea de-acuma! Că mi-a fost dat să fiu atâta de fară de noroc, încât să-l ucid aşa pe insul ăsta, care îmi rămâne pe cap!

          Pe urmă se uită la mort mai cu luare-aminte şi văzu că era un cocoşat. Şi grăi:

          — Au nu îţi era ţie destul că erai cocoşat? Mai vroiai să fii şi hoţ, şi să furi carnea, şi unturile, şi grânele din capanele mele! O, Doamne al mântuirii, cuprinde-mă sub vălul ocrotitor al puterii tale!

          Cu asta, întrucât noaptea mergea spre sfârşitul ei, baş-bucătarul îl luă pe cocoşat în spinare, coborî din casă şi porni la drum, până ce ajunse la marginea sukului. Acolo se opri, puse cocoşatul în picioare, sprijinit de colţul unei prăvălii, la o cotitură de uliţă, îl lăsă şi plecă.

          Nu trecu multă vreme de când cocoşatul zăcea acolo, când iată că se iveşte un creştin. Era misitul sultanului. În seara aceea, se îmbătase şi se ducea să-şi facă o îmbăiere la hammam. Iar beţia îl îmboldea la tot soiul de aiureli şi-i zicea: „Ia uite, eşti chiar aproape de Messia!” Mergea aşa clătinându-se pe două cărări şi, până la urmă, ajunse de faţă cu cocoşatul, fară să-l vadă. În clipita aceea, se întoarse către cocoşat şi vru să-şi uşureze băşica. Ci deodată îl văzu pe cocoşat chiar dinaintea lui, proptit de perete. La vederea acelui om nemişcat, gândi că o fi vreun hoţ, poate chiar acela care îi furase turbanul4 pe la începutul serii; căci misitul creştin era, într-adevăr, cu capul gol. Atunci creştinul se repezi asupra cocoşatului şi îi aldui peste ceafa o lovitură cruntă, care îl rostogoli pe jos. Pe urmă începu să strige amarnic, chemând străjerul sukului. Şi se năpusti peste cocoşat, pocnindu-l cu lovituri înverşunate, în aţâţarea beţiei, şi chiar da să-l sugrume, strângându-l de gât cu amândouă mâinile. În clipita aceea, veni paznicul sukului şi îl văzu pe creştin cum îl ţinea pe musulman răsturnat sub el şi cum îl lovea şi cum se căznea să-l sugrume. Şi străjerul strigă:

          — Lasă omul şi ridică-te!

          Şi creştinul se ridică.

          Iar paznicul sukului se duse la cocoşatul întins pe jos, îl cercetă şi văzu că era mort. Atunci strigă:

          — O! s-a mai văzut aşa vreodată un creştin să aibă cutezanţa a se atinge de un musulman şi a-l omorî?

          Pe urmă îl înşfacă pe creştin, îi legă mâinile la spate şi îl duse la casa valiului5. Iar creştinul se văicărea şi grăia:

          — O, Mântuitorule! O, Sfântă Precistă! Cum de-am putut să omor omul! Şi ce repede a murit, numai dintr-un pumn! S-a dus beţia, acuma vine chibzuinţă!

          Când ajunseră la casa valiului, creştinul şi cocoşatul mort fură ţinuţi încuiaţi toată noaptea, până ce valiul se trezi, dimineaţa. Şi valiul îl cercetă pe creştin, care nu putu să tăgăduiască faptele povestite de paznicul sukului. Încât valiul nu putu decât să-l osândească la moarte pe creştinul care ucisese un musulman. Şi îi porunci gâdelui, împlinitorul osândelor, să strige prin toată cetatea pedeapsa cu moartea a misitului creştin. Pe urmă porunci să se ridice spânzurătoarea. Atunci veni gâdele care găti frânghia, făcu ochetele laţului, petrecu laţul pe după gâtul misitului, şi vru să tragă, când deodată bucătarul sultanului se repezi prin mulţime şi îşi tăie drum până la creştinul care sta în picioare sub spânzurătoare, şi strigă către casap:

          — Stai! că eu am omorât omul!

          Atunci valiul îi zise:

          — Şi de ce l-ai omorât?

          El spuse:

          — Iacătă! Azi-noapte, când m-am întors acasă, l-am văzut că intrase în casa mea coborând de pe pleşul casei, ca să-mi fure din zaherea. Iar eu l-am izbit în piept cu o bâtă, şi numaidecât l-am văzut cum cade şi moare. Atunci l-am cărat în spinare şi am venit cu el la suk şi l-am pus în picioare, rezemat de o prăvălie, în cutare loc, pe cutare uliţă! Păcătosul de mine! Ia uite că acuma, cu tăcerea mea, era să fiu pricina morţii acestui creştin, după ce am omorât cu mâna mea un musulman! încât mie mi se cuvine să fiu spânzurat!

          Când auzi vorbele baş-bucătarului, valiul porunci să fie slobozit misitul creştin şi îi spuse gâdelui:

          — Ia-l şi spânzură-l numaidecât pe ăsta, care şi-a mărturisit vina cu gura lui!

          Atunci gâdele luă funia pe care mai înainte o petrecuse pe după gâtul creştinului, puse ştreangul la gâtul bucătarului, îl aduse pe bucătar chiar sub spânzurătoare, şi vru să-l salte în văzduh, când deodată hakimul evreu îşi tăie drum prin mulţime şi strigă la gâde, zicând:

          — Stai! să nu faci nimic! Numai eu l-am omorât!

          Pe urmă istorisi astfel întâmplarea:

          — Într-adevăr, să ştiţi cu toţii că omul acesta a venit la mine să se caute de boală şi să-l tămăduiesc. Şi, pe când coboram scările ca să mă duc să-l văd, şi cum era noapte, am dat peste el cu piciorul; atunci el s-a prăstăvălit până sub scară şi a murit. Aşa că nu se cuvine să-l omorâţi pe baş-bucătar, ci numai pe mine!

          Atunci valiul porunci moartea hakimului evreu. Iar gâdele scoase laţul de pe gâtul bucătarului şi îl petrecu la gâtul hakimului evreu, şi vru să-l spânzure pe doctor; când iacătă că se iveşte croitorul, care îşi tăie drum prin mulţime şi îi spuse gâdelui:

          — Hei, stai! Eu sunt cel care l-a omorât. Iacătă! Ieri mi-am petrecut ziua hoinărind, şi mă întorceam seara spre casă. Pe drum m-am întâlnit cu cocoşatul acesta, care era beat şi tare vesel, şi care avea în mână o dairea cu clopoţei cu care se însoţea cântând din toată inima şi într-un chip tare duhliu. Atunci m-am oprit să mă uit la el şi să mă veselesc, şi m-a cuprins atâta veselie, încât l-am poftit să mă însoţească acasă. Cum, printre alte lucruri, cumpărasem şi nişte peşte, soţia mea, după ce am stat jos să mâncăm, a luat o bucată de peşte şi a făcut din ea o îmbucătură pe care a băgat-o în gura cocoşatului; şi îmbucătura l-a înecat pe cocoşat, care a murit pe dată. Atunci eu şi cu soţia mea l-am luat şi l-am cărat până la casa hakimului evreu. A coborât o arăpoaică şi ne-a deschis uşa; şi eu i-am zis: „Spune-i stăpânului tău că aşteaptă la uşă o femeie şi un om care au adus un bolnav. Aşa că trebuie să cobori să-l vezi ca să-i dai vreun leac!” Pe urmă i-am dat arăpoaicei un sfert de dinar pentru stăpânul ei. Atunci ea s-a grăbit să suie în casă, iar eu l-am pus pe cocoşat în picioare, rezemat de peretele scării; apoi eu şi cu soţia mea am plecat cât mai iute. În vremea asta, hakimul evreu a coborât să vadă bolnavul; dar s-a lovit de trupul cocoşatului, care a căzut; şi evreul a socotit că îl omorâse chiar el!

          Şi croitorul se întoarse către hakimul evreu şi îi zise:

          — Nu e aşa că e adevărat?

          El răspunse:

          — Ba da, într-adevăr!

          Atunci croitorul se întoarse către valiu şi îi zise:

          — Se cade, aşadar, să-l sloboziţi pe evreu şi să mă spânzuraţi pe mine!

          Valiul, la asemenea vorbe, se minună straşnic şi grăi:

          — Chiar că păţania cocoşatului este vrednică de-a fi pusă în cronici şi în cărţi.

          Pe urmă îi porunci gâdelui să-l slobozească pe evreu şi să-l spânzure pe croitorul care se mărturisise vinovat. Atunci gealatul îl aduse pe croitor sub ştreang, îi puse laţul la gât şi spuse:

          — De data asta, gata! N-am să mai schimb pe nimeni!

          Şi apucă de funie.

          Iac-aşa cu ei!

          Cât despre cocoşat, acela era chiar măscăriciul sultanului, iar sultanul nu putea să se despartă de el nici un ceas. Or, cocoşatul, după ce se îmbătase, în noaptea aceea, fugise de la sarai şi lipsise toată noaptea; iar a doua zi slugile veniră să-i spună sultanului, care întrebase de el:

          — Doamne, valiul are să-ţi spună că ghebosul e mort şi că ucigaşul lui stă să fie spânzurat. Într-adevăr, valiul a poruncit să fie pus ucigaşul sub ştreang, şi gâdele tocmai da să-l spânzure, când văzură că venea un alt ins, pe urmă altul, şi fiecare dintre ei spunea: „Iacătă, chiar eu l-am omorât pe cocoşat.” Şi fiecare dintre ei îi istorisea valiului pricina omorului.

          Când auzi vorbele acestea, sultanul nu putu să asculte mai mult, strigă şi chemă un dregător şi îi zise:

          — Coboară degrabă şi dă fuga la valiu şi spune-i să mi-i aducă într-o clipită pe toţi inşii aceia!

          Şi dregătorul coborî şi ajunse la spânzurătoare taman în clipita când gâdele da să-l spânzure pe croitor. Şi dregătorul strigă:

          — Stai!

          Pe urmă îi istorisi valiului că povestea cocoşatului răzbătuse până la urechile sultanului. Şi îl luă cu el, şi tot aşa îi luă şi pe croitor, şi pe hakimul evreu, şi pe misitul creştin, şi pe baş-bucătar, şi la fel porunci să fie adus şi leşul cocoşatului, şi porni cu ei cu toţi la sultan.

          După care valiul se înfăţişă dinaintea sultanului, se temeni şi sărută pământul, şi îi istorisi sultanului toată păţania cocoşatului, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârşit. Da chiar că ar fi fară de nici un folos s-o mai spunem acuma încă o dată!

          Dacă auzi povestea, sultanul se minună foarte şi fu cuprins de un râs straşnic. Pe urmă le porunci diecilor de la sarai să scrie cu apă de aur toată întâmplarea aceea.

          Apoi îi întrebă pe toţi cei de faţă:

          — Aţi mai auzit voi vreodată o păţanie pe potriva păţaniei cocoşatului?

          Atunci misitul creştin păşi înainte, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi spuse:

          — O, sultane al veacurilor şi al vremilor, eu ştiu o întâmplare cu mult mai uluitoare decât păţania noastră cu cocoşatul! Dacă îmi îngăduieşti, ţi-o istorisesc, întrucât este cu mult mai minunată, mai ciudată şi mai desfătătoare decât păţania cocoşatului!

          Iar sultanul îi zise:

          — Da! deşterne-ne la vedeală tot ce ai!

          Atunci misitul creştin spuse:

          Istorisirea misitului creştin.

          Află, o, sultane al vremilor, că eu nu am venit în ţara ta decât pentru nişte daraveli neguţătoreşti. Sunt un străin pe care ursita l-a îndreptat către împărăţia ta. Aşa că m-am născut în cetatea Cairo şi sunt copft din neamul copfţilor6. Şi tot la Cairo am şi crescut, şi tot acolo a fost misit şi părintele meu, înaintea mea.

          Când părintele meu a murit, ajunsesem la vârsta de bărbat; şi m-am făcut misit în locul lui, întrucât mă vedeam dăruit cu tot soiul de haruri pentru îndeletnicirea aceasta, îndătinată la noi la copfţi.

          Or, într-o bună zi, şedeam jos dinaintea porţii de la hanul negustorilor de seminţe şi văzui cum trecea un tinerel, cel mai frumos care s-ar fi putut vedea, şi îmbrăcat în hainele cele mai falnice, şi călare pe un măgar înşeuat cu o şa frumoasă, roşie. Când mă văzu, tânărul îmi dădu bineţe; iar eu mă sculai pe dată, din cinstire faţă de el.

          El atunci scoase o năframă în care se afla o grămăjoară de susan, ca probă, şi îmi zise:

          — La cât se vinde un ardeb din soiul acesta de susan?

          Îi spusei:

          — Se vinde uşor la o sută de drahme.

          El îmi răspunse:

          — Atunci ia cu tine nişte salahori şi nişte oameni care măsoară seminţele, şi du-te la hanul Al-Gauali8 din mahalaua Bab al-Nassr9: ai să mă găseşti acolo.

          Pe urmă mă lăsă şi plecă, după ce îmi dăduse năframa în care se afla proba de susan.

          Atunci pornii să dau un ocol pe la negustorii cumpărători de seminţe şi le scosei la vedere proba pe care eu o preţuisem la o sută de drahme. Şi negustorii o preţuiră la o sută douăzeci de drahme pentru fiecare ardeb. Atunci mă cuprinse o bucurie cum nu se poate mai mare, şi luai cu mine patru cantaragii, şi plecai pe dată să-l caut pe tânărul care mă aştepta la han. Când mă văzu, veni la mine şi mă luă la un capan unde se aflau seminţele, iar cantaragiii umplură sacii şi măsurară seminţele, care se ridicară cu totul la cincizeci de ardebi.

          Şi tânărul îmi spuse:

          — Vei primi drept parte a ta pentru misitie zece drahme la fiecare ardeb vândut pe o sută de drahme. Da vei lua şi toţi banii mei, pe care să mi-i păstrezi cu grijă acasă la tine, până ce am să ţi-i cer. Cum tot preţul este de cinci mii de drahme, vei scoate pentru tine cinci sute. Iar eu, de îndată ce îmi voi isprăvi daravelile, am să vin la tine să-mi iau banii.

          Atunci îi răspunsei:

          — Va fi după dorinţa ta!

          Pe urmă îi sărutai mâinile şi plecai.

          Şi, ca urmare, chiar în ziua aceea câştigai astfel o mie de drahme ca misitie, cinci sute de la vânzător şi cinci sute de la cumpărători, şi-aşa că mi-am făcut parte de douăzeci la sută, după obiceiurile noastre, ale misiţilor egipteni.

          Cât despre tânăr, după ce lipsi vreme de o lună, veni să mă vadă şi îmi spuse:

          — Unde sunt drahmele?

          Iar eu îi răspunsei pe dată:

          — La poruncile tale. Iacătă-le rânduite gata în sacul acesta.

          Şi el îmi spuse:

          — Mai ţine-le la tine o vreme, până ce am să mă întorc să le iau.

          Şi plecă, şi lipsi iarăşi o lună, şi se întoarse şi mă întrebă:

          — Unde sunt drahmele?

          Eu atunci mă ridicai şi mă temenii şi îi spusei:

          — Sunt la cheremul tău. Iacătă-le.

          Pe urmă îi spusei:

          — Vrei acuma să-mi cinsteşti casa, învoindu-te să vii să mănânci cu mine o gustare?

          Dar el nu primi şi îmi spuse:

          — În ce priveşte banii, mă rog ţie să-i mai păstrezi, până ce am să mă întorc să ţi-i cer, după ce voi isprăvi nişte daraveli zornice.

          Pe urmă plecă. Iar eu îi strânsei cu grijă banii şi începui să-l aştept să se întoarcă. Peste o lună, se întoarse şi îmi spuse:

          — Deseară am să trec iarăşi pe aici să iau banii!

          Atunci ţinui banii rânduiţi gata; dar degeaba aşteptai eu până noaptea, pe urmă şi în celelalte zile, că nu se mai întoarse decât peste o lună, în vreme ce eu îmi ziceam: „Ce plin de încredere este tânărul acesta! În viaţa mea, din ziua când m-am făcut misit pe la hanuri şi prin sukuri, nu am mai văzut atâta încredere!” Veni, aşadar, la mine, şi era tot călare pe măgarul lui, şi îmbrăcat tot cu hainele cele falnice, şi era tot atâta de frumos ca luna în plinătatea ei, şi avea chipul strălucit şi fraged ca la ieşirea de la hammam, şi obrajii trandafirii, şi fruntea ca o floare lucitoare şi, la un colţ al buzelor, avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar negru, după spusa poetului:

          Deasupra unui turn s-au întâlnit Măritul soare şi cu luna plină, Şi amândoi deodată-au strălucit În toată-a frumuseţii lor lumină.

          Aşa erau cei doi îndrăgostiţi.

          Iar cei care s-au întâmplat să-i vadă, N-au mai putut decât să stea-mpietriţi, Urându-le a fericirii roadă.

          Şi-atât erau de minunaţi, şi-atât De plini de frumuseţea lor cerească, Şi-atât de dragi erau aşa, încât Sta sufletul vrăjit să-i preamărească.

          Deci slavă lui Allah, c-a socotit Că se cuvine şi-a găsit cu cale Să-i zămislească neasemuit.

          După calupul visurilor sale!

          Când îl văzui, îi sărutai mâinile şi chemai asupra-i toate milele lui Allah, şi îi spusei:

          — O, stăpâne al meu, nădăjduiesc că de data aceasta îţi vei ridica banii!

          El îmi răspunse:

          — Mai rabdă oleacă, să-mi isprăvesc de încheiat daravelile, şi atunci am să mă întorc să-mi iau banii.

          Pe urmă îmi întoarse spatele şi se duse. Iar eu gândii că iar o să lipsească multă vreme, şi luai banii şi îi băgai într-un samsarlâc de douăzeci la sută, cum este îndătinat în ţara noastră, şi astfel îi făcui să rodească frumuşel pe seama mea.

          Şi zisei în cugetul meu: „Pe Allah! când se va întoarce, am să-l rog să primească poftirea mea şi am să-l ospeţesc cu o dărnicie mare, întrucât banii lui mi-au fost de mult folos şi iacătă că o să ajung tare bogat!”

          Se scurse aşa un an întreg, după care veni; şi era îmbrăcat cu un caftan încă mai falnic decât în celelalte dăţi, şi tot călare pe măgarul lui alb, de viţă aleasă.

          Atunci mă rugai cu stăruinţă de el să meargă cu mine în casa mea şi să binevoiască a-mi fi oaspete. Iar el îmi răspunse:

          — Binevoiesc, dar cu învoiala să nu carecumva să plăteşti cu banii mei, care se află la tine, cheltuielile pe care le vei face.

          Şi zâmbi a râde. Iar eu la fel. Şi îi zisei:

          — Da, hotărât şi din toată inima!

          Şi îl luai acasă, şi îl rugai să şadă; şi alergai la suk să cumpăr tot felul de bunătăţuri, de băuturi şi de alte lucruri asemenea, şi le pusei pe toate între mâinile lui pe masă, şi îl rugai să înceapă, rostind:

          — În numele lui Allah! 

          El atunci se apropie de bucatele orânduite şi îşi întinse mâna stângă şi începu să mănânce cu mâna stângă. Eu atunci rămăsei tare nedumerit şi nu ştiui ce să socot. După ce sfârşirăm de mâncat, se spălă pe mâna aceea stângă, fară a se ajuta de mâna dreaptă; şi îi întinsei ştergarul, ca să se şteargă; pe urmă şezurăm jos să tăifăsuim.

          Eu atunci îi spusei:

          — O, stăpâne al meu, mă rog ţie! uşurează-mă de o greutate ce mă apasă şi de o mâhnire care mă mohorăşte. Pentru ce ai mâncat cu mâna stângă? Vei fi având cumva din întâmplare vreun beteşug la mâna dreaptă?

          La vorbele mele, tânărul rosti aceste stihuri:

          Nu mă-ntreba ce chinuri port în piept, Nici de pricina lor ce mă sfâşie.

          Vezi doar că îmi lipseşte braţul drept.

          Şi mai ales să nu mă-ntrebi, vai mie, Dacă sunt fericit. Am fost, e drept.

          Ci-i tare mult de-atunci, o veşnicie.

          De-atunci e totul altfel. Ci se ştie:

          În deznădejde, poartă-te-nţelept!

          Pe urmă îşi trase mâna dreaptă din mâneca mantiei; şi văzui că mâna aceea era tăiată, întrucât mâna nu mai avea pumn. Şi rămăsei minunat până peste poate.

          Ci el îmi spuse:

          — Să nu te minunezi nicidecum! Şi mai cu seamă să nu mai socoţi că din lipsă de cinstire faţă de tine am mâncat cu mâna stângă: căci vezi acuma că am făcut-o pentru că mâna mea dreaptă este retezată. Iar pricina retezăturii este tare uluitoare!

          Eu atunci îi întrebai:

          — Şi care este pricina?

          Iar el îmi istorisi:

          — Află că eu sunt din Bagdad. Tatăl meu era unul dintre navabii şi fruntaşii cetăţii. Iar eu, până ce am ajuns la anii bărbăţiei, ascultam istorisirile călătorilor, ale hagiilor şi ale negustorilor, care ne povesteau, la părintele meu, minunăţiile din ţara Egiptului. Iar eu păstram în mine toate acele istorisiri, mistuindu-le tainic, şi-aşa până ce părintele meu s-a săvârşit. Atunci am luat toate bogăţiile pe care le-am putut strânge, şi potop de bani, şi am cumpărat o sumedenie de mărfuri de preţ şi de cel mai bun soi; şi am pus toate lucrurile acelea în legături straşnice, şi am plecat din Bagdad. Şi, întrucât Allah îmi scrisese că trebuia să ajung întreg şi teafăr la capăt, nu zăbovii a ajunge în curând în cetatea aceasta, la Cairo, care este cetatea ta.

          Pe urmă tânărul începu să plângă şi prociti stihurile acestea:

          Adesea orbul cel orb din născare Ştie să ocolească groapă-n care Cel cu ochi ageri, bine-văzătorul, Îşi lasă să-i alunece piciorul Adesea ştie-un prost să se ferească De-o vorbă ce-ar părea înţelepţească, Dar care, spusă de un om cu carte, Pe cărturar îl duce drept la moarte.

          Adesea omul drept şi cuvios Abia îşi duce traiul ticălos Pe când cel nărăvit la rău, şi fur, Trăieşte-n fericire şi-n huzur De-aceea omul să-şi cunoască bine Întreagă neputinţa sa de sine!

          Să ia aminte mai cu seamă-anume Că doar ursita predomneşte-n lume!

          Când sfârşi stihurile, îşi urmă astfel povestirea:

          — Intrai, aşadar, în Cairo şi trăsei la hanul Serur, dezlegai legăturile cu mărfuri, despovărai cămilele şi îmi orânduii mărfurile într-o prăvălie, pe care mă îngrijii s-o iau cu chirie. Pe urmă îi dădui nişte bani slujitorului meu ca să ne cumpere de-ale gurii; apoi mă culcai oleacă şi, la trezire, mă dusei să dau un ocol pe uliţa Bein Al-Kassrein12; apoi mă întorsei la hanul Serur, unde îmi petrecui noaptea.

          Când mă deşteptai, dimineaţa, desfăcui o legătură de ţesături şi zisei în cugetul meu: „Am să duc ţesăturile acestea la suk, ca să văd cam cum merge târgul.” Atunci încărcai nişte ţesături în spinarea unuia dintre slujitorii mei cei tineri şi ajunsei în inima târgului, la o clădire mare, împrejmuită cu şoproane, cu prăvălii de toate felurile şi cu havuzuri; acolo, precum ştii, mişună misiţii; şi se cheamă locul acela chessaria lui Girgis.

          La ivirea mea, toţi misiţii, care şi fuseseră înştiinţaţi de venirea mea, mă înconjurară, iar eu le dădui ţesăturile, şi ei plecară în toate părţile să arate ţesăturile mele negustorilor de frunte din suk. Dar se întoarseră în curând şi îmi spuseră că preţul ce se da pe mărfurile mele nu acoperea nici preţul meu de cumpărare, nici cheltuielile mele de la Bagdad până la Cairo. Şi, întrucât nu ştiam ce să fac, şeicul cap al misiţilor îmi spuse:

          — Ştiu eu de ce mijloc trebuie să te foloseşti spre a ajunge să dobândeşti ceva câştig: este numai acela de a face precum fac toţi negustorii. Vra să zică, să-ţi vinzi mărfurile cu de-amănuntul negustorilor cu prăvălii, şi anume pe un răstimp hotărât, de faţă cu martori, şi cu înscris şi de o parte şi de alta, şi prin mijlocirea unui zaraf. Şi atunci, neabătut, în fiecare zi de joi şi în fiecare zi de luni, vei ridica banii ce se vor aduna. Şi, în felul acesta, fiecare drahmă îţi va aduce două drahme, ba chiar şi mai mult. Pe deasupra, în vremea aceasta, vei avea tot răgazul să colinzi în voie cetatea Cairo şi să te minunezi de Nilul care o străbate.

          Când auzii asemenea vorbe, spusei:

          — Chiar că e un gând minunat!

          Şi numaidecât luai cu mine misiţii şi telalii la hanul Serur, şi le dădui toate mărfurile mele, pe care le cărară la chessarie. Şi vândui totul cu bucata negustorilor, după ce, şi de o parte şi de alta, scriserăm învoielile, de faţă cu martori şi prin mijlocirea unui zaraf de la chessarie.

          Când sfârşirăm, mă întorsei la hanul meu şi sălăşluii acolo liniştit, şi nu mă mai lipsii de nici un desfăt, şi nu cruţai nici o cheltuială. În fiecare zi mâneam îmbelşugat, cu pocalul de vin pe masă. Şi aveam totdeauna carne bună de berbec, şi tot felul de dulciuri şi de zumaricale. Şi aşa o ţinui până ce se încheie luna, când trebuia să mă duc să-mi ridic câştigul meu cel hotărât. Şi, într-adevăr, chiar din cea dintâi săptămână a lunii aceleia, începui să-mi ridic statornic banii; în fiecare zi de joi şi în fiecare zi de luni, mă duceam să şed în prăvălia fiecărui negustor datornic al meu; iar zaraful şi calemgiul veneau, dădeau un ocol pe la fiecare negustor, ridicau banii şi mi-i aduceau.

          Luai, aşadar, obiceiul de a mă duce astfel să şed ba într-o prăvălie, ba în alta, până când într-o zi (ieşisem de la hammam, unde mă dusesem să-mi fac scalda, apoi mă odihnisem oleacă, mâncasem un pui şi băusem câteva pocale de vin, apoi mă spălasem pe mâini şi mă parfumasem cu sucuri înmiresmate), venii în mahalaua chessariei lui Girgis şi mă oprii la prăvălia unui negustor de pânzeturi, pe nume Badreddin Al-Bustani. Când mă văzu, negustorul mă primi cu multă bucurie şi cinstire, şi ne aşezarăm la taclale un ceas de vreme.

          Or, pe când şedeam noi şi tăifăsuiam aşa, văzurăm că vine o femeie acoperită cu un izar de mătase albastră; şi intră în prăvălie spre a târgui bogasiuri, şi şezu jos pe un scăunel de lângă mine. Şi iaşmacul, care îi înfăşură capul şi îi acoperea uşor obrazul, era pus oleacă mai într-o parte şi lăsa să se împrăştie nişte parfumuri minunate şi miresmele cele mai gingaşe. Încât îmi răpi minţile cu frumuseţea şi cu nurii ei, mai cu seamă după ce îşi trase la o parte vălul şi îi zării negrul ochilor! Aşadar şezu jos şi îi dădu bineţe lui Badreddin, care îi răspunse la salamalek, şi rămase în picioare dinaintea ei, şi începu să-i vorbească, arătându-i felurite soiuri de ţesături. Iar eu, auzind glasul ei dulce şi plin de farmece, simţii încă şi mai straşnic dragostea cum se înstăpâneşte în inima mea.

          După ce cercetă câteva bogasiuri, şi întrucât nu le găsea destul de frumoase, îi spuse lui Badreddin:

          — Nu cumva ai, din întâmplare, vreo bucată de mătase albă bătută cu zarafir sadea? Mi-ar trebui spre a-mi face o rochie.

          Şi Badreddin se duse în fundul prăvăliei, deschise un dulăpior şi, de dedesubtul mai multor bucăţi de bogasiuri, scoase o bucată de mătase albă bătută cu zarafir, şi o aduse, şi o deşternu dinaintea hanâmei.

          Iar ea o găsi tocmai bună pentru gustul ei, şi îi spuse bogasierului:

          — Întrucât nu am bani la mine, ai putea, socot, să mi-o dai, ca de obicei, de pe acum; iar eu, când voi ajunge acasă, îţi voi trimite preţul.

          Şi bogasierul îi spuse:

          — De data aceasta nu pot, o, stăpână a mea; întrucât ţesătura nu este a mea, ci a negustorului pe care îl vezi aici; iar eu m-am legat să-i plătesc datoria mea chiar astăzi.

          Atunci ea fu cuprinsă de o mânie mare şi zise:

          — Aoleu! Au tu uiţi că totdeauna am obiceiul să cumpăr de la tine lucruri de foarte mare preţ şi de a te face să câştigi cu mult mai mult decât nici chiar tu nu ceri? Şi uiţi că nu am zăbovit niciodată să-ţi trimit banii?

          Şi el răspunse:

          — De bună seamă! ai dreptate, o, stăpâna mea! Dar astăzi sunt încolţit de îndatorirea de a avea banii pe loc!

          Când auzi vorbele acestea, hanâma înşfacă bucata de bogasiu şi i-o zvârli în ochi şi îi zise:

          — Toţi sunteţi la fel, în afurisitul vostru de isnaf. Nu ştiţi să daţi cinstire nimănui!

          Pe urmă se sculă cu mare îmbufnare şi îi întoarse spatele, spre a se duce.

          Şi eu îmi simţii sufletul cum mi se duce odată cu ea; şi mă sculai cu grabă şi mă aţinui dinainte-i şi îi zisei:

          — O, stăpână a mea, îndură-te! fă-mi bucuria de a te înturna oleacă spre mine şi de a-ţi întoarce mărinimoasă paşii îndărăt!

          Ea atunci îşi întoarse obrazul către mine, zâmbi a râde şi se întoarse din drum şi îmi spuse:

          — Binevoiesc a mă întoarce în prăvălia aceasta; dar nu o fac decât numai pentru tine!

          Pe urmă veni să şadă dinaintea mea în prăvălie.

          Atunci îi spusei lui Badreddin:

          — Bucata aceasta de bogasiu – pentru tine care-i este preţul de vânzare?

          El îmi răspunse:

          — O mie şi o sută de drahme!

          Atunci îi spusei:

          — Bine! eu îţi mai dau, pe deasupra, o sută de drahme drept câştig. Dă-mi, aşadar, o hârtie ca să pot să-ţi dau preţul ei prin înscris.

          Şi luai de la el bucata de mătase bătută cu zarafir; şi, în schimb, îi dădui preţul prin înscris; pe urmă înmânai hanâmei bucata de bogasiu şi îi spusei:

          — Ia-o! şi poţi să pleci fară a te mai îngriji de preţ, pe care ai să mi-l plăteşti când vei vroi. Pentru aceea nu vei avea decât să vii să mă cauţi, într-una din zilele acestea, în suk, unde stau totdeauna într-o prăvălie ori alta! Ba chiar, dacă binevoieşti a-mi face cinstea de a o primi de la mine ca pe un peşcheş, a ta este!

          Atunci ea îmi răspunse:

          — Allah să ţi-o dea îndărăt în toate chipurile de hatâruri! Facă-te să ajungi stăpân pe toate averile câte le am sub mâna mea, şi în aşa fel încât să ajungi a fi stăpânul şi cununa capului meu! Ah! fie ca Allah să se miluiască a-mi împlini urarea!

          Eu atunci îi răspunsei:

          — O, stăpâna mea, primeşte, aşadar, bucata aceasta de mătase! Şi-apoi nu are să fie numai ea! Şi, mă rog ţie, dăruieşte-mi bucuria de a mă minuna de frumuseţea obrazului tău care este ascuns!

          Ea atunci ridică vălul cel uşor care-i adumbrea partea de jos a chipului şi care nu lăsa să i se vadă decât ochii.

          Când îi văzui chipul, singură aruncătura aceea de ochi fu de ajuns ca să mă repeadă într-o tulburare până peste poate, să împlânte dragostea în inima mea şi să-mi ia minţile. Ci ea se grăbi să-şi pună la loc iaşmacul, luă mătasea şi îmi spuse:

          — O, stăpâne al meu, lipsa ta să nu fie prea îndelungată, întrucât aş muri de dor!

          Pe urmă plecă; iar eu rămăsei singur cu negustorul, în suk, până la scapătul zilei.

          Şi stam acolo întocmai ca şi cum mi-aş fi pierdut şi simţirile şi judecata, şi bântuit întru totul de nebunia acelei patimi năpăditoare. Şi năprăsnicia simţământului meu mă făcu să mă primejduiesc a-l iscodi pe negustor în privinţa hanâmei. Aşa că, până a mă scula să plec, îl întrebai:

          — Ştii cine este hanâma aceea?

          El îmi spuse:

          — Da, de bună seamă; este o hanâmă tare bogată. Părintele ei a fost un emir falnic, care a murit şi i-a lăsat multe bunuri şi averi.

          Atunci îmi luai rămas-bun de la negustor şi plecai, şi mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem. Şi slujitorii mei îmi aduseră de mâncare; dar eu mă gândeam numai la ea, şi nu putui să mă ating de nimic; şi mă culcai să dorm, dar nici somnul nu vroi să-mi vină; şi îmi trecui aşa toată noaptea, treaz, până dimineaţa.

          Atunci mă ridicai şi mă îmbrăcai cu un caftan încă şi mai frumos decât acela pe care îl avusesem în ajun; şi băui un pocal de vin, şi mâncai oleacă, şi mă întorsei la prăvălia negustorului; îi dădui bineţe şi şezui jos la locul meu obişnuit. Nici nu apucai eu să şed bine şi o şi văzui pe copilă că vine; şi era însoţită de o roabă. Intră, şezu jos şi îmi dădu bineţe, fară a-i rosti nici cea mai măruntă urare de pace lui Badreddin. Şi, cu un glas rourat, şi într-un chip de a vorbi fară asemuire, şi cu o dulceaţă fară de pereche, îmi spuse:

          — Trimite pe cineva cu mine spre a lua cele o mie şi două sute de drahme, preţul bucăţii de mătase.

          Iar eu îi răspunsei:

          — Da nu este nici un necaz. De ce atâta grabă?

          Şi ea îmi spuse:

          — Ce darnic eşti! Dar nici eu nu se cade să-ţi fiu pricină de pagubă.

          Pe urmă se hotărî să-mi pună în mână chiar ea preţul mătăsii. Şi începurăm să tăifăsuim, şi deodată mă îmbărbătai să-i dezvăluiesc, prin semne, pojarul simţământului meu. Iar ea pricepu numaidecât că doream fierbinte să mă iubesc cu ea. Atunci se sculă repede şi plecă cu grăbire, după ce totuşi îmi spuse, din bună-cuviinţă, un cuvânt de rămas-bun. Eu atunci nu mai putui să mă stăpânesc şi ieşii din prăvălie cu inima repezită năprasnic după ea, şi începui să mă ţin pe urma ei, de departe de tot, până ce ajunsei dincolo de suk. Şi deodată o pierdui din vedere; dar, tot atunci, văzui că vine spre mine o copilă pe care nu o mai văzusem vreodată şi pe care nu puteam s-o presupun cine să fie, din pricina vălului ei; şi îmi grăi:

          — O, stăpâne al meu, vino până la stăpâna mea, care are să-ţi spună ceva!

          Eu atunci rămăsei tare uluit şi zisei:

          — Păi da nimeni de pe aici nu mă cunoaşte!

          Iar copila îmi zise:

          — O, ce repede uiţi! Nu-ţi aduci aminte că sunt slujnica pe care ai văzut-o adineaori în suk, cu hanâma cea tânără, în prăvălie la negustorul Cutare?

          Atunci pornii pe urmele ei, până ce o zării pe stăpâna sa într-un colţ de pe Uliţa Zarafilor. Când mă văzu, hanâma veni repede la mine, mă împinse în umbra uliţei şi îmi zise:

          — Iubitule, să ştii că mi-ai cuprins gândurile toate şi mi-ai umplut inima de dor. Şi, din ceasul când te-am văzut, nu mai ştiu gustul tihnei somnului, şi nici nu mai mănânc, nici nu mai beau nimic.

          Iar eu îi răspunsei:

          — Şi eu întocmai la fel! Ci fericirea mea de acum îmi curmă orice oftat.

          Ea îmi zise:

          — Dragule, spune-mi: să merg eu la tine, ori mai bine ar fi să vii tu în casa mea?

          Îi spusei:

          — Sunt străin aici; şi nu am altă casă decât hanul, care chiar că este un loc prea umblat! încât, dacă ai destulă încredere în dragostea mea spre a mă primi la tine, fericirea mea ar fi până peste măsură.

          Ea îmi răspunse:

          — Bine! însă noaptea aceasta este noaptea de vineri, şi chiar că nu se poate! … Da mâine, după rugăciunea de prânz, încalecă pe măgarul tău şi întreabă de mahalaua Habbaniia; şi, după ce vei ajunge acolo, să întrebi unde se află casa lui Barakat, fostul valiu, ştiut pe numele de Abu-Şama. Chiar acolo locuiesc eu. Şi mai ales să nu care-cumva să nu vii, căci voi fi acolo să te aştept.

          Pe mine atunci mă cuprinse o bucurie până peste măsură; apoi ne despărţirăm. Şi mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem, şi îmi trecui toată noaptea fară a putea să dorm. Şi, la luminat de ziuă, grăbii a mă scula şi a-mi schimba hainele; mă înmiresmai cu mirosnele cele mai îmbălsămate şi mă înarmai cu cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă; şi ieşii de la hanul Serur şi mă îndreptai înspre partea numită Bab-Zauilat; acolo închiriai un asin şi îi spusei asinarului:

          — Să mergem în mahalaua Habbaniia!

          Şi numaidecât, mai repede decât într-o clipeală de ochi, el se şi repezi să mă ducă; şi ajunserăm pe o uliţă numită Darb Al-Monkari; şi îi spusei asinarului:

          — Acuma caută pe uliţa aceasta casa naipului Abu-Şama.

          Asinarul plecă, şi se întoarse peste câteva clipite cu îndrumarea căutată, şi îmi spuse:

          — Poţi să te dai jos de pe măgar.

          Atunci descălecai şi îi zisei:

          — Mergi înaintea mea, spre a-mi arăta drumul.

          Şi mă duse la casa naipului, iar eu îi zisei:

          — Mâine dimineaţă să te întorci aici după mine, spre a mă duce îndărăt la han.

          Şi măgărarul îmi răspunse:

          — La poruncile tale!

          Eu atunci îi dădui un sfert de dinar de aur; iar el luă plata şi-o duse la buze, pe urmă la frunte, spre a-mi mulţumi, şi plecă.

          Bătui atunci la poarta casei, iar poarta îmi fu deschisă de două copile, două fetişcane cu sânii drepţi şi albi, rotunzi ca două lune; şi îmi spuseră:

          — Intră, domnia ta! Stăpâna noastră tremură în dârdora aşteptării, nu mai doarme noaptea de pojarul dorului de tine.

          Intrai atunci într-o curte şi văzui o clădire strălucită, cu şapte uşi; şi toată faţa ei era împodobită cu ferestre care dădeau spre o grădină întinsă. Grădina era plină cu pomi roditori de toate neamurile şi de toate culorile: era udată de ape curgătoare şi răsuna de ciripitul păsărilor. Cât despre casă, era toată din marmură albă şi străvezie, şi atâta de lucitoare, încât puteai să-ţi oglindeşti în ea chipul; şi aurăriile îi acopereau toate tavanele de dinăuntru; şi de jur împrejur râureau scriituri şi zugrăvituri de toate felurile; şi era plină cu toate lucrurile câte pot să farmece ochii. Era pardosită pe de-a-ntregul cu marmură de mare preţ şi de toate culorile. În mijlocul sălii celei mari se afla un havuz de marmură albă, învrâstat în totul cu mărgăritare şi cu nestemate; preşuri de mătase erau aşternute pe podele, şi chilimuri de toate culorile acopereau pereţii; sofale largi întregeau sala. De-abia trecură câteva clipite de când intrasem şi şezusem jos…

          Ci în clipita aceasta a povestirii, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din istorisit.

          Dar când fu cea de a douăzeci şi şasea noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorul şi-a urmat astfel istorisirea lui cu misitul copft din Cairo, pe care o povestea la rându-i sultanului, în cetatea aceea din China.

          Văzui că vine la mine fetişcana împodobită toată cu mărgăritare şi cu nestemate, cu chipul străluminat şi cu ochii dealungiţi cu kohl17. Îmi zâmbi, se lipi de mine şi mă strânse la pieptul ei. Pe urmă îşi puse gura pe gura mea şi începu să-mi muşluiască limba. Şi eu la fel. Şi îmi spuse:

          — Eşti chiar tu acela pe care îl văd aici, ori poate că visez?

          Şi îi răspunsei:

          — Eu sunt, robul tău!

          Şi ea spuse:

          — Oh, ce zi binecuvântată! O, ce fericire! Pe Allah, nu mai trăiesc, nu mai ştiu bucuria gustului de a mânca şi de a bea!

          Îi răspunsei:

          — Şi eu tot aşa!

          Pe urmă şezurăm jos să vorbim; şi chiar că eram cu totul ameţit de primirea aceea, şi stam cu capul plecat.

          Peste câteva clipite, se aşternu masa şi ni se aduseră nişte mâncăruri îmbelşugate: fripturi, pui umpluţi şi dulciuri de toate felurile. Şi mâncarăm amândoi pe săturate, şi îmi punea cu chiar mâna ei bucăţile în gură, şi mă îmbia de fiecare dată cu vorbele cele mai îndatoritoare. Apoi ni se aduseră ibricul şi ligheanul de aramă, şi mă spălai pe mâini, iar ea la fel; pe urmă ne înmiresmarăm cu apă de trandafiri îmbălsămată cu muşc şi şezurăm să tăifăsuim.

          Iar ea îmi prociti stihurile acestea:

          De-aşfi ştiut cumva de mai-nainte Că vei veni la mine-n ospeţie, Puneam numaidecât a ţi se-ntinde Sub tălpi chilimul de lumină vie Al sângelui din inima-mi fierbinte Pe care ţi-o închin drept chezăşie.

          Îţi aşterneam drept pat ca să te culci Obrajii mei catifelaţi ca floarea;

          La adăpostul pleoapei mele dulci, O, călător venit din toată zarea, Ca pe un strat de-alinturi şi de fulgi Te-aş fi poftit să-ţi cauţi alinarea Din care să nu poţi să te mai smulgi Oricât te-ar bate gândul şi visarea.

          Pe urmă începu să-mi povestească necazurile ei tăinuite; iar eu făcui la fel; şi lucrul acesta mă făcu să mă îndrăgostesc şi mai tare. Atunci începurăm zbengurile şi hârjoanele; şi începurăm să ne strângem şi să ne alintăm, până la căderea nopţii. Atunci slujnicele ne aduseră de mâncat şi de băut din belşug. Şi nu ne oprirăm din băut decât la miezul nopţii. Atunci ne duserăm să ne culcăm şi să ne îmbrăţişăm, şi-aşa până dimineaţa. Şi în viaţa mea nu am mai avut o noapte ca noaptea aceea.

          A doua zi dimineaţa mă sculai, strecurai uşurel sub perna patului punga în care se aflau cei cincizeci de galbeni, îmi luai rămas-bun de la copilă şi mă pregătii să plec.

          Dar ea începu să plângă şi îmi spuse:

          — O, stăpâne al meu, când am să-ţi mai văd chipul drag?

          Îi spusei:

          — Am să mă întorc aici chiar în seara aceasta.

          Când plecai, găsii la poartă măgarul care mă adusese în ajun; iar asinarul şedea acolo şi mă aştepta. Încălecai pe asin şi ajunsei la hanul Serur; descălecai şi-i dădui asinarului o jumătate de dinar de aur şi îi spusei:

          — Vino iarăşi deseară, pe la asfinţitul soarelui.

          El îmi răspunse:

          — Poruncile tale stau asupra capului meu!

          Intrai atunci în han şi mâncai; pe urmă ieşii, spre a mă duce să strâng de la datornici banii de pe mărfurile mele; luai banii şi mă întorsei la han; pusei să mi se gătească un berbec la grătar, şi cumpărai nişte zaharicale; şi chemai un hamal, îi spusei unde se află şi cum arată casa hanâmei, îl plătii dinainte şi îi spusei să care lucrurile acelea acolo. Iar eu îmi văzui mai departe de treburi, până seara; şi-atunci veni măgărarul după mine, iar eu luai cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă, şi plecai.

          Când intrai în casă, văzui că totul fusese făcut curat, podelele fuseseră spălate, oalele de bucătărie lustruite, făcliile rânduite, felinarele aprinse, bucatele pregătite, şi băuturile, şi vinurile turnate în pocale. Iar hanâma, când mă văzu, se aruncă în braţele mele, începu să mă răsfeţe şi îmi spuse:

          — Oh, ce dor îmi e de tine!

          După care începurăm să mâncăm, până ne săturarăm. Pe urmă slujnicele strânseră masa şi ne aduseră băuturile. Şi nu contenirăm de a bea şi de a sparge la migdale, şi la alune, şi la fistic până la miezul nopţii. Atunci ne culcarăm, până dimineaţa; iar eu mă sculai şi îi lăsai cei cincizeci de dinari de aur, după obiceiul meu, şi ieşii. La poartă găsii măgarul, pe care încălecai, şi mă dusei la han, unde mă culcai. Iar seara mă sculai şi pusei să se pregătească masa de seară; poruncii o tablă de pilaf în unt şi împodobit cu nuci, şi cu migdale; pe urmă o tabla cu gulii, şi multe alte asemenea lucruri. Pe urmă cumpărai poame, felurite soiuri de migdale şi multe flori, şi le trimisei la hanâmă. Iar eu luai la mine cincizeci de dinari de aur într-o năframă, şi ieşii. Încălecai pe asin şi ajunsei la ea acasă, unde intrai. Acolo ne aşternurăm să mâncăm şi să bem, pe urmă să ne drăgostim, până dimineaţa. Când mă sculai, îi strecurai năframa şi mă întorsei la hanul meu, ca de obicei.

          Starea aceasta necurmându-se nicidecum, ajunsei într-o bună zi de mă lefterii cu totul, şi nu mai aveam în stăpânirea mea nici un dinar, ba nici măcar o drahmă. Atunci nu mai ştiui ce să fac; şi gândeam în cugetul meu că toate astea erau lucrarea diavolului. Şi procitii stihurile poetului:

          O clipă doar să-l uite bogăţia Pe-un om bogat, într-al măririi capăt, Că i s-ar stinge-ndată fălnicia Sub ne-nduratul lipsurilor grabăt, Cum soarele îşi stinge-aurăria La ceasul de-nserat, când dă în scapăt.

          Şi dacă-ar fi să plece-atunci din lume, Răpus de neagra lui ticăloşie, Vai, nimenea nu i-ar mai şti de nume!

          Iar dacă-ar fi cumva să mai învie, N-ar mai găsi pe-ntinsu-acestei lumi De nicăierea nici o bucurie.

          De bună seamă i-ar fi şi ruşine În faţa lumii să se mai arate.

          Fugind de alţii, şi închis în sine, S-ar depărta de toţi şi de cetate, Şi-ar plânge cu amar şi cu suspine, Storcând din suflet lacrimile toate.

          Ah, uallah! vă spun cu juruinţă:

          Nimic nu are nimeni să aştepte De la prieteni, în vreo neputinţă!

          Când a căzut de pe înalte trepte, Până şi cei care i-au dat fiinţă Nici ochii nu mai vor spre el să-ndrepte!

          Atunci nu mai ştiui ce să fac şi, tot cu gândurile mele grele, ieşii din han ca să mă preumblu oleacă, şi ajunsei la sukul de la Beim Al-Kassrein, de lângă poarta Zauilat. Acolo găsii lume multă adunată, şi mulţimea umplea tot sukul, întrucât era o zi de sărbătoare şi de târg. Mă amestecai în mulţime şi văzui aproape de mine, adus de soartă, un călăreţ bine îmbrăcat; şi, din pricina înghesuielii, fusei împins lângă el fară voia mea, iar mâna mi se brodi taman în dreptul buzunarului său, şi se atinse de buzunar; şi simţii că în buzunar se afla o pungă rotunjoară; atunci băgai repede mâna în buzunarul acela şi trăsei cu dibăcie punga, da nu destul de uşor ca omul să nu simtă ori să nu vadă mişcarea mea.

          Atunci călăreţul, simţind că buzunarul i s-a uşurat de povară, îşi duse mâna la buzunar şi pricepu că în el nu se mai afla nimic, se întoarse mânios către mine şi îmi aldui o lovitură straşnică în creştet; pe dată căzui jos şi fusei înconjurat de o roată mare de oameni, dintre care câţiva îl opriră pe călăreţ să meargă mai departe, apucând calul de frâu şi spunându-i călăreţului:

          — E ruşinos din partea ta să te prilejuieşti aşa de o înghesuială, ca să dai într-un om fară apărare!

          Dar călăreţul le strigă:

          — Aflaţi cu toţii că insul ăsta nu e decât un hoţ!

          La vorbele lui, mă dezmeticii din ameţeala în care mă aflam şi îi auzii pe oameni cum spuneau:

          — A, nu! e un tânăr prea frumos şi de prea aleasă înfăţişare ca să fure ceva!

          Şi toată lumea câtă se afla acolo şedea şi se întreba dacă furasem; şi lămuririle încurcate şi dintr-o parte, şi dintr-altă, precum şi pălăvrăgelile, se învâlvorau întruna; şi, până la urmă, fusei târât de valul mulţimii, şi poate că aş fi ajuns să izbutesc a scăpa de sub veghea călăreţului, care nu vroia să-mi dea drumul, când, ca urmare a ursitei, valiul şi străjile tocmai trecură pe acolo, intrară pe poarta Zauilat, veniră la îngrămădeala în care ne aflam noi la mijloc, iar valiul întrebă:

          — Da ce este aici?

          Şi călăreţul răspunse:

          — Pe Allah! o, emirule, iacătă un hoţ! Aveam în buzunar o pungă albastră, cu douăzeci de dinari de aur în ea; şi pramatia asta a găsit cu cale, în dricul înghesuielii, să mi-o înhaţe.

          Iar valiul îl întrebă pe călăreţ:

          — Ai pe cineva care să-l fi văzut, spre a-ţi sta de mărturie?

          Şi călăreţul răspunse:

          — Nu!

          Atunci valiul îl chemă pe mokadem, căpetenia agiei, şi îi zise:

          — Înşfacă-l pe insul acesta şi scotoceşte-l!

          Atunci mokademul mă luă, întrucât ocrotirea lui Allah nu mai era asupră-mi, şi mă despuie de toate hainele de pe mine şi, până la urmă, găsi punga, care chiar că era de mătase albastră. Şi valiul luă punga, numără banii şi văzu că într-adevăr se aflau în ea taman douăzeci de dinari de aur, precum mărturisise călăreţul.

          Atunci valiul, mâniat, strigă la străjerii şi la oamenii din ceata lui:

          — Aduceţi-l încoace pe ins!

          Atunci mă aduseră între mâinile lui, iar el îmi zise:

          — Trebuie să-mi mărturiseşti adevărul, tinere! Spune-mi, dar, dacă adevereşti singur că ai furat punga.

          Atunci, ruşinat, lăsai capu-n jos, cugetai o clipită, gândind în sinea mea: „Dacă voi spune: „Nu am furat-o!” nu mă vor crede, întrucât au găsit punga la mine; iar dacă voi spune: „Am furat-o!” voi fi pus pe dată la popreală!” Da, până la urmă, mă hotărâi şi spusei:

          — Da, eu am furat-o!

          Când auzi vorbele mele, valiul rămase tare uluit şi chemă martorii şi îi pofti să asculte spusele mele, punându-mă să le mai rostesc o dată dinaintea lor. Şi toată pătărania se petrecea în Bab-Zauilat.

          Atunci valiul îi porunci armaşului să-mi taie mâinile. Şi armaşul numaidecât îmi reteză mâna dreaptă. Văzând aceasta, călăreţului i se făcu milă de mine şi stărui pe lângă valiu să nu mi se mai taie şi mâna cealaltă. Iar valiul îmi dărui iertarea şi plecă. Iar oamenilor care erau acolo li se făcu milă de mine şi îmi aduseră să beau un pahar de vin, spre a mă întrema în urma pierderii de sânge pe care o îndurasem şi a stării de slăbiciune în care eram. Cât despre călăreţ, acesta se apropie de mine şi îmi întinse punga, şi mi-o puse în mână, şi îmi zise:

          — Eşti un tânăr chipeş, iar meseria de hoţ nu ţi se potriveşte, prietene!

          Eu atunci primii punga şi procitii aceste stihuri:

          Uallah! află, om de omenie, Că n-am fost hoţ în viaţa mea, vai mie!

          Dar din pohfala măreţiei mele, Mă-mpinse soartă-n negurile rele.

          Şi mă afund de-atunci pe trista-mi cale În sărăcie, în necaz şi-n jale.

          Şi ne-ndoielnic nu eu sunt cel care Şi-a hotărât această neagră stare.

          Ci însuşi Domnul din mărimea-mi toată, M-a suliţat cu mâna lui, deodată, Şi-n urma loviturii sale crunte Mi-a şi zburat cununa de pe frunte.

          Atunci călăreţul mă lăsă şi plecă, după ce mă îndatorase astfel să primesc punga. Şi-apoi plecai şi eu, îmi înfăşurai mâna cu năframa şi o ascunsei în mâneca mantiei. Şi mă îngălbenisem de tot, şi eram într-o stare jalnică, după toate câte mi se întâmplaseră. Şi, fară să ştiu bine unde mă duc, mă îndreptai spre casa iubitei.

          Când ajunsei la ea, mă prăbuşii pe pat, vlăguit. Iar tânăra îmi văzu gălbeneala şi istovirea, şi mă întrebă:

          — Ce te doare? Şi de unde schimbarea asta la chip şi gălbeneala asta?

          Şi îi răspunsei:

          — Mă doare capul şi nu mi-e bine.

          La vorbele mele, ea rămase tare mâhnită şi îmi spuse:

          — O, stăpâne al meu, nu-mi pârjoli inima. Şezi, rogu-te, şi saltă-ţi oleacă spre mine capul, şi spune-mi ce-a putut să ţi se întâmple astăzi. Că multe lucruri citesc pe chipul tău!

          Atunci îi spusei:

          — Fie-ţi milă, cruţă-mă de chinul de a-ţi răspunde!

          Ea începu atunci să plângă şi îmi spuse:

          — Ah! văd bine că nu mai am să-ţi dau nimic din harurile mele, că te-ai săturat şi te-ai lehămeţit de mine! Căci nu mai eşti cu mine ca de obicei!

          Pe urmă vărsă din belşug lacrimi întretăiate cu suspine, la care eu nu dam nici un răspuns; şi-aşa până la miez de noapte. Atunci ni se aduse să mâncăm, şi ni se aşternură bucatele, ca de obicei. Da eu mă ferii să primesc, întrucât mi-ar fi fost ruşine să iau mâncarea cu mâna stângă, şi mi-ar fi fost teamă ca ea să nu mă întrebe pricina. Îi spusei, aşadar:

          — La ceasul acesta nu mai am nici o poftă de mâncare.

          Ea atunci îmi spuse:

          — Vezi bine că te-am ghicit. Spune-mi, dar, ce a putut să ţi se întâmple astăzi şi pentru ce te văd atâta de necăjit, de mohorât şi cu inima, şi cu gândul cernite.

          Atunci, într-un sfârşit, îi spusei:

          — Pe dată am să-ţi povestesc necazul, strop cu strop şi încetişor.

          La vorbele mele, ea îmi spuse, cu o înfăţişare înseninată, întinzându-mi un pocal cu vin:

          — Hai, iubitule, alungă-ţi gândurile negre. Iată cu ce se alungă toată mâhnirea. Bea, aşadar, vinul acesta; şi să-mi povesteşti apoi pricina necazurilor tale.

          Şi răspunsei:

          — Dacă doreşti numaidecât, atunci dă-mi chiar tu să beau, cu mâna ta.

          Iar ea apropie pocalul de buzele mele şi îl aplecă încetişor, şi mă ajută să-l beau. Pe urmă îl umplu iar şi mi-l întinse. Eu atunci mă îndârjii asupră-mi, întinsei mâna stângă şi luai de la ea pocalul. Dar nu putui să-mi opresc lacrimile, şi procitii aceste stihuri:

          Allah, când pedepseşte, daca vrea, Şi-auz şi văz poate să-i ia cuiva, Şi mintea să i-o smulgă-ntr-adevăr, Uşor precum ai smulge-un fir de păr.

          Şi dacă vrea el, poate, mai apoi, Să ne dea mintea-ntreagă înapoi, Spre a fi iarăşi ca mai înainte Şi să ne fie ca învăţ de minte.

          Sfârşind de rostit stihurile, suspinai din toată inima. Când văzu că plâng aşa, nu mai putu nici ea să se stăpânească; îmi luă capul între mâinile ei şi gemu deznădăjduită:

          — Oh, fie-ţi milă, spune-mi odată pricina plânsetelor tale! Mi-ai pârjolit inima! Spune-mi totodată cum se face că iei pocalul aşa, cu mâna stângă.

          Atunci îi răspunsei:

          — Am un buboi la mâna dreaptă.

          Iar ea îmi spuse:

          — Dezveleşte-ţi buboiul, ca să ţi-l sparg; şi ai să te uşurezi.

          Îi răspunsei:

          — Nu este vremea potrivită pentru a săvârşi atare treabă. Aşa că nu mai stărui, întrucât sunt tare hotărât să nu-mi dezvelesc mâna.

          Cu vorbele acestea, golii pocalul tot, şi urmai a bea mai departe ori de câte ori ea mă îmbia cu pocalul plin; şi-aşa până ce mă cuprinse beţia de-a binelea. Atunci mă întinsei chiar pe locul pe care mă aflam şi adormii.

          Ea atunci se prilejui de somnul meu pentru a-mi dezveli mâna şi văzu că nu mai am mână. Şi începu să mă scotocească, şi găsi în buzunarul meu punga cea albastră plină cu galbeni. Atunci, la vederea nenorocirii mele, fu cuprinsă de o deznădejde fară de margini şi simţi o durere cum nimenea nu mai simţise pe lume.

          A doua zi dimineaţa, când mă trezii din somn, văzui că ea îmi şi pregătise masa; găsii într-o farfurie patru pui fierţi, şi zeamă de pui, şi vin din belşug. Şi mă pofti la toate. Iar eu mâneai şi băui; pe urmă vrusei să-mi iau rămas-bun şi să plec. Dar ea mă opri şi îmi zise:

          — Unde vrei să te duci aşa?

          Îi răspunsei:

          — Prin vreun loc pe undeva ca să mă veselesc şi să mă scutur de gândurile care mă năpădesc, şi care îmi apasă inima!

          Ea spuse:

          — Oh, nu pleca! mai stai!

          Eu atunci şezui jos, iar ea se uită la mine îndelung şi îmi spuse:

          — Iubitule, ce nebunie pe tine! Dragostea ta pentru mine te-a smintit, văd bine, şi te-a făcut să-ţi cheltuieşti pentru mine toţi banii. Pe deasupra, este neîndoielnic că, presupun eu, mie mi se datoreşte pierderea mâinii tale drepte. Or, îţi jur, şi Allah îmi este martor, că niciodată nu am să mă mai despart de tine şi nu am să te mai las departe de mine! Şi ai să vezi că spun adevărul! Şi chiar acum vreau să mă mărit cu tine legiuit!

          Cu vorbele acestea, trimise după martori, care veniră, şi le spuse:

          — Fiţi martori ai măritişului meu cu tânărul acesta. Aşadar aveţi a scrie legământul meu cu el, şi a adeveri că am primit de la el zestrea măritişului.

          Atunci martorii scriseră senetul nostru de căsătorie. Şi ea le spuse:

          — Va iau de martori pe toţi că toate bogăţiile pe care le am şi care sunt colea, în sipetul pe care îl vedeţi, şi tot ceea ce stăpânesc eu, intră din ceasul de-acum în stăpânirea acestui tânăr.

          Iar martorii scriseră şi făcură însemnare de mărturia ei, şi tot aşa de învoirea mea, şi plecară, după ce îşi primiră plata.

          Atunci fetişcana mă luă de mână şi mă duse la un dulap, îl deschise, îmi arătă o iadă mare, pe care la fel o deschise, şi îmi spuse:

          — Uită-te oleacă la ce se află în lada aceasta.

          Mă uitai şi văzui că lada era plină cu năframe, care fiecare închipuia câte o legătură.

          Şi copila îmi spuse:

          — Toate astea sunt chiar avutul tău, cel pe care, cu vremea, l-am primit de la tine. Întrucât, de fiecare dată când îmi dădeai o năframă cu cincizeci de dinari de aur, eu aveam grijă s-o strâng cu băgare de seamă şi s-o ascund în lada aceasta. Iar acuma ia-ţi bunul îndărăt. Allah ţi l-a menit şi ţi l-a scris de la ursitoare. Astăzi Allah te ocroteşte şi m-a ales pe mine pentru împlinirea lucrurilor scrise de el! Da tot din pricina mea, fară de nici o îndoială, ţi-ai pierdut tu mâna dreaptă. Şi chiar că nu pot să te răsplătesc pe măsura credinţei tale faţă de mine şi de dragostea mea; chiar de mi-aş jertfi şi sufletul, tot n-ar fi destul, iar tu tot păgubit ai rămâne.

          Pe urmă adăugă:

          — Ia-ţi bunul în stăpânire!

          Iar eu mă supusei, şi trimisei să se cumpere o ladă nouă, în care pusei unul câte unul toate lucrurile pe care le scosei rând pe rând din lada fetişcanei; luai îndărăt astfel banii pe care îi dăruisem, iar inima mi se umplu de bucurie, şi toată mâhnirea mi se spulberă.

          Mă sculai atunci şi o strânsei în braţe; şi şezurăm amândoi să bem voios laolaltă. Iar ea îmi spunea mai departe vorbele cele mai dulci şi cele mai gingaşe, şi îşi cerea iertăciune de preapuţinul pe care îl făcea pentru mine, faţă de ceea ce făcusem eu pentru ea. Pe urmă, încă vrând să pună vârf la toate câte le făcuse pentru mine, se ridică şi scrise pe numele meu tot ceea ce avea în stăpânirea ei, ca haine de preţ, giuvaieruri, averi şi clădiri, şi pământuri, şi toate, printr-un senet pecetluit cu chiar mâna ei, şi dinaintea martorilor.

          Şi, în noaptea aceea, în pofida tuturor zbengurilor de care ne ţinurăm, ea adormi tare mâhnită de nenorocirea care spunea că mi s-a întâmplat din pricina ei şi pe care până la urmă i-o istorisisem pe deşart.

          Dar din ceasul acela nu mai conteni să se tot tânguie pentru mine şi să se amărască, până într-atât că, după o lună petrecută astfel, căzu bolnavă de o lungoare ce se înăspri zi de zi şi se înrăi, şi în cincizeci de zile o făcu să ajungă a-şi da sufletul şi a intra în rândul celor aleşi pentru lumea cealaltă.

          Eu atunci îndeplinii pentru ea toate datinile de înmormântare, şi o aşezai chiar eu în mormânt, şi pusei să se săvârşească toate slujbele câte se fac la despărţirea de cei morţi; şi nu cruţai nici o cheltuială bănească. După care mă întorsei de la cimitir şi intrai în casă şi cercetai toate clironomiile şi toate daniile pe care mi le făcuse ea; şi văzui că, într-adevăr, îmi lăsase multe bogăţii, moşii şi acareturi, şi, printre altele, capanuri mari pline cu seminţe de susan. Şi, o, domnia ta, chiar susanul acela te-am îndatorat să-l vinzi, şi de la care ai binevoit, pentru misitia ta, să primeşti o mică plată ce este mai prejos de vredniciile tale. Cât despre zăbovelile pe care le puneam şi de care poate că te-ai minunat, le făceam pentru că eram nevoit să vând toate lucrurile pe care mi le lăsase ea şi de-abia acuma am ajuns la capăt cu socotelile băneşti şi cu alte asemenea daraveli. Mă rog, dar, să nu te lepezi de răsplata pe care vreau să ţi-o fac, o, tu, cel care îmi dăruieşti o atare ospeţie în casa ta şi care m-ai poftit să fiu părtaş la masa ta. Mă vei îndatora, aşadar, primind de la mine toţi banii pe care mi i-ai păstrat şi pe care i-ai strâns din vânzarea seminţelor de susan.

          Şi-aşa-i cu povestea mea şi cu pricina care mă face să mănânc numai cu mâna stângă!

          Atunci eu, o, preaputernice sultan, îi spusei tânărului:

          — Chiar că mă copleşeşti cu milele şi cu dărniciile tale!

          Iar el îmi răspunse:

          — Asta nu este nimic! Acuma, domnia ta, misitule, vrei să te întovărăşeşti cu mine şi să mă însoţeşti în ţara mea, la Bagdad? Am făcut de curând târguieli mari de mărfuri de la Alexandria şi de la Cairo, pe care gândesc să le vând cu câştig bun la Bagdad. Vrei, dar, să-mi fii tovarăş de drum şi părtaş la câştiguri?

          Iar eu îi răspunsei:

          — Dorinţa ta este poruncă!

          Pe urmă hotărârăm sfârşitul lunii ca soroc de plecare a noastră.

          În vremea asta, mă apucai să-mi vând toate bunurile, fară a pierde nimic; şi, cu banii pe care îi dobândii, cumpărai deopotrivă mărfuri, şi plecai, în tovărăşie cu tânărul, la Bagdad, ţara lui, şi de acolo, cu un câştig straşnic şi cu alte mărfuri, băturăm calea până în ţara aceasta de aici, care este împărăţia ta, o, sultane al veacurilor!

          Cât despre bărbatul cel tânăr, acela nu zăbovi a-şi vinde aici marfa şi a pleca îndărăt la Egipt, înaintea mea, şi unde urma să-l întâlnesc, când, în noaptea care iacătă că se scurse, avusei cu cocoşatul păţania care se datoreşte neştiinţei mele despre ţara aceasta, în care nu sunt decât un străin ce călătoreşte pentru negustoriile lui.

          Şi-aşa-i, o, sultane al veacurilor, povestea pe care o socot mai straşnică decât cea a cocoşatului!

          Şi sultanul răspunse:

          — Ei ba! Nu o găsesc deloc aşa! Povestea ta nu este tot atâta de minunată ca aceea, o, misitule! încât am să pun numaidecât să vă spânzure pe toţi, ca să vă pedepsesc pentru omorul săvârşit asupra măscăriciului meu, bietul cocoşat pe care l-aţi ucis!

          În clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit.

          Iar în cea de a douăzeci şi şaptea noapte, spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când sultanul Chinei a spus: „Am să pun să vă spânzure pe toţi!”, baş-bucătarul a păşit înainte, s-a temenit dinaintea sultanului şi i-a spus:

          — Dacă îmi îngăduieşti, am să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat zilele acestea şi care istorisire este cu mult mai uluitoare şi mai minunată decât povestea cocoşatului. Dacă, dar, vei socoti astfel, după ce ai să-mi asculţi povestea, ne vei da iertare la toţi?

          Iar sultanul Chinei i-a spus:

          — Fie! Ia s-auzim şi povestea ta!

          Atunci baş-bucătarul a spus: